Ca & Pi = Cah!?

Standard

scratch-headAzi-noapte, la granita unei insomii, m-a palit un gand (bine ca n-a fost un gand contondent, sa-mi lase vreun cucui pe creier!): de ce evitam cacofonia? Fiindca nu suna bine gramatical? Sau fiindca suna obscen, aproape scabros? E adevarat, te cam faci de kkt daca spui chestii cacacioase, dar nu stiu unde e gravitatea, zau.Ce, i se intampla cuiva sa umple toileta de perle sau de petale de trandafir?…Si ce artificii de exprimare sa cauti pentru a evita niste combinatiile absolut normale gen biserica catolica, tactica cavaleriei, poteca Caramanului, fiica cavalerului, Luca Caragiale?… Sa fii caraghios spunand „bisericuta catolica”, „tactica si strategia cavaleriei”, „cararea Caraimanului” sau „Luca a lui Caragiale”?Tot nasol suna…Poate nu trebuie nici exagerat la modul „stai ca cat in buzunar/ nu cata, ca cati degeaba”, dar nici facut o fobie cand doi de ca se nimeresc alaturi.

Pana la urma cred ca as fi  reusit sa dorm si cu problema cacofoniei needificata, desi tare ma macina intrebarea daca acest lucru se intampla si in alte limbi si ce combinatii de litere evita altii. Dar neuronul amortit avea alta dilema care-mi tinea ochii deschisi: daca de caca nu-i frumos sa vorbim, de pipi e voie? Adica e admis sa folosim pipifonii?  Sau risti sa pici de fraier daca zici copii piperniciti, napi pisati, slapii piticului, stropi picati, pitecantropi pistruiati?…

Ce expresii cu alaturari nepotrivite de litere mai stiti si cum le evitati? Sau macar dormiti bine noaptea netulburati de astfel de dileme existentiale? Ca cam ma intereseaza.🙂

35 responses »

  1. Păi există sinonime, intercalări, inversiuni șamd, din fericire. Și apoi și alte alăturări de silabe identice tot cacofonii sunt chemate: ma ma, ta ta etc.

    Pe mine mai tare mă deranjează virgulele (spuse sau scrise literă cu literă: „virgulă”) prin care vorbitorul/scriitorul crede că m-a amețit și n-am văzut eu cacofonia respectivă. Jos ascunsul după piersic!

  2. Ce insomnii nevinovate ai, legate de revoluționarea limbii române🙂 . Sunt trei cacofonii acceptate în limba română: biserica catolica, tehnica cavalereasca si Ioan Luca Caragiale… pe mine mă irită (dar nu așa de rău ca să-mi provoace insomnie🙂 ) schimbările din limbă după plecarea mea… am exemple care erau corecte pe când eram în țară, dar nu mai sunt… Să ai un week-end minunat, fără cacofonii si pipofonii (!?!?!) abia aștept să mai scrii🙂

    • Cica limba e vie si in continua modificare. Ma rog, o fii, dar pe mine ma enerveaza cumplit latinizarea fortata, nu-mi pica deloc bine „sunt” in loc de „sant” si nici i-ul din a folosit acum, scriu asa doar pe blog sa nu par chiar proasta, in rest, cand scriu de mana refuz aceste forme. Asa, de-a naibii, ca eu sunt urmasa de daci, nu de romani!🙂

      • De acord cu tine… limba e un organism viu si in continua modificare din cauza ca intra mereu neologisme, (datorita in principal evolutiei tehnicii/stiintei) anumite cuvinte se folosesc tot mai rar, devin arhaisme, apar diverse licente poetice etc. Dar latinizarea fortata e alta poveste, la fel cu implantarea silicoanelor🙂 sunt adaosuri ne-necesare… si impuse, Eu m-am obisnuit cu sunt si â, dar sunt altele care s-au schimbat, de cand am plecat eu si ma deranjeaza pentru ca nu le cunosc si nu inteleg de ce nu era bine inainte. Nu au logica aceste fortari, pentru ca nu sunt naturale, sunt legi impuse de anumiti lingvisti care probabil ca se plictisesc🙂

      • Îţi dai seama ce profit au scos tipografiile „agreate” pentru a reedita TOATE dicţionarele limbii române în Ţ sute de mii de exemplare, numai pentru a introduce o „mică corectură” cum ar fi  în loc de Î…?🙄 Crezi că lingviştii se plictisesc? Ha! Aici e strict problemă de bani.

        Ţi-aş oferi un link spre un articol cu foarte multe comentarii pertinente pe tema asta, dar ştiu că n-ai timp.

  3. Phiii! cum era cântecul acela …”.cucurrucucu paloma „. Dacă mă gândesc la traducerea liberă , înţeleg eu de ce plăcea cântecul!

    Dar să revenim la temă:
    Chiar că este o problemă
    Când trebuie ocolit
    Musai cuvântul potrivit
    Care doar din întâmplare
    Pare, jalnic, „treabă mare”!

    Lupt de zor cu insomnia
    Şi- alung şi cacofonia!
    Dar… când să zic că am scăpat
    De cuvântul contestat
    Soţu-amabil îmi rosteşte:
    „Iaca-cartea” şi citeşte!

  4. De la George Pruteanu citire
    ” (12-28.III.1997) CACOFONII

    Stimaţi telespectatori, Fragment video. bună seara, multă vreme am considerat că nu e înCĂ CAzul (!!na, c-am brodit-o!) să vorbesc despre cacofonie, dar uite că nu mai pot să amîn. Din capul locului vreau să alung o confuzie cam populară. Noţiunea de cacofonie nu provine DIN şi nu e legată DE ideea de… mă-nţelegeţi…! Cacofonie e un neologism format din două cuvinte greceşti: kakos, care-nseamnă „rău, urît, prost” şi phone, care-nseamnă sunet. Componenta caco- apare şi-n alte cuvinte, ce-i drept: mai savante, cum ar fi „cacofazie” = vorbire incorectă, „cacologie” = construcţie gramaticală defectuoasă, sau „cacografie”, pe care un dicţionar (nu spun care, altminteri onorabil) îl defineşte ca „ortografiere greşită”; această definiţie este ea însăşi greşită şi am să fac o paranteză ca să explic de ce. Particula, tot grecească, orto- înseamnă „drept, corect”: orto-doxie = dreapta credinţă, orto-pedie = creşterea corectă a oaselor corpului, orto-gonal = unghi drept ş.a.m.d. Orto-grafie va să zică scriere corectă, aşa că „ortografie greşită” e un nonsens: e cum am spune un bolnav sănătos. Închid paranteza şi revin la componenta caco-. Există mai multe particule de acest gen care i se opun, care au un sens aflat, relativ vorbind, la antipod. Una din ele este calo-, care vine din grecescul kallos = “frumos”, şi iată cîteva exemple: calofilie = preocuparea pentru exprimarea sau scrierea deosebit de frumoasă sau îngrijită, pînă la pedanterie (calofilia se referă la CONŢINUTUL textului, nu la aspectul grafic); caligrafie = scriere frumoasă (de dată asta, în sensul grafic).
    Altă particulă iniţială care se opune lui caco- este particula eu- (tot de origine grecească), cu sensul de „cum se cuvine, bun, de bună calitate”. Iat-o în cîteva exemple: euforie: stare bună, foarte plăcută; eufemism: adică vorbire bună, îmbunată, care evită răul, îl escamotează; eugenie: bună zămislire; eu-haristie: cuminecătura la catolici, dar tradus cuvînt cu cuvînt: harul, graţia, carisma cea bună; şi, în fine, opusul (antonimul) lui cacofonie: eufonie, adică sonoritate bună, placută, armonioasă. Şi, cu asta, m-am întors la subiectul central. Cacofonie va să zică, o asociaţie supărătoare, dezagreabilă, dizgraţioasă de sunete, INDIFERENT care, şi nu neapărat ca-ca. E adevarat că aceasta din urmă e cea mai frecvent şi cea mai direct agasantă. Dar, repet, nu e singura cacofonie. Într-o propoziţie cum ar fi, să zicem: „Adesea la sedinţă toţi taţii tac”, finalul ţă- toţi- taţii- tac, prin sonoritatea sacadată şi ţăcănitoare, adică ridicolă, e o cacofonie perfectă! La fel, într-o propoziţie de genul „Mama mea m-a mascat”, această succesiune de „ma”-uri, care seamănă cu o bîlbîială, este tot o cacofonie indiscutabilă. Asemenea cacofonii, ca şi cele banale, „clasice”, (le-am cules din mass-media) de tipul „o statistică care”, „crede dl.Raveica Că”, „a făcut CA COlectivizarea”, „să definească calitatea”, „procedează ca Călinescu”, „să pornească cînd” ş.a.m.d,, toate astea trebuie evitate MAI ALES pentru că ele alterează receptarea enunţului, prin aceea că fac lumea să zîmbească şi deci deturnează atenţia. Cea mai bună soluţie e să intercalăm un cuvînt adecvat: „o statistică RECENTĂ care”, „procedează ca G. Călinescu sau în MANIERA lui Călinescu”, „să pornească ATUNCI cînd” etc. Subterfugii aplicate „în disperare de cauză” în cursul vorbirii sunt cel de genul „că VIRGULĂ capacitatea” sau cel de genul „el, ca ŞI coleg”. O soluţie MAI bună e aceea de a schimba unul din cuvinte, de a găsi altă construcţie sau o intercalare: nu vom spune: afirm că cartea, ci afirm că volumul; nu ca şi coleg, ci în calitate de coleg etc. Dacă nu se poate, nu schimbăm: cineva mi-a semnalat o denumire medicală: „stenoză aortică calcificată”; întrucît în limbajul strict ştiinţific contează preponderent precizia şi nu eufonia, rămîne aşa cum e, merge-n acelaşi compartiment cu Ion Luca Caragiale şi biserica catolică.
    Şi, în încheiere, vreau să protestez de la acest microfon împotriva tendinţei pedante, chiţibuşereşti, de a căuta cu lumînarea cacofonii acolo unde nu sunt, în enunţuri fireşti. Sunt sîcîitori cei care sar în sus dacă spui „că cineva” sau „că ceva”: !vai, cacofonie, ruşine! Atunci ar trebui să desfiinţăm cuvinte cum ar fi căciulă sau căci, nu? Excesul de vigilenţă, jandarmeria lingvistică, e o fixaţie caraghioasă. Să vorbim natural, frumos, dar fără să fim, cum se spune-n popor, chisaţi. Seara bună.”

  5. Dacă poți, eviți dacă nu…înghiți.

    La un parastas un copil observă la masa principală unde avea să fie așezat preotul mâncare mai tentantă decât pe la celelalte locuri și tot dădea târcoale. Mama îl observă la timp și prevenitor îi spune:

    -Nu pune mâna, CACA! Papă popa!

  6. Deci ai lansat provocarea de a spune ce alte alăturări de silabe identice mai ştim. Păi ştim multe dar nu-i timp de toate. Totuşi pe fugă ….
    Când văzu că catu-i plin
    De damigene cu vin,
    Incepu să urle, mumă
    Ca caţelul prost, la lună !

  7. Eu am probleme cu intelegerea gramaticii limbii romane (ma doboara prea multe reguli si expeptii), iar virgulele si cacofoniile sunt ca niste ace dureroase pentru mine. Nu le simt, nu le vad, doar daca mi le scrie cineva pe hartie, si imi subliniaza expres unde este o cacofonie.
    Despre expresia „inelul cu rubine”: poate are valoare uracioasa dar nu am remarcat-o nici cand am vazut-o scrisa, si nici ales aici in contextul discutiei. A trebuit sa citesc de 2-3 ori sa vad care e baiul aici (ca rau nu vad sa fie). Si imi dau seama ca in toti anii de scoala am fost asa, a trebuit sa recitesc un text sa inteleg de ce si de ce nu.
    Pentru unele persoane sa urmareasca si sa remarce asa greseli e in firesc/ natural, pentru mine e un efort. Asa ca tu zi-le mai departe cu pi, ca, cah, ca oricum le spui bine.

    Mai bine scrie-ne despre cacaciosii mici de la tine de pe tarla🙂

  8. Ce atata somn! Iote ce zice Andrei Plesu: “O grija nevrotica de a evita cacofonia duce la complicatii ridicole si inutile („ca si profesor”, in loc de „ca profesor”, ca si cum fara „si” expresia ar suna cacofonic). Se spune tot mai frecvent „am servit” o friptura, in loc de „am mancat”, cand in realitate de „servit” se ocupa chelnerul. Se prefera „am lecturat”, in loc de „am citit” si „am vizionat” in loc de „am vazut”. Se crede ca „lucrativ” inseamna „care lucreaza” (si nu „care aduce castig”, cum este corect), ca „fortuit” inseamna „fortat” (si nu „intamplator”) sau ca daca la un dialog iau parte trei insi, dialogul devine „trialog”. Nu mai vorbesc de folosirea epuizanta, identificabila si la „baieti fini”, a lui „care”, atunci cand trebuie spus „pe care”. Accentele au intrat cu totul in deriva: se spune „furie” (accent pe „i”), „editor” (accent inexplicabil pe „i”) si cate si mai cate”…

    • Mi-am amintit de un batran care-i spunea fiica-sii, profesoara de limba romana, „vezi ca s-a semnalat un soarece in camara!”🙂 Devenim din ce in ce mai pretentiosi in exprimare…
      Bun venit in vizita si multumesc de lectia lui Plesu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s