Sufletel frumos in ambalaj hidos

Standard

Curat marti si 13 pe de-asupra! Am avut o zi infernala, n-am putut sa scriu nimic pana la ora asta.Dar acum am o clipa de ragaz, deci…sa-i dam drumul!

Fiindca tot sunt la spital, deci mediul ma inspira, va voi spune o povestioara din ucenicia mea in sectia de pediatrie(demult, tare demult, cand era bunica fata)

N-am avut niciodata o slabiciune aparte pentru copii si nici n-am cazut in extaz in fata buclelor blonde si a gropitelor in obraji.Iubesc copiii, dar in felul meu, mai rezervat si mai profesional.Primul copil de care m-am atasat la inceputul „carierei’ mele era o hidosenie.Un monstru. Era un copil abandonat si cu o malformatie urata, palatoschizis, adica „gura de lup”, cum se spune popular.Mai exact avea lipsa o bucata insemnata din buza superioara iar valul palatin era despicat, astfel incat gura imensa, cat jumatate din fata, comunica cu nasul.Am mai vazut astfel de cazuri ulterior, dar acesta mi s-a parut cel mai grav, poate si pentru ca era primul pe care l-am intalnit.

Era atat de hidos incat colegele mele ii puneau o banda de leucoplast care sa mai obtureze gaura imensa ce tinea loc de gura.Daca mai si plangea, toata fata devenea o grota fara sfarsit.Fiind copilul nimanui nu avea cine sa umble cu el prin spitale , sa-l opereze si sa incerce sa-i corecteze malformatia.Nu mai spun ce chin era sa-l hranim, trebuia gavat, adica hranit pe o sonda introdusa prin nas(care nas?)…

Nu stiu de ce m-a atras in mod deosebit copilasul ala.Era ceva mai mult decat mila.Poate fiindca avea niste ochi foarte vioi, ne urmareu orice miscare.Colegele ziceau ca e ca un reflex al lui Pavlov, ne asociaza cu mancarea, dar eu nu credeam.Chiar cersea atentie, ii placea compania noastra, desi il chinuiam destul de des, fie cu sonda de gavaj, fie cu perfuzii.

Am inceput sa stau mai mult cu el, atat cat imi permitea ritmul de lucru infernal.Si mi-am rugat colegele sa nu-i mai lipeasca leucoplast pe buza superioara, oricum era urat.Cred ca a fost prima data in viata cand cineva l-a tinut in brate si i-a spus povesti.Sigur ca nu le intelegea, as fi putut sa-i explic si teoria relativitatii, tot asa de atent ma urmarea.Si atunci a invatat sa zambeasca! Horror!! Sa vezi o gaura expandata pana la urechi nu prea iti vine sa-i spui zambet.Dar pe mine m-a cucerit definitiv!Cum aveam putin timp liber, cum il luam la plimbare prin sectie.Ei, da, se faceau glume pe seama mea, ca mi-am luat monstruletul  sa-i arat lumea.Dar ce ne pasa noua! Eu il tineam in brate, el privea ca un radar in toate partile si daca-i vorbeam ma rasplatea cu zambetul inconfundabil.Am incercat chiar sa-l hranesc fara sonda, cu biberonul.Dar era foarte greu, se ineca si varsa.Dar orice i-as fi facut eu, nu mai plangea,asa ca devenise pacientul meu exclusiv.”Du-te tu si fa-i injectia, hraneste-l tu, ca numai pe tine te vrea, pune-i tu perfuzie, ca la tine nu urla…”Scapau si ele de-o grija…Nici nu mi se mai parea asa urat.

Apoi am plecat in concediu.Cand m-am intors, nu l-am mai gasit.Fusese transferat intr-un camin pentru copii cu handicap.Probabil ca un altul murise si se eliberase un loc, altfel nu prea aveam sanse sa-l mutam.Daca as fi recunoscut ca am plans dupa el, ar fi ras lumea de mine.Deci n-am recunoscut! Am ramas doar cu regretul ca n-am incercat sa-l sarut, sa vad daca se transforma intr-un print frumos…Poate ca au si povestile un sambure de adevar.

Cand ma gandesc acum la copilasul ala, pe care nu mai retin cum il chema(nici nu stiu daca avea alt nume in afara de Monstrulici) vad doar doi ochi imensi si scotocitori.Abia apoi imi vine in minte zambetul hidos.Dar era totusi un zambet!Un sufletel care se bucura…

Anunțuri

45 de răspunsuri »

  1. De multe ori, noi suntem vinovatii. Cautam doar frumusete si de multe ori gasim oameni gaunosi sub fatada.
    M-ai facut sa indragesc acest copil chinuit. Nu ai incercat niciodata sa il cauti?

  2. Când Harap Alb s-a dus cu tava de jăratic să găsească calul fermecat, singurul care s-a grăbit să se ospăteze a fost cel mai jigărit cal, o gloabă pe care eroul de poveste s-a grăbit să-l lovească. Cu mintea lui necoaptă, mezinul craiului gândea că vrăjit nu poate să fie decât un cal dintre cei frumoși.
    Se pare că la vârsta aia, nu erai atât de necoaptă la minte, dacă ai putut vedea dincolo de aparențe.
    Păcat că-n lumea reală lucrurile nu merg așa. În lipsa obiectelor magice, tot ce ne rămâne magic sunt credința, speranța și zâmbetul, fie el hidos.

    • Asta n-am reusit sa inteleg nici dupa atatia ani.Eu fac si asistenta sociala(benevol) si incerc sa le conving sa nu faca acest gest mai rusinos si reprobabil decat orice.Incerc sa le compar cu matza jigarita care isi cara puiul in gura, cu ultimele puteri, din tomberon in tomberon , sa gaseasca ceva sa-l hraneasca , chiar daca ea moare de foame si le intreb care are mai mult suflet, care merita sa fie numita mama.Unele incep sa planga si constientizeaza miselia faptei, altele raman insensibile, ca lor nu le trebuie copil sau ca nu pot sa-l creasca.In timp ce unii ar vrea sa infieze si nu li se permite…

  3. M-a impresionat teribil povestea ta si recunosc deschis ca n-am mai putut citi „dincolo” de caminul pentru copiii cu handicap… Acel copil nu a avut nicio sansa…

    • Si eu cred la fel.Sunt destul de realista sa stiu cam ce viata se traia in caminele acelea…Mi-am impus sa nu ma mai atasez de copiii cu probleme, mai ales daca rezolvarea lor nu depinde de mine, dar nu prea reusesc.Pun la suflet chiar daca nu vreau sa arat si ma revolta nedreptatea.Si ma bucur enorm de succesul oricui a reusit sa-si depaseasca nesansa!

  4. Vezi, e aia nu înteleg la societatea asta de doi bani în care traim! Eu am 50 si? Vreau sa iau un copilasi dar nu mi-l da nimeni ptr ca sunt batrana! Dar ca sunt aruncati asa din camine în camine si nimeni nu le acorda o privire este mai bine? Tin minte ca dupa revolutie „istetele” faceau „defilare” ca ele nu-si dau copii….. nu, mai degraba îi omoara! Am iesit ca încep sa iau viteza….

    • In loc sa le acorde o sansa copiiilor astia nedoriti, legea ii mai condamna odata.Prefera sa-i creasca niste asistenti maternali(care uneori se ataseaza foarte tare de ei, dar nici lor nu li se permite sa-i adopte) decat sa-i infieze o familie iubitoare.Ca cica sa nu se ajunga la comert cu copii…Dar eu stiu cat e de simplu sa faci rost de un copil, trecut direct pe numele tau, e de ajuns sa declari ca esti tatal, nu faci nici un test de paternitate, ii scoti certificat de nastere direct pe numele tau, doar cu o simpla declaratie!halal lege!Iar daca te treci corect pe lista de posibili parinti adoptivi, trebuie sa iei ca la loterie, ce ti se da, fara posibilitatea sa alegi.

      • Bine ca mi-ai spus! Il motez pe „soata” sa faca unul din flori! :)))))))
        Acum fara gluma, se poate asa usor?

      • Oficial nu recunoaste nimeni, dar stiu ca se practica.Barbatul zice ca el e tatal, il recunoaste pe numele lui, apio peste un timp spune ca mama a abandonat copilul si cere decaderea din drepturi si el ramane singurul parinte.Neortodox, dar probabil ca tot legile nedrepte i-au invatat pe oameni sa procedeze asa.

      • s-a schimbat putin legea, acum se cer si teste adn. Am impresia ca pt copiii recunoscuti de tata dupa nastere, la cei care recunosc la nastere e imediat.
        Am gasit un anunt pe net… gravida, sanatoasa, luna a8a, vreau caut familie pt copil..suma ceruta acoperit cheltuielile sarcinii si alocatia de la copil pe urmatorii 2 ani. M-am infuriat.

  5. Dureros. Bietul de el! Sigur ca se bucura de putina atentie primita. Si cred ca tinea mult la tine. Chiar daca nu stia sa o arate fiind micut si atat de necajit.
    Mi-a parut atat de rau… 😦

    • Unii cred ca nu prea avem inima, dar e numai de fatada, nu poti sa bocesti in fata oricui.Dar cand ramanem numai noi, ne cam umflam de plans si de revolta.Noroc ca vremurile s-au mai schimbat si dramele astea sunt ceva mai rare.Uneori ma gandesc ce as fi facut daca lucram intr-o sectie de oncologie pedriatica…

  6. Eh, vezi de ce-ti ziceam ca va admir, va respect pentru vocatia, curajul si devotamentul vostru…
    M-ai facut praf… literalmente! 😦 Sunt mama a doi copii(adulti), doriti, normali, slava-cerului! în franceza se numeste „bec de lièvre”(cioc de iepure!), aici se opereaza de ani de zile, cu rezultate pozitive…
    – – –
    Sanatate si-o zi senina, afar’ si-n suflet…

    • Se opereaza si la noi, doar ca trebuie sa umble cineva cu ei si asta cere timp, rabdare si bani.Iar unii n-au chef sa cheltuie sau chiar n-au bani.Cunosc o multime de cazuri rezolvate cu brio, nici nu e foarte dificil.Am avut un caz chiar de curand, o mama amarata, la al patrule copil, dar a demarat deja interventiile si se va rezolva cu bine.

    • Doar cand vedem tragedia altora realizam ce norocosi suntem pentru ca avem copii sanatosi.Altfel nu prea ne dam seama ce mare lucru inseamna, ni se pare firesc sa fie asa…Ca atunci cand ai o criza de astm si constientizezi ce mare lucru inseamna o simpla respiratie.

    • O, nu! Nici nu prea mai sunt camine de copii, decat pentru cei cu handicap foarte grav, ce nu pot fi ingrijiti in familie.Acum se practica darea in plasament la asistenti maternali, dar si acestia sunt prost platiti, uneori nu-si iau banii la timp, nu cred ca e o fericirea prea mare nici asa. Dar e mult mai bine.Si multi chiar se ataseaza de micuti atat de tare, incat ii adopta!Din pacate, mai sunt monstrii cu chip de om si printre ei, cum a fost cazul celei care a batut si ars cu tigara micutul pe care il avea in grija pana l-a omorat…

  7. astazi, operatiile de corectare sunt gratuite. Doar un asistent maternal sa inceapa procedura. La bucuresti, la Budimex exista o echipa specializata. Dupa cum descrii tu, e nevoie de cateva interventii, pe rand, de corectare a paladinului, apoi a buzei, daca e cazul si a omusorului etc, deci drumuri la spital, spitalizare, investigatii, evaluari post operatie etc.

  8. acum ca am citit si vazut fotografia, baietelul despre care ti-am scris eu, tot gura de lup avea, nu de iepure cum ma exprimasem eu in comentariu. Da, stiu cum este sa indragesti o mutrita nevinovata… si eu ma gandesc la mogaldeata aia… Doamne, ce parinti urati aceia care-si abandoneaza copilul! Pentru nimic in lume nu pot întelege asa ceva!
    Intâmplarea face ca acum, sa ma vecini, casa din dreapta, o familie de titrati, el e doctor lingvist, ea nu a profesat niciodata, pentru ca au doi copii, amandoi handicapati. Doua fete, cea mare de 29 ani si cea tanara, 27 ani. Cea mare Hanni, nu vorbeste, nu merge, e doar in carucior si e spalata si hranita zi de zi, dusa la plimbare, luata in concedii! cea tanara, Moni, are sindrom Down. O ajuta pe mama ei la ridicarea Johannei, care e din ce in ce mai grea si mama din ce in ce mai batrana! Parinti au depasit 60 de ani, dar isi iubesc copiii si ii trateaza cu atata tandrete, precum fac parintii cu copiii mici si dragalasi! Moni se comporta ca o fetita de 10-12 ani… Saluta pe strada vecinii si se bucura cand ii facem cadouri cd-uri cu povesti sau carti ilustrate. Vecinii mei sunt cei mai de admirat oameni pe care i-am cunoscut vreodata si merita tot respectul din lume!

    • Nu poate fi durere mai mare pentru un parinte decat sa asiste la chinul si neputinta copilului sau!Dar in cazul vecinilor tai probabil ca exista o problema genetica caci rar se intampla ca natura sa dea de doua ori la rand rateuri cu doi copii ai acelorasi parinti. Dar e intr-adevar demn de respect devotamentul lor si faptul ca n-au renuntat la copii numai pentru ca e greu, foarte greu sa-i ingrijesti in conditii speciale.si sa te gandesti in grija cui vor ramane cand ei nu vor mai fi…

  9. Pingback: Farame de suflet | O zeama de cuvinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s