Uneori ii iubesc pe americani

Sa vorbim despre orice numai despre Cioaba nu! De exemplu sa vorbim despre educatie.Cum se face la noi si cum e la altii?

N-am absolvit nicio universitate occidentala, nici macar n-am avut tangente cu invatamantul de peste granite. Ca nici nu prea am calcat peste granite.;))

Cu vreo 2-3 ani in urma am fost trimisa la niste cursuri de perfectionare profesionala, la Bucuresti. Unul a fost tinut la maternitatea Polizu cu medici romani si unul la Giulesti (exact inainte de cumplitul incendiu)  cu medici americani. Tematica a fost cam aceeasi bazandu-se in special pe reanimarea neonatala iar cursantii au fost atat medici cat si asistente de la maternitatile din sud si estul tarii.

Cursul de la Polizu as fi putut sa-l studiez si singura acasa citind cele cateva brosurele dupa care ni s-a predat. Medicii romani au fost draguti si amabili, au scurtat cursurile cat s-a putut ca erau si ei ocupati cu treburile de zi cu zi din spital. Multa teorie, multe lucruri inutile. De ce trebuia un curs de intubatie oro-traheala si folosirea laringoscopului daca noi nu avem dreptul si competenta de a-l folosi? De ce ne-au predat cateterizarea ombilicala daca tot nu se mai face? Si altele de felul acesta care ne-au mancat o saptamana din viata … Eu nu-s genul care sa stau cuminte in banca si sa ascult, daca am nelamuriri intreb. Ca daca o institutie cheltuie bani cu mine si ma trimite sa ma instruiesc se presupune ca trebuie sa ma intorc oleaca mai desteapta. Asa ca am tot pus intrebari! Nu prea se pupau ele cu tematica de la curs dar erau lucruri de care ma loveam frecvent la serviciu si mi s-a parut un moment propice sa invat de la niste maestrii, pentru ei astea erau niste nimicuri zilnice. Dar am primit mai mult raspunsuri evazive, trimiteri la manuale si mereu acelasi argument:”de la caz la caz”.

Am intrebat de ce nu ni se arata si ceva practic, sa ni se permita, in grupuri mici, sa mergem in reanimarea spitalului si sa vedem cam ce fac ei acolo. Am fost refuzata, desigur, abia ni s-a permis sa ne aruncam un ochi prin sectia cu copii sanatosi. Ca n-am avut stare pana n-am gasit o modalitate de a vedea si blocul operator si salile de nastere asta e alta poveste, nu divulg nimic!:) Dupa o saptamana m-am intors la spitalul meu mic de provincie cu niste notiuni teoretice noi si…niste manuale.

Cursul de la Giulesti a fost sponsorizat de catre Biseica Mormona(are un titlu pompos dar asta inseamna) si a fost tinut de niste medici americani. Toti in varsta, cam promotie cu Matusalem dar toti in activitate, fie in spitale fie la catedre. Asa oameni zambitori si binevoitori n-am mai intalnit, au ameliorat toata proasta impresie pe care o aveam despre americani in general.

Primul lucru pe care l-au facut a fost sa ne dea niste ecusoane si sa ne roage sa ne scriem pe ele doar prenumele, fara nume, fara functie, ca sa stie cum sa ne strige. In fata lor eram egali si eram o echipa. Abia mai apoi ne-au impartit in grupe mai mici, sa putem exersa ce ne-au predat, sa ne obisnuim sa lucram in doi, mai intai preferential apoi aleatoriu, caci toti trebuia sa fim pregatiti sa actionam identic.

Si au dat drumul unui filmulet. Intai mi-am zis ca incep sa bata campii, nu-mi plac filmele metaforice. Filmul era cu un pui mic de gazela ce alerga disperat sa scape de un leopard. Care leopard venea in salturi mari pregatit sa-l inhate fara mila. Si cand tocmai strangeam din ochi sa nu vad scena sangeroasa ,din spatele leopardului, cu viteza mult mai mare, venea un tip care insfaca puiul de gazela si fuge cu el la sub-brat lasand leopardul cu buza umflata. Am rasuflat usurata in timp ce unul din profesori ne spunea: ” cel putin de cateva ori in viata voi trebuie sa fiti alergatorul care sa scapati un pui din ghearele mortii.Deci trebuie sa fiti mai iuti decat moartea!”

Vorbele astea n-o sa le uit niciodata si de cate ori am fost nevoita sa privesc moartea in ochi am promis ca o sa fiu mai iute ca ea.Si americanii m-au si invatat cum!

Din echipa lor facea parte si o domnisoara tinerica, nu cred ca avea 30 de ani iar cel care a prezentat-o ne-a spus sa nu ne lasam pacaliti de aspectul fragil, domnisoara este asistenta experta in insotirea cazurior grave de nou-nascuti pe durata zborurilor cu avionul, deci e un inger si pentru ca salveaza vieti si pentru ca zboara! Va vorbi vreodata cineva asa frumos si despre mine?

Trebuie sa recunos ca in timpul cursului am cam dat-o si cu batul in balta (puteam sa ratez eu momentul de a-i uimi pe americani?) .Cand profesorul ne exemplifica cum se face dezobstructia cailor respiratorii cu o para de cauciuc eu, cunoscand doar realitatea din spitalele romanesti, l-am intrebat cu ce dezinfecteaza aceste pompite si in ce solutii dezinfectante le pastreaza. Omul s-a uita la mine ca la ozeneuri, nu intelegea ce intreb, am repetat si apoi m-a lamurit: nu dezinfecteaza si nu pastreaza nimic, totul e de unica folosinta si se arunca dupa utilizare. Desigur ca n-am putut sa tac si am intrebat, glumind, unde le arunca ca vin eu sa le adun, pacat ca e un ocean intre noi…

Cursul tinut de americani a durat doar doua zile dar mi-a schimbat optica asupra profesiei mele. Nu au evitat nici o intrebare, ne-au pus sa exersam pe manechine manevrele pana ne-au iesit perfect, ne-au incurajat, ne-au facut sa nu ne fie rusine de nepriceperea noastra. Venisem acolo sa invatam si ei erau fericiti sa ne invete. Aproape ca am fost mandrii de noi, ca suntem mai rapizi ca leoparzii. Iar la sfarsit ne-au dat si cate un kit de reanimare pe care il folosim si astazi in sectia noastra.

Da, uneori ii iubesc pe americani.