Apocalipsa fiecaruia

Standard

Doar o amintire de demult…

porumbelOficial se terminase studentia. De azi erau toti medici, cu patalama.La festivitatea de absolvire fusese lume multa, o harmalaiede nedescris, o explozie de bucurie.

Adrian rasufla usurat. Dupa sase ani de studiu si munca pe branci isi implinise un vis:era doctor! Satisfactia de a fi si sef de promotie era cu atat mai mare stiind cata bucurie aducea parintilor lui. Nu visase sa fie medic dintr-un moft sau din vreun calcul meschin. Isi alesese cariera cu gandul la bunicii lui batrani si indoiti de boli ce-si incepeau ziua cu o inghititura de aghiazma si un pumn de medicamente care sa le mai aline suferinta. Sau cu speranta ca intr-o zi va putea face ceva pentru baietelul de zece ani al vecinilor, tintuit intr-un scaun cu rotile de o complicatie aparuta chiar la nastere. Adrian dorea sa ajute oamenii.

Mama lui il privea cu dragoste si o netarmurita mandrie. Nu mai conta cate sacrificii facuse, cate imprumuturi la banci, cate drumuri saptamanale la Bucuresti sa-i duca baiatului mancare de acasa caci nu-si permitea sa manance in oras. Nu mai conta nici numarul pingelelor schimbate la pantofi in ultimii ani, de cand nu mai indraznise sa-si cumpere altii. Dar azi era fericita: singurul ei copil era medic!Si rostea discursul sefului de promotie!

Dupa festivitate, spontan, au decis sa sarbatoreasca toata grupa intr-un mod deosebit :sa plece la mare. De maine drumurile li se desparteau, viata ii mana in toate cele patru zari, asa ca era ultimul prilej de a fi impreuna. Si-au facut bagajele pe fuga si s-au intalnit pe peronul garii. Stiau ca vor ajunge tarziu, nu-si puneau problema cazarii, inca mai erau in stare de nebunii frumoase:vor petrece toata noaptea pe plaja, se vor distra si vor admira impreuna rasaritul soarelui. Aceasta voiau sa fie ultima amintire comuna din studentie: un splendid rasarit de soare!Un inceput!

Au coborat in Costinesti plini de entuziasm si s-au instalat imediat pe plaja. Rasete, veselie, muzica, dans… Marea era lina si ademenitoare, le acompania dansul cu leganarea ei usor inspumata.In intunericul imblanzit doar de razele lunii, incinsi de dans si de cele cateva sticle de vin ce le adusesera cu ei( ca doar nu era sa sarbatoreasca cu limonada!) au decis sa faca o baie in mare. Au pornit ca o trupa de asalt, toti odata. Iar rasete, balaceala, jocuri nevinovate. Au iesit la mal racoriti. Dupa un timp au observat ca Adrian lipsea. Au crezut initial ca poate s-a retras pe undeva.La glume nu s-au gandit, Adrian era mult prea serios sa glumeasca.  Vazand ca nu apare de nicaieri au inceput sa-l caute. Intai prin imprejurimi. L-au tot strigat,s-au tot gandit cine l-a vazut ultima data. Parca nu-l vazuse nimeni iesind din apa…

Atunci au realizat ca s-a intamplat ceva rau si au inceput sa-l caute disperati prin apa.L-au gasit destul de repede, aproape de mal, intr-un loc in care apa nu i-ar fi trecut de umeri. L-au scos la mal. Li s-a parut ca inca respira si au incercat manevre de resuscitare.Minute in sir nu s-au oprit din incercari. Intre timp sunasera la Ambulanta,salvarea era deja pe plaja. Au incerca si cei din echipajul masinii sa-l reanimeze. Si au continuat manevrele tot drumul, pana la spital. Acolo n-a mai fost decat un singur lucru de facut:sa se constate decesul!

Colegii venisera in urma, care cu ce a gasit si erau  adunati in holul sectiei de primiri urgente. Nu le venea sa creada ca Adrian, care radea cu ei in urma cu cateva zeci de minute, nu mai e. A urmat partea cea mai grea:sa-i anunte familia. Cel mai bun prieten al lui i-a dat mamei vestea.

Spre dimineata, cand soarele se pregatea sa iasa din mare, parintii au ajuns in fata spitalului. Colegii erau ghemuiti pe bordura sau sprijiniti de ziduri intr-o durere muta. Mamas-a dat jos din masina si s-a repezit la prietenul fiului ei, apucandu-l strans de tricou:

-Unde e Adrian? Cu tine a plecat? De ce nu e cu tine?DE CE???

Si-a sprijinit capul de pieptul tanarului ce nu pute sa vorbeasca si a inceput sa hohoteasca.  Dupa cateva minute au intrat in hol. O asistenta i-a condus parintii intr-o rezerva goala in care trupul lui Adrian zacea intins pe un pat, acoperit cu un cearsaf. Mama s-a sprijinit de tocul usii sa nu cada. Trupul i-a ramas in picioare dar sufletul s-a prabusit brusc. Ce vedea acolo nu putea fi adevarat, mintea ei refuza sa accepte. Adica nu mai are fiu? Nu mai e mama nimanui? Apocalipsa aceasta nu era de indurat, cum nu era nici de acceptat.

A facut cativa pasi pana la patul acoperit cu cearsaf. A dat bland cearsaful la o parte, a descoperit chipul fiului ei si a inceput sa-l mangaie.Apoi a inceput sa-i vorbeasca asa cum o facea cand el era mic si avea febra si ea statea la marginea patului si-i spunea povesti. A constatat ca are mainile reci si l-a invelit cu grija, sa nu-i fie frig.  De pe margine parea doar o mama duioasa la capataiul unui copil bolnav.

Durerea fusese prea mare si sufletul n-a putut s-o duca, Atunci mintea, ca sa poata tine macar trupul viu, a sters realitatea inacceptabila si a zamislit alta, mai usor de indurat. Pentru o durere atroce a unui organ luam analgezice; pentru o durerea sufletului transformam niste amintiri in realitate. Si nebunia poate fi un leac…

Sa ne feresca Dumnezeu de prabusirea propriului univers caci nu stim ce monstrii se vor naste sub moloz! Nu stim de ce realitate ne vom agata ca sa ramanem in picioare. Exclusi dintr-o realitate fatidica ne auto-exilam intr-o realitate proprie populata de amintiri si fantasme. Aparent ramanem in picioare. Dar nu mai traim, Doar existam…

25 responses »

      • sa relativizam restu’ „nimicurilor” când nu-i vorba de chestiuni de viata sau de moarte, caci nu exista durerea mai viscerala pentru un parinte… fiul de 23 ani al unor vecini de cartier e-n coma artificiala de-o luna dupa un incendiu izbucnit în camera lui, ars peste 83%… parinti si sora disperati, greu de încurajat, de consolat…

      • Asta e si mai dureros:sa stii ca se va stinge si sa asisti neputincios, fara sa poti ajuta cu nimic.Nici macar nu poti intoarce timpul inapoi in mintea ta, caci el e inca viu acolo si sti ca daca n-ar avea o coma indusa suferinta lui ar fi de nesuportat.Da fapt cred ca si nebunia produsa de un soc e tot o coma, autoindusa…Groaznic.

  1. Crezi ca am cuvinte sa pot comenta acest articol? Numai la gandul ca unuia din copii li s-ar putea întampla ceva ma face sa raman muta si sa pun mana pe telefon! Cred ca nu exista blestem mai mare pentru o mama!

  2. Mi-au dat lacrimile. Dar cred in vise mai mult decat in realitate, uneori. Atata timp cat ea inca il vede in fata ochilor, copilul ei inca traieste. Pentru un singur om, dar traieste!!!
    Dar era de preferat sa traiasca pentru mai multa lume😦

    • Am vazut de mai multe ori aceasta negare a realitatii prea durerosa.La unii e doar un anestezic temporar, treptat invata sa accepte si isi pot suporta suferinta. Dar altii raman ancorati definitiv intr-o iluzie.E trist, dar e singurul mod in care pot supravietui…

  3. E foarte trista povestea si stiu ce a simtit acea femeie: o durere atroce. Ca i-a fugit pamantul de sub picioare si ca nu mai are de ce trai… si ca a trait degeaba…
    Insa mi-a placut cum ai scris-o.

    • Nici nu stiu cum am scris, am citit doar la final si am lasat asa cum a iesit.Asa am simtit, desi a trecut multa vreme de atunci.dar la timpul acela nici n-as fi putut sa scriu…Dara-mi-te sa traiesc asa ceva!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s