Fara speranta

Standard

De  atata vreme ne certam ca istericii, ne-a cuprins febra politicii, spaima loviturilor de stat, stam cu sufletul la gura in asteptarea rezultatului la referendumul de duminica. Ne zbatem fara rost in niste probleme ce ne consuma prea multa energie dar pe care nu le putem rezolva noi si nu vedem marile drame ce se traiesc chiar langa noi. Orbiti de patimile noastre meschine nu mai avem ochi pentru adevaratele tragedii. Strigam lozinci, ii injuram pe cei ce striga altceva si nu-i auzim pe cei ce nu mai au nici putera de a-si striga durerea.Caci marile dureri sunt mute! Si noi devenim din zi in zi mai surzi si mai indiferenti…

M-am dus zilele trecute pana in sectia de pediatrie, aveam ceva treburi profesionale.Intru in cabinetul de tratamente si ma roaga colegele daca pot sa dau o mana de ajutor, trebuie montata o perfuzie unui copil cu o situatie mai dificila. Am crezut initial ca o fi vorba de vreun sugar mic si eu, fiind neonatoloaga, m-as putea pricepe mai bine, as avea mai multa experienta cu un pacient asa mic. Dar cand m-am intors cu fata spre canapeaua de consultatie, imi sta inima in loc: pacientul e un baietel numai piele si os, banuiam ca ar avea vreo sase ani dar aflu ca are unsprezece, e alb-straveziu, fara fir de par, capul ii pare imens sub palariuta de soare, iar ochii… Aici am inlemnit eu, cand am vazut ochisorii aia. Atata jale si disperare n-am vazut in viata mea( si sunt traita mult prin spitale, drama e un spectacol zilnic).Copilul plangea fara lacrimi, aproape fara sunete, era un geamat  scos de suflet, nu de niste corzi vocale. Nu durerea, care era crancena si pe care o indura de mult, il lasasera fara glas.Si nici teama de noi, cei cu ace si seringi pe care voiam sa i le infigem in trupusorul firav. Pur si simplu, copilul voia sa fie lasat in pace, refuza sa mai lupte, isi acceptase durerea, era resemnat ca un batran de o suta de ani care nu mai vrea decat sa se termine totul mai repede.

Mi-au soptit colegele ca era vorba de un cancer osos la bratul stang.Nu cred ca va puteti imagina, in cele mai negre cosmaruri, cam cum poate sa doara boala asta, e suferinta suprema pe care a lasat-o Dumnezeu pe pamant. Dupa atatea tratamente si perfuzii nu mai era loc sa-l intepi, venele se spargeau de cum le atingeai, avea o fragilitate vasculara careia noi n-aveam cum sa-i dam de cap, cred c-ar fi fost nevoie de o interventie mai complicata, la un spital de grad superior. Eu n-am indraznit sa-l ating, gandul de a-i produce o suferinta in plus( si fara nici un folos) mi se parea o crima. Si el repeta intr-una, printe gemete” nu mai vreau, nu mai vreau”. Nu se ferea, nici macar nu-si tragea mana dreapta( stanga era operata si imobilizata), le lasa pe asistente sa faca ce vor cu el, doar implora sa fie lasat in pace.

Mama era si ea in incapere, retrasa intr-un colt, fara reactie.Era a enspe mia oara cand se afla acolo, trecand prin calvarul asta. Cand doctorul a decis ca cea mai buna solutie ar fi sa-l transfere la un spital de urgente, intr-o sectie de chirurgie infantila, mama a refuzat si a plecat acasa cu copilul.Primul  meu impuls a fost sa o condamn, dar mi-au venit in minte ochii aceia rugatori, implorarea aproape muta de a fi lasat in pace si atunci am inteles-o pe biata femeie. Cine eram eu s-o judec, stiam eu ce avalansa de bolovani s-a prabusit pe sufletul ei?  Facuse tot ce a putut pentru copilul ei, de aici inainte nu mai putea nimeni sa faca ceva, doar sa incerce sa-i aline durerile. Dar nu durerile cele cumplite il coplesisera pe copil ci asteptarea in deplina neputinta.Sa astepti,ce? Sa mai treaca o zi si daca ai noroc sa te doara doar 23 de ore din 24? Si  sa vina iar o zi?

M-am intors la mine in sectie, mi-am sters lacrimile pe furis sa nu-mi stirbesc reputatia de Gigi-Duru si m-am bucurat de sarmalutele mele de pacienti , galagiosi dar sanatosi, cu un viitor poate nu prea roz dar totusi un viitor.

Dar de atunci nu trece o zi sa nu ma gandesc la sufletul acela chinuit pe nedrept si caruia i s-a furat orice speranta.N-am intrebat nimic de el, nu vreau sa aflu un raspuns trist dar foarte previzibil.Vreau ca macar in mintea mea sa traiasca.Inca sa traiasca…

9 responses »

  1. Adicatelea sa-nteleg ca nu te-ai multumit sa fii trista numai tu, ai vrut sa faci sa stea si la altii mancarea-n gat…

    • Poate ca n-am fost prea inspirata cu postarea asta, dar eu sunt spontana , nu-mi fac planuri despre ce sa scriu.Dar o sa incerc sa nu mai pun chestii triste, stiu ca nu se gusta…

      • Este exagerat de trista si fara de speranta. Plus ca descrierea este prea amanuntita si prea bine facuta. Imi provoaca groaza si durere.

  2. Pingback: Dreptul tuturor de a muri | O zeama de cuvinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s