Erau foarte tineri, Ea de doar 16 ani, El margand spre 20.Se iubeau, credeau ca viitorul lor e impreuna.
Apoi Ea a cunoscut pe altcineva, un marinar cu ochi albastri care i-a furat inima de adolescenta necoapta.S-a maritat repede cu el, sa nu i-l fure careva si a plecat sa locuiasca pe malul marii, ca doar nu era sa vina el cu vaporul pe Teleajen…El a suspinat ce a suspinat si apoi si-a vazut de viata lui, s-a casatorit cu o tanara blajina din zona.
Sute de kilometri s-au asternut intre ei. fiecare a avut copii, Ea doi, El unul si fiecare, prins cu traiul de zi cu zi a uitat de celalalt.Nu s-au vazut 30 de ani, desi in ultimii 5 s-au aflat la mica distanta unul de altul, caci ea s-a intors sa locuiasca , cu sotul, in satul natal.Intr-un mijloc de primavara, in ajunul unui Paste cu zapezi si viscol, sotul ei s-a mutat in alta lume, rapus de o boala nemiloasa.A auzit si El, a venit pana in apropierea cimitirului,a privit de la distanta procesiunea, n-a indraznit sa se apropie , sa transmita condoleante. Nu banuia atunci ca peste cateva luni, spre toamna, va strabate acelasi drum ducandu-si la groapa sotia moarta brusc in urma unui atac cerebral.
In primavara urmatore s-au intalnit, cred ca El a cautat-o, de fapt.Si dupa ce a trecut perioada de doliu au hotarat sa-si uneasca singuratatile.Nu mai erau adolescenti, viata ii incercase greu, dar firul intrerupt al idilei s-a inodat firesc.Si de 15 ani isi duc zilele impreuna, bune si rele, ca orice familie.
Romantica sau nu, povestea e reala.Pe Ea o cunosc bine, caci e mama.Si de 15 ani il cunosc si pe El…
Nu judec; nu laud si nici nu critic.Stiu ca teama de singuratate e o boala grea, mai grea decat singuratatea insasi.Unii oameni trebuie sa simta mereu un umar aproape.Si daca e un umar vechi, pe care te poti sprijini cu incredere, cu atat mai bine.
Dar nu pot sa nu ma mir de intorsaturile sortii, de cat de complicat si neprevazut e labirintul prin care ne strecuram.La fiecare intersectie ne decidem greu in ce parte s-o apucam, facem alegeri intelepte sau viram intuitiv intr-o parte.Meditam indelung sau topaim vesel inainte de pasul urmator. La capatul drumului privim in urma , atat cat ne mai lasa umbrele trecutului.Cati dintre noi se intreaba „daca alegeam alt drum, cum ar fi fost viata mea”?Destin sau predestinare?
Sa fie drumul nostru scris in stele?Sau bajbaim prin viata pana ce dam de stele verzi?…
O zeama de cuvinte 
Draga mea m-ai facut la început sa cred ca vorbesti de un alt marinar, stii tu „prietenul tau” ca tot eram cuprinsa de „mesajul” tau lasat la mine pe blog. Deci ptr moment am avut intentia sa rad…
Sorry, m-am domolit repede citind mai departe.
Nici mama mea nu a putut sa stea sinura! Daca drumul este scris în stele sau o babaiala totala, habar nu am! Dar cred ca e greu sa te trezesti singur cand înca mai esti tanar si mai ai si copii de crescut!
De pe margine esti tentat sa fii carcotas dar numai cine a trecut prin astfel de momente poate sa judece si nici atunci…Atunci, acum 15 ani, am carcotit si eu putin dar cu ce drept sa ma amestec eu in viata altuia? Acum cred ca asa a fost cel mai bine.Copiii cresc, isi vad de viata lor si parintii raman singuri.De ce sa-i pedepsim ca au avut ghinion ?
plm fata… am nodul ala de plang in gat acu!
E nodul de la cravata, vezi ca l-ai strans prea tare:))Spanac plangacios n-am vazut, eu credeam ca sunt boabe de roua.
Oricare ar fi decizia noastră, important este ca sa nu regretam calea aleasă.
Fericit cel care n-are regrete! Dar e cam greu, spre imposibil.
Adelina,ma bucur ca nu ai uitat cuvintele astea. Si imi place sa cred ca toate discutiile noastre de demult te-au facut sa vezi un pic altfel viata. Dar…la ce ar mai fi buni prietenii??
Eu zic că e scris în stele. Da’ dacă mergi bâjbâind sau dacă mergi drept nu mai ţine de stele, ţine de opţiune.
Sau de alcoolemie:))
Da, p-asta n-am luat-o în calcul :))
Dupa parerea mea sunt cazuri si cazuri, unele sunt scrise in stele, pescrise, destin… in timp ce altele sunt din intamplare … Un fel de dragoste la prima vedere sau din interes.
Si cred ca tu ai si multa experienta in amor :)))
Ehh, mai si vezi unele lucruri, nu trebuie neaparat sa le experimentezi :))
Eu ma bucur ca totusi a avut cine sa te creasca! Era mai rau cu o mama singura, obosita si deprimata!
Cand a murit tata eu eram deja la casa mea, deci crescuta bine:))Dar mamei i-a fost mai bine asa decat singura.
Nu cred in destin sau in predestinare in ciuda unor astfel de astfel de povesti. Cred ca pur si simplu asa s-a intamplat,dar la fel de bine s-ar fi putut intampla si altfel.
Oricum e o poveste foarte interesanta, demna de un film.
Un film indian sau o telenovela mexicana? Sau continuarea la „Tanar si nelinistit”?:))
Un film frumos care se lasa cu batiste ude la final.
Aha, vrei ceva cu gripa aviara, adica cu multi muci.:))
Mie mi se pare frumos. Frumos sa mai poti inca iubi pe cineva dupa atata timp… nu a fost doar teama de singuratate.
Si da, cred in destin.
Si eu cred.Si nu cred in coincidente!
Alegem.
Viata e ca o cofetarie. Uneori apar sortimente noi, uneori ramanem la ceea ce am gustat deja.
Mai facem o indigestie, etc
Dar intotdeauna ne ramane liberul arbitru. De cele mai multe ori ne place sa ne explicam noua insine greselile, alegerile si o facem cu argumente solide ca doar e vorba de propria persoana.
Eu sunt de parere ca putem de cele mai multe ori sa alegem cum sa ne traim viata dar sa nu uitam ca nu suntem singuri. Cand ranim -vom fi raniti la randul nostru……..
Daca ai zis de cofetarie, pe mine m-ai convins, ca asta e punctul meu slab( altceva slab n-o sa gasesti la mine:))Eu am prostul obicei de a nu gandi prea mult cand fac alegeri, de aia n-am prea avut timp sa gresesc :))
Pai bine Adelina, noi toti te credeam moasa cu bebelusi multi si tu te mariti cu tatal lui Teo si nici nu spui…….
(http://www.libertatea.ro/detalii/articol/teo-si-a-sunat-tatal-sa-afle-daca-e-sanatos-413505.html)
hahahhhhahahhhahh!!!!!!
Vrei sa-ti arat buletinul, sa vezi ce trufanda sunt eu? Pana la 62 de ani mai am mult….Si nici nu suport doctorii, sunt satula de ei la spital , nu mi-as mai lua unul acasa :)))
:))
Initial m-am gandit ca vorbesti despr tine, dar pe parcurs mi-am dat seama ca gresesc. Nu este nimic de judecat aici, desi eu am facut treaba asta cand mama s-a recasatorit, la 7 ani de la moartea tatalui meu. Cine eram eu sa ii cer sa stea singura la batranete?
Asa e, daca noi nu stam langa ei, de ce sa-i pedepsim sa nu stea nici altcineva?
frumoasa poveste! 🙂 cumva in ceea ce ma priveste sunt tentat sa spun ca nu cred in astfel de … reveniri. dar tu imi spui ca totusi se poate. si poate mai de necrezut decit revenirea in sine este cum s-a ajuns acolo …
Nici eu nu sunt adepta supei reincalzite, dar nu toti sunt ca mine, altii se tem de necunoscut, prefera ceva din care au mai gustat.
frumoasă poveste, dar şi mai frumos povestită 🙂
Si daca o si puneam pe muzica, scoteam un hit…