Sa intru in „opozitie”?

E clar, am tendinte masochiste! Trebuie sa recunosc, m-am obisnuit cu bataia, „face parte zi de zi din viata mea”, vorba cantecului. Cand nu ma bat sefii la cap, nu ma bate vantu-n ceafa, nu ma bate nimeni la table, nu ma bat pantofii in calcai si nu ma bate Domnul cu o pedeapsa divine trebuie sa ma bata macar un gand, ceva. Si ete ca veni si gandul, unul batator de neuroni dezorientati! Si zic sa nu-l rumeg singura, sa cer o consiliere de la intelepciunea voastra.

S-a construit o aripa noua de spital: frumoasa, cu dotari moderne, ca la carte. Si la subsol are prevazuta si o prosectura (sa nu-i spunem „morga”, ca ghiolbanii) . N-o sa fie un serviciu de anatomie patologica precum in filme sau in documentarele cu Doctor G. de pe Disovery, dar o sa fie un loc decent pentru depozitarea temporara a decedatilor.Ca, ce sa-i faci, in spitale se mai si moare… Si ce m-am gandit eu? Ca destul am stat la serviciul de primire a omului in viata, poate n-ar fi rau sa ma mut la polul opus, sa-i dau omului si plecarea! Daca am spus pana acum „bun venit, noroc sa ai!” cred ca as putea schimba repertoriul in „drum bun si metempsihoza placuta!”.

Poate pare cinic sau morbid dar chiar am vrut, in trecut, sa lucrez la morga. Nu sunt ipocrita sa aduc argumente filozofice, pur si simplu am inceput sa obosesc, sa resimt cele trei decenii de vigilenta maxima intr-o sectie grea de spital si as vrea sa ajung la pensie in conditii mai relaxante. Sau macar sa nu fac un accident vascular cerebral inainte sa mananc prima pensie. Dupa ce am avut doar pacienti galagiosi si pe care trebuie sa stai cu ochii ca pe butelie poate n-ar fi rau sa am de a face cu cei mai silentiosi pacienti, unii care sa nu-mi ceara nimic, sa nu ma acuze de malpraxis, sa nu incerce sa-mi cumpere bunavointa cu 5 lei, sa nu faca mofturi si sa nu ma enerveze ca stau mai mult pe afara, la fumat, de parca ar fi la club, nu la spital.

Ei, da, nu sunt nici astia o companie placuta, unii mai si put , dar cata vreme nu sunt lichefiati cat sa trebuiasca sa-i adun cu mopul de pe jos nu-s chiar asa de simandicoasa. Si nici n-ar fi treaba mea sa-i transez sau sa-i feliez pentru autopsii. S-ar putea, sub impuls estetic , sa nu ma rabde inima sa nu adaug si eu un pic de fond de ten, pudra sau ruj cat sa ia si raposatul o nota mai mare la impresia artistica dar asta e o fapta caritabila, nu intra in fisa prostului postului.

Ce sa mai lungesc vorba, treaba e ca nu stiu daca sa-mi depun sau nu CV-ul pentru angajare si sa-mi schimb radical profilul de activitate. Daca unii accepta sa intre in politica si sa se balaceasca in kkt  numai sa le fie mai bine eu de ce m-as „shifona” sa lucrez cu niste oameni trecuti in lumea umbrelor? Ca doar nu-i incolonez sa-i duc si la sectia de votare. N-as mai face ture de noapte. Si daca as face , care-i problema daca in incaperea de alaturi ar sta linistit un pacient care nu sforaie, nu cade din pat si nu trebuie schimbat de pampersi? Ce daca ar bantui si el putin? Cat timp nu tropaie, nu asculta manele si nu fumeaza n-am nimic impotriva. Sunt obisnuita de la Mamare. 🙂

Asadar, dragilor, ce ziceti? N-ar fi bine sa ma reprofilez si sa-mi asigur o „cariera” mai linistita? Si, cine stie, poate am noroc si va scriu si niste povestiri inedite despre noii mei pacienti si despre ce-mi povestesc. Sigur o sa ma inteleg bine cu ei, poate ma initiez si in spiritism.  O singura regula as impune: „radem, glumim, da’ nu parasim incinta!” Ca inventarul e inventar, ce naiba!…