Traieste!

Standard

De cate ori nu vi s-a intamplat sa va apuce nervii ca vi s-a rupt o unghie? Sau cine n-a avut o criza de isterie ca ajuns pe peron tocmai cand trenul prindea viteza? Toti avem micile noastre nevroze sau picam in depresie pentru niste lucruri lipsite de importanta dar care , pe moment , ne par catastrofale. Mi se intampla si mie la serviciu sa mai vad cate o colega bocind ca a tipat seful la ea. Si atunci ma apuca , nervii nu pe sef ca asta e in fisa postului (sau prostului) ci pe colega ce-si intinde rimelul pe obraji pentru atata  lucru. Si nu pot sa ma abtin:

_Ce-ai , fata, ti-a luat casa foc , ai copilul bolnav in spital , te-a inselat barbatul c-o minora, de ce jalea asta? L a anu pe vremea asta o sa mai fie motiv de bocet?

-Pai la anul , nu, dar acum…

_Daca la anul nu o sa mai conteze , nici acum nu conteaza, e un fleac.

Prea suntem vaicareti , prea ne isterizam pentru orice de parca ar veni sfarsitul lumii. Pentru unii sfarsitul lumii e foarte aproape si nu-si mai fac timp de plans si nici de plans de mila. Imi povestea Copilu de seful lui di Germania care a aflat  brusc ,intrun moment senin al vietii sale , ca are cancer. La inceput a crezut ca e o raceala banala , dar fiindca trena si ii mai aparuse si un nodul la gat, s-a dus la doctor. Dupa investigatii amanuntite a urmat verdictul nemilos : cancer. Si nu unul mai bland, daca ar putea exista asa ceva, ci o forma agresivs , galopanta. Omul a intrebat ce sanse are si medicii i-au expus crunta statistica: procentul majoritar indica o supravietuire de maxim sase luni iar in cel mai fericit caz (cam 5-10%) ar putea trai doi ani. Si ca tabloul sa fie si mai dramatic va mai spun ca  omul avea cam treizeci si ceva de ani , un baietel de vreo 4-5 ani si o sotie insarcinata. Deci sanse minime sa-si poata vedea al doilea copil.

Ce credeti ca a facut omul ? Si-a smuls parul din cap de disperare? S-a retras la manastire sa-si astepte sfarsitul? Nici decum , ca el era neamt si nu studiase in scoala Miorita noastra! Si-a anuntat toti colaboratorii, le-a expus realitatea si prognosticul si au pus la cale strategia; daca el murea, nu trebuia sa moara si firma si munca atator oameni. Si-au impartit sarcinile cat sa stie fiecare ce are de facut. Apoi omul s-a preocupat sa-si maximizeze sansele.S-a internat, i s-a extirpat un lob al plamanului (probabil o metastaza) ,a stat vreo 10 zile acasa si a revenit la munca. Poate ca mai palid , dar la fel de energic si de pasionat de munca lui. Intre timp s-a interesa in toate partile si a aflat de un program experimental al unei clinici din Hanovra si a insistat sa fie acceptat drept cobai. Cred ca tineretea si optimismul lui au cantarit mult in includerea in program. Nu stiu ce tratament a facut ,ceva mai putin agresiv decat chimioterapia clasica. Aproape ca nu si-a schimbat modul de viata , existau putine constrangeri. Au urmat luni de terapie, multe teste multe asteptari… Rezultatele erau mai mult decat incurajatoare. In valtoarea asta a putut sa-si tina in brate si fetita nou-nascuta. Si sa se ocupe de afacere , sa calatoreasca la diverse conferinte, sa se intalneasca cu prietenii , sa-si ajute colegi,  sa-si plimbe cainele pe care il lua si la birou cu el…

La petrecerea de craciun de la sfarsitul dramaticului an a mancat si a baut cot la cot cu ceilalti colegi. Unul l-a intrebat daca are voie sa bea sampanie, daca-i permite boala. Si el i-a raspuns:

_Eu trebuia sa fiu mort de acum sase luni; fiecare zi traita peste termenul asta e ca un dar de la Dumnezeu , stiu sa-l pretuiesc si sa nu-mi bat joc de el.

De atunci au trecut cam 18 luni.Robert traieste , munceste, se bucura alaturi de familie, isi tine echipa unita. Copiii lui cresc fericiti , cainele semneaza condica  la birou, Germania iese din criza… Robert traieste fiindca a realizat ce usor poti pierde tot si cat trebuie sa pretuiesti fiecare clipa. Iar noi nu putem trai de teama ca ne-am putea rupe o unghie sau , Doamne fereste , sa tipe seful la noi.

O fi contand faptul ca Robert e neamt?

 

7 responses »

  1. Pingback: Invitaţie oficială | Iubesc Viaţa

  2. Sub oarece amenintare traiesc si eu. Cateodata ma tarasc, dar traiesc. Si ma trezesc dimineata fericita si ciripesc spre disperarea alor mei. Stiu ca ei citesc blogul tau, Adi, Poate pricep si ei ce inseamna sa …traiesti!Merci pentru subiect, chiar daca l-am citit cu ochii in lacrimi.

  3. neaparat recomand o carte: Nevrozele balcanice, scrise de psihoterapeut roman, nu ii stiu numele, dar care explica istoric dar si evolutionist angoasele romanesti, cu articole, exemple din presa.
    O sensibilitate lacrimogena am si eu. Nativa. Ma emotioneaza povesti simple. Deseori insa nu stiu sa imi rezolv problemele, la momentul respectiv, o lalai, o aman, si aceste tensiuni acumulate ma fac sa plang la situatii de genul: tipat de la sef. E un mod de descarcare, si multa lume il are.

    Povestea ta cancerigena insa imi aduce aminte ca o boala cu o legatura stransa cu emotiile: un om cu pofta de viata se vindeca mai usor, se auto-vindeca mai usor. Iar medicina germanica acorda o importanta deosebita parametrului asta, sa nu simta omul ca va muri, ci sa fie convins ca are sanse sa isi revina curand.

  4. Mai stau si eu cu nodul in gat ca-mi reprim emotiile. dar n-as lacrima ca tipa seful nici da m-ar ameninta ca ma da afara!Sau n-as face-o in fata lui…gasesc eu un filmulet lacrimogen sa ma racoresc pe urma.;))

  5. Sunt curioasă dacă în acest moment, neamţul mai trăieşte. Adică chiar…ce evoluţie a mai avut boala lui şi de ce a facut-o?De ce s-a îmbolnăvit?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s