Dupa 25 de ani

Standard

Unii dintre voi au vazut lumea si ne-au impartasit si noua din minunatia locurilor vizitate.Altii au descoperit lucruri importante, au studiat indelung chestii care sa ne usureze noua viata.Unii au reusit in cariera si ne-au dat si noua o lectie cum sa ne straduim sa reusim si noi. Altii au razbatut cu greu in viata si si-au impartit necazul dar si perseverenta cu noi, sa ne intareasca si sa ne ridice cand ne-a simtit doborati de greutati. Unii ne smulg hohote de ras, altii ne fac sa nu ne putem opri lacrima si tremurul barbiei…De la toti am invatat ceva.Si eu? Eu ce sa dau in schimb, la ce sunt eu priceputa astfel incat experienta mea sa folosesca  altora?

M-am gandit sa fac o rubrica permanenta , saptamanala,despre viata mea pe culoarele spitalelor. Ei,n-am revolutionat eu medicina, nici macar n-am facut vreo operatie pe creier.Dar am incercat sa fiu de folos, sa alin suferinta daca n-am putut s-o vindec. Sunt o „amarata „de asistenta pediatra, ca alte mii di tara asta,nici macar nu cred ca sunt una foarte buna, dar sunt una sincera , constincioasa si fara ipocrizii.Povestile mele nu sunt despre mine ci despre pacientii mei, mici dar cu drame mari. Sau despre neputinta de a face mai mult pentru ei si, uneori, despre miracolul unei salvari in care nu mai credea nimeni. Daca va plictisesc sa-mi spuneti! Nu vreau sa scriu despre lucruri pe care nu vrea nimeni sa le citeasca.

Dar pana voi insira din povestile celor mai mult de 1001 de nopti traite prin spitale e bine sa spun cum au fost primele mele zile de munca si ce impact au avut asupra mea.

Am facut 4 ani de liceu sanitar, o scoala foarte grea care iti pretindea sa acumulezi si cunostinte generale ca la un liceu de elita dar si cunostinte medicale, atat teoretice cat si practice. Nu mi-a placut liceul asta din prima zi si nici meseria pentru care ma pregatea. Asta e, la 14 ani ai numai gargauni in cap si apoi iti platesti incapatanarea  toata viata.Cand am terminat, am luat repartitie exact pe specialitatea de care fugeam cel mai mult , pediatrie.Asa ca, la nici 19 ani, m-am prezentat la locul de munca  fara sa am habar de ce ma asteapta si m-am trezit fata in fata cu 120 de copii internati in sectie, cu alaiul de salvari oprind la usa, cu urgente peste urgente si cu doar doua asistente care trebuiau sa rezolve totul. Cam asa cred ca arata infernul…

Nu stiam sa fac mai nimic, uitasem brusc si bruma de teorie ce-o avusesem in cap.Si mi-era rusine ca ma uitam ca curcan-n lemne in timp ce viitoarele mele colege n-aveau timp sa mearga la wc.Mi-am luat inima in dinti si am zis ca vreau sa ajut, sa-mi dea si mie ceva de facut.

-Stii sa faci injectii? m-au intrebat

-Stiu!am raspuns eu cam timid.

_Atunci apuca-te sa faci tu tratamentul de pranz, cat rezolvam noi urgentele!

Si mi-au pus in mana „centralizatorul”, un tabel imens pe care erau trecut toti pacientii si ce tratament are fiecare.Noi ii spuneam „cearsaf”, ca atat era de mare.(iti lua o ora numai sa-l liniezi si sa-l scrii)

-Cate injectii am de facut?

-Nu prea multe, vreo 80…

Dumnezeule! 80? pai eu in patru ani de scoala nu aveam in palmares mai mult de patru interventii cu acul…

Dar n-am zis nimic, mi-am luat masuta pe roti plina cu serigi si am plecat din salon in salon, ca un condamnat pe ultimul drum.Cum a fost? Va dati seama ca pana am terminat tratamentul de pranz, abia am reusit sa beau o gura de apa, cat sa se dilueze gustul sarat al lacrimilor inodate-n barba si a trebuit sa incep tratamentul de seara.:))

Dupa o luna, as fi putut sa ma angajez la circ in locul celor care arunca cutite la tinta chiar si legati la ochi, cam asa dexteritate capatasem, as fi putut nimeri fundul micut al pacientilor chiar si aruncand seringa din pragul usii.Puteam sa bat orice record mondial la viteza, cand auzeam ambulanta oprind cu sirena in fata usii. M-ar fi invidiat orice pompier pentru rapiditatea si precizia cu care(scuze de cacofonie!) coboram si urcam scara ingusta si in spirala ce ducea jos, la primiri urgente.Puteam sa stau 12 ore fara sa beau apa, fara se elimin apa, doar cu aer si uneori cu fumul unei tigari facuta stafeta de la una la alta.Cam asa am invatat eu meserie. Oricat ai fi de pacifist, daca esti pe front in bataia pustii, pui mana pe arma si inveti instinctiv sa tragi, sa te tarasti prin transee si sa nu simti nimic, altfel mori!  Asa a fost ucenicia mea:o linia intai pe un front in care moartea pandea la tot pasul! Si trebuie sa va mai spun ca pe vremea aceea, acum un sfert de secol(of, sunt contemporana cu mama lui Matusalem!) nu exista sistemul de regionalizare a spitalelor, sa-ti permita sa transferi mai departe cazurile care te depaseau. Un bolnav odata intrat intr-un spital, trebuia rezolvat, oricat de grav ar fi fost, foarte rar trimeteam spre spitalul judetean din Constanta. Cu o dotare precara, cu munca de Sisif si cu niste medici exceptionali , de cele mai multe ori reuseam sa salvam viata micutilor. Si cand nu reuseam, toata lumea tacea,era un doliu mut pe care nu ni-l impunea nimeni, doar sufletul nostru nu destul de impietrit de atatea experiente triste.Dar hai sa ne gandim numai la „succesuri” si la faptul ca fiecare esec a fost o lectie care ne-a ajutat in urmatorul caz disperat.

Zilele acelea nu pot sa le uit. Si pentru increderea pe care mi-au acordat-o atunci niste oameni care nu m-au privit ca pe un copil dus cu pluta , ci ca pe o colega care trebuie sa invete, le sunt vesnic recunoscatoare. Iar eu, la randul meu, am dat intotdeauna credit celor nou-veniti, oricat de paraleli cu meseria ar fi fost.Toti meritam o sansa!Voi sunteti generosi si indulgenti cu „ucenicii” vostri?

Anunțuri

34 de răspunsuri »

  1. Povestile tale îmi vor place, sigur! Asa ca abia astept sa începi sa scrii… :))
    Prietena mea din clasa întai este acum doctor de familie prin, hai sa zic Jud. Constanta.
    Iti poti imagina ca de cand a primit repartizarea tot acolo este…..
    Cad venea la Bucuresti în weekend, venea cu o geanta plina de fise medicale pe care le scriam împreuna! Eram secretara ne platita…. :))) „Temperatura normala, tegumente curate, mucoasele….”
    Parca vad si acum mormanul de fise! :)))

    • Asta cu scrisul fiselor e partea banala, monotona si foarte enervanta a meseriei. Si eu ma gandesc uneori ca am consumat mai multa cerneala pe documente medicale decat a consumat Tolstoi pentru intreaga sa opera.:)) Acu,mai nou, mai batem si la tastatura…Toate controalele, cand vin, iti cer numai scripte si registre, sa ai documente la zi, nici nu-i intereseaza daca ai sau nu cu ce sa-ti faci treaba.La o adica, poti nici sa n-o faci, numai sa fie scris!:)As vrea si eu o secretara.:))

  2. Mă regăsesc în unele aspecte – cele legate de copilul de 18 ani care isi ia munca in serios. Si eu lucrez de la 18 ani (intai ca invatatoare, apoi, dupa studii, ca profesoara). Nu pot uita prima sedinta cu parintii: eu, 18 ani, față în față cu o clasă intreaga de părinti, de toate categoriile sociale.
    Pe de altă parte, mai e un aspect care mă leagă puternic de postarea ta. Eu trăiesc astăzi (citeste, fac rar mărturisiri) pentru că o asistentă de la pediatrie a stiut cum să trateze copilul de 2 ani care am fost cândva, intr-o noapte, la urgente. Stiu că viata ne-o dă Dumnezeu, dar cadrele medicale care duc o continua luptă cu viata și cu moartea nu sunt oare mâinile lui Dumnezeu?

    • Atunci tu intelegi exact ce am vrut sa scriu.Pentru cei tineri, obisnuiti sa-si inceapa activitatea in niste conditii decente, dupa standarde, protocoale si reguli fixe, pare de neinchipuit ritmul in care se lucra atunci, cam „dupa ureche”, cam empiric, cu multe improvizatii , dar noua ni se parea normal sa lucram in ritmul ala. de 12 ore munca, 24 ore pauza, la nesfarsit, fara duminici libere(de sambata libera nici nu auzisem:)), fara plata suplimentara. fara drepturi sindicale, fara….Ei, chiar mana lui Dumnezeu nu ma simt, dar un degetel, o unghiuta, cateodata, poate…:))Si e minunat cand cineva te apreciaza ca n-ai muncit degeaba!

    • Promit sa nu fie pe ritm de muzica din filme indiene!:))Chestii vesele din spital? Poate doar cand i-am zis eu lu’ sefu'”Lasati, sefu’, ca suntem o tura serioasa, de toata isprava!” dar mi-aiesit cu P si L in loc de T si R…:))

    • Cu vata deocamdata stam bine, ne permitem chiar sa le punem unora in nas.Cu formol, desigur…Ce sa-i faci, lumea buna se trateaza la Viena si acolo nu e austeritate in spitale…In urma cu ceva ani se inchisesera toate punctele de prim ajutor de pe plaja, ca nu erau rentabile, costau mai mult decat 2-3 vieti de inecati salvati.Si cand o furtuna starnita din senin a facut ca o umbrela de plaja sa o loveasca in cap pe o doamna ministru secretar de stat, provocandu-i un banal cucui, in cateva zile s-au redeschis toate. Pana nu o patesc pe pielea lor nu inteleg necazul altora.De-ar pati-o mai des…

  3. Admiratie, respect, recunostintza pentru asistenti&asistente, Adelina… cunosc conditiile din România, trebuie sa fii o persoana puternica, tare, caci nu-i o meserie, ci o vocatie în primul rând, ca tot ce-i „legat” de medicina; am 2 prietene-medici si una asistenta bloc-operator, care a rezistat doar 2 ani în pediatrie, mai ales ca se ocupa si de copiii atinsi de cancere fatale…
    – – –
    @”Sunt o amarata de asistenta pediatra…” îmi permit sa te rog ceva: poti adauga ghilimele la „amarâta”, desi i-am sezizat sensu’ aici, chiar si fara… nu suna a tine, parerea mea. Sanatate!

  4. Sanatate la toata lumea si mai ales sanatatii in general!Da, nu cred ca mi-am ales bine cuvantul ” amarata”. nu m-am gandit in sensul de necajita sau pedepsita de soarta, ci doar de banalitate, ca sunt un „neica-nimeni” , nu-mi arog nici un merit, nici macar nu cred ca as avea vocatie; am doar constinta si nu pot sa-mi bat joc nici de munca mea, nici de suferinta cuiva. Deci o sa pun ghilimele de rigoare.Nici nu stii cat ma bucura cand cineva spune si o vorba buna, nu doar acuze la adresa personalului medical! Nu toti luam spaga, vorbim urat sau ne neglijam pacientii.Si noi putem fi maine pacienti si „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”.

  5. Eu te inteleg perfect. Am mai vorbit cu asistente si stiu toate necazurile din sistem. Cumnata surorii mele e asistenta…asa ca noi si in familie avem o asistenta 🙂
    Am stat prin spitale cu mama si tata in ultimii ani fiindca au suferit diverse interventii si in general am intalnit numai oameni de isprava. Nu stiu, eu n-am o imagine foarte sumbra despre sistemul sanitar cum au altii.
    Astept sa inceapa povestirile 🙂

    • Oricat de sumbra ar zugravi unii imaginea sistemului sanitar, sa stii ca nu e dracul asa de negru, chiar te poti trata in spitale.Doar sa n-ai ghinionul sa ai o boala foarte grava si foarte costisitoare, atunci e mai greu, trebuie sa scoti si ceva din buzunare. Ceea ce se prezinta la TV e intentionat exagerat pentru ca omul sa traiasca cu impresia ca nu se poate decat cu privatizare in sanatate, ca statul nu iti poate asigura mai nimic si sa fii tentat sa mergi la privat, crezand ca e mai sigur, dar asta e o mare minciuna.In maternitatile private, daca patesti ceva rau sau nou-nascutul are probleme mai grave, esti imediat transferat in spital de stat, caci privatul nu-si permite sa plateasca daune, la o adica si nici nu are echipamentul si specialistii in reanimare care inca mai lucreaza la stat. Dar lumea nu stie asta.

  6. Acum, fara sa vreau sa te…perii. Jos palaria fata de cei mai multi medici si asistenti. Nu cred ca ti-am spus, am vrut sa ma fac doctor. Bine ca nu a fost sa fie.
    Auzisem odata un functionar de banca spunand ca au salarii mari pentru ca au o responsabilitate foarte mare. Pai cei care lucreaza in spitale, scoli…responsabiitatea lor e mai mica?

    • Vezi, am fi fost impreuna pe baricade.:)Fiecare crede ca e mai important pentru societate, dar adevarul e ca nu putem unii fara altii.Eu nu m-as pricepe la contabilitate, la cultivat porumb sau la fabricat masini…

      • fetelor, francezii astia filosfi sustineau pân’-acu’ vreo 15 ani ca viata începe la 40 ani… 🙂 În prezent, cica poa’ sa-nceapa si la 50, asa ca sunteti înca în faza de-nceput… 😉 De fapt, cu timpul si-anii ce trec, „întinerim” altfel, vârsta devine o chestiune de spirit, eh acolo, aia-i diferentza… o sezizati, o percepeti?… Cunosc persoane de 30-35 ani care arata de 70 si altele de 70, în forma, verzi, sprintare, fizic si sufleteste, ca la… 35-40! 🙂

    • In cel mai fericit caz doua!:)) si se rezolvau multe urgente majore, nu puteam sa trimitem cazurile grava mai departe. Mi-am facut ucenicia in linia intai, de asta nu prea ma mai sperie ce vad acum. Dar n-as mai lucra in ritmul ala pentru nimic in lume!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s