Lasati copiii sa zboare catre cerul verde!

Standard

Puiul nostru e cel mai bun! Si cel mai frumos, si cel mai destept, si cel mai devreme acasa… Asa zice orice cioara despre puiul ei, nu? Asa zic si parintii despre copilul lor: ca e perfect! Si ca are o perfectiune contopita din tot ce a mostenit mai bun de la ei, ca asta e rolul geneticii, doara, sa imbunatateasca specia, sa lase viitorului cea mai buna selectie de gene!

Toti parintii vor binele odorului lor. Il invata, il educa, ii dau pilde si argumente, ii astern la picioare vasta lor experienta. Copilul isi alege un drum si parintii il tin de mana, apoi il apara mergand un pas in urma, cat sa-i amortizeze eventuala cadere sau sa-i arate drumul la fiecare intersectie.

Doar ca nu-i drumul lor, nu e cel pe care au fost ei, la randul lor, invatati sa mearga. Si uneori copilul vrea s-o ia la dreapta iar parintele ii spune „nu, e mai bine la stanga, e un drum mai sigur”. Dar de unde stie parintele ca ce e „mai sigur” e si ce e „mai bun”? Si cum sa stie el cat de departe vrea copilul sa se aventureze, cat vrea sa riste? Daca toti am fi mers doar pe drumul sigur, cel batatorit, probabil ca nici azi n-am fi stiut ca exista America…

aurora10Cand era la gradinita, Copilu’ a desenat un peisaj in care a colorat iarba cu albastru si cerul cu verde. Educatoarea l-a corectat, i-a spus ca iarba e intotdeauna verde si cerul e intotdeauna albastru. ” Dar de unde stiti dumneavoastra cum e pe alte planete?” , a intrebat-o fi-miu.

De unde stiti voi, parintii, ce planete vor sa descopere copiii vostri? Si de unde stiti ca drumul care face brusc stanga, cel pe care n-ati calcat niciodata, e un drum al pierzaniei si nu al victoriei? Daca visul lor merge intr-acolo, acolo trebuie sa mearga si ei.

Daca un copil vrea si crede ca poate sa zboare, lasati-l sa zboare! E periculos? Poate sa cada si sa moara? Daca il iubesti cu adevarat, preferi sa-l vezi zburand si murind facand ceea ce si-a dorit decat sa-l vezi  traind anost, lipit in siguranta de pamant. Siguranta lor e , de fapt, egoismul nostru de a nu le duce grija mai mult decat o facem.

Nu va incatusati copiii in propriile voastre neputinte! Poate ca genetica va fi darnica si va face ca lor sa le creasca aripi.Dar degeaba le vor creste daca noi vom smulge pana cu pana de frica unui zbor ratat…

images

Anunțuri

36 de răspunsuri »

  1. Sunt multi parinti orbi cand e vorba de copilul lor, care bineinteles ca e cel mai cel… Din pacate aceasta orbire e in dezavantajul copilului. Vezi de multe ori copii foarte rasfatati, hotarand lucruri total neinspirate, iar parintii fiind de acord cu odraslele, de frica de a nu ii face sa sufere, „sa nu planga cel mic”. Si atunci te intrebi de ce oare copilul respectiv nu are si el dreptul la educatie… 😦
    Copiii nu sunt proprietatea parintilor, trebuie lasati sa zboare cand vine momentul.. 🙂

    • Nu la rasfat ma refeream eu, in mod special, ci la tendinta parintilor de a inocula copiilor propriile aspiratii, indiferent de harul copilului. Adica, daca o familie de medici are un copil genial la pian tot vor incerca sa-l convinga sa se faca si el medic, ca asa e cel mai bine, ca are cine mosteni blazonul si cabinetul familiei… Si asa vom mai avea un medic prost, fara vocatie, care va consulta in timp ce canta, in gand, la pian…

      • Asta-i alta problema… e adevarat. Sunt multi parinti, e adevarat, care le inoculeaza de mici viitoarea cariera.
        Trebuie sa recunosc ca aici copiii sunt obisnuiti din scoala sa aiba personalitati foarte puterice si e cam greu sa le spui ce sa faca… e chiar partea extrema aici. De mici au libertatea de alegere si la maturitate in general nu mai stau cu parintii. Dupa liceu se muta in general singuri. Dar au si obisnuinta sa aiba joburi de mici, in paralel cu scoala. In general canadienii sunt mult mai relaxati ca parinti decat alte nationalitati mai protectoare. Iar la scoala copiii vorbesc cu profesorii cam de la egal la egal. E diferita mentalitatatea…. dar sunt si aici multi motivati in alegerea meseriei de bani si nu neaparat de talent… 🙂

  2. Adelina, cand copilul meu a spus a zboara si ca are aripi, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-i spun ca oamenii nu zboara niciodata ptq ca nu au aripi. Oamenii zboara doar cu avionul. Daca tu zici sa-i lasam sa creada ca sunt pasari si sa se arunce de la etaj, pai zau, la ce atatia pionieri sinucisi ai aviatiei?

    • Cred ca era suficient sa-i spui ca, deocamdata, pana mai creste, nu poate zbura decat de la nivelul unui scaun mititel… Si oricum, indiferent ce-i vei spune tu, tot va crede ca oamenii pot sa zboare, ca doar zboara si Superman, si Batman, si toate personajele de desene animate.

      • eu i-am cusut fetii niste aripi de fluture. Mi-a ‘zburat’ de fericire in jurul blocului si pana in parc, a fost asa o zi la gradinita cu aripi sub geaca de ploaie, si acum zac pe undeva.

  3. cum stii tu, doamna, sa spui de frumos!! Si fiica mea schimba aspectul lucrurilor in desene; dupa o privire atenta, imi dau seama ca ea vede alt punct de vedere, care mie mi-a scapat….

    Eu mai cunosc oameni care sunt vesnic nemultumiti si de ei, si de copiii lor. Mai trist este ca nici nu fac nimic, dar asteapta sa faca asta copiii. Nu e corect sa ne incarcam copiii cu neimplinirile noastre, cu nereusitele noastre.

    • Cred ca, involuntar, toti atasam copiilor nostri propriile noastre aspiratii, am vrea sa reuseasca ei ce n-am reusit noi. Cand am primit cartea scrisa de fi-miu am plans si de bucurie dar si de mandrie. Si daca n-ar fi scris cartea aia nu tot copilul meu era, nu tot aveam de ce ma mandri cu el?…Dar asa , a fost o implinire a lui in contrapartida cu o ratare a mea.

  4. tare bine zici si corect dr aci la romanica..parintii cred inca cum ca doar ei stiu binele copilului …doar ei stiu ce-l face fericit…GRESIT!!
    eu m-am incercat sa comunic altfel cu baiatul meu ca si tine..poate nu am reusit intotdeauna..dar de multe ori am avut eu de invatat de la el ..mici filozofii de viata simpla..fara angoase fara frustrari…!!

    • In Romanica inca exista parinti care-si „vand” copiii ca argati pe la alti si stau acasa sau la carciuma pe banii munciti de bietii copii fara copilarie! cica ii calesc,ii invata cu greutatile de mici. Cand si la ce sa mai viseze copiii aia?

  5. Adelină, fată, părerea mea îi că adevărul e, ca întotdeauna, pe undeva pe la mijloc. Că-i clar că nu-i deloc o dovadă de inteligență să-ți crești progenitura din bătătură „după chipul și asemănarea ta”. Dar la fel de clar că tot ceea ce e prea mult, strică. Inclusiv libertatea. Copilul, odată ajuns matur, nu va ezita să împartă cu generozitate un eventual eșec : „Nu am avut pe nimeni să îmi spună că facultatea pe care am urmat-o e una de rahat, fără vreo perspectivă de viitor… Ok, am ales-o fiindcă așa am crezut eu că e bine. Dar, băi, aveam doar 18 ani… De unde să știu eu atâtea la vârsta aia ?”

    • Una e sa-ti spui parerea de om trecut prin viata si alta e sa ti-o impui! Daca fiul tau ar fi innebunit dupa fotbal si ar fi si talentat la chestia asta tu l-ai forta sa se faca inginer sau avocat numai fiindca asa crezi tu ca i-ar fi mai bine? Si eu mi-am ales drumul gresit la 18 ani dar n-am acuzat pe nimeni, chiar daca multi m-au sfatuit altfel. Iar in ziua de azi, cand totul e in permanenta schimbare, cred ca nu-i un capat de lume daca alegi gresit, iti dai seama de asta si schimbi macazul cand iti vine mintea la cap. Un esec trait pe propria piele si din propria vointa mi se pare cea mai buna lectie.

  6. Ah! daca citea mama textul acesta in uram cu 30 de ani poate ca plecam pe drumul „din stanga”, dar mereu a stiut Ea ce e mai bine pentru mine, cu toate ca mereu mi-a reprosat „ca am facut doar ce am vrut eu”. Important e ca am invatat ceva din asta si plozii mei vor alege altfel decat am fost eu nevoita.

      • Moartea interioară – cea a visurilor, dorinţelor şi speranţelor – e un blestem greu de dus pentru subiect şi anturaj deopotrivă.
        Moartea fizică e o eliberare a spiritului către eter(n), din care numai cei rămaşi suferă cumva egoist.
        Supravieţuirea e în acelaşi timp o pedeapsă şi o lecţie, pînă la Marele Examen al Trecerii.

  7. uite, Adelino, cate pareri aici.
    E greu sa gasim calea de mijloc si pt parinte, si pt copil. Unde e echilibrul? Unde e raportul intre necesar si suficient?

    Ce nu am vazut scris pana aici este despre responsabilitate. Si tin sa o scriu, pt ca ieri am discutat cu o mama de baiat adolescent, ce era tare nemultumita de fiu pt ca in comparatie colegul lui de clasa desi e cu capacitate inteligenta mult mai redusa se descurca mult mai bine decat fiul propriu. Si dupa discutii, mama recunoaste ca nu a lasat niciodata nimic sa faca fiul, asa ca acum nu mai reuseste sa il puna sa faca nimic in casa, nici curat in camera, nici un sandvish, nici sa spele vase ….

    • Greu sa fii parinte, intr-adevar! Pana la urma nu-i usor nici sa fii cioban si sa pasti oile; ca si de alea trebuie sa ai grija sa nu se umfle cu lucerna, sa nu le manance lupul, sa aduni nutret pentru iarna…
      Eu nu sunt pentru rasfatul exagerat si scutirea copilului de orice obligatie, dar cred ca orice merita o recompensa, chiar daca ea consta intr-un cuvant de lauda.
      Am aflat un lucru pe care noi, parintii, nici nu prea il sesizam: cand e de bine laudam laconic, cand e de rau criticam excesiv. Nu e o reactie disproportionata? Pana la urma ce evidentiem, binele sau raul?

  8. Oare de ce confunda unii jumulirea sistematica a aripilor cu educatia?
    De ce increderea in fortele proprii, imaginatia fecunda si forta de a lupta pentru propriile convingeri se considera a fi niste „daturi” care infloresc brusc la varsta majoratului? Pana atunci, noi parintii, fiind in mod special preocupati de a-i arata copilului ce NU POATE sa faca si ce TREBUIE sa faca.
    Nu mi s-a parut deloc ca ai pleda pentru rasfat, toleranta excesiva sau cedarea in fata tuturor toanelor. Dar cred ca altii fix asta au inteles. Pacat.

    • Stau acu si ma intreb de cate ori le-am spuc copiilor nostri „esti foarte talentat la desen” si de cate ori „esti total varza la matematica”! Fiindca noi ne interesem doar de matematica, desenul ni se pare doar un moft. Dar daca desenul e chiar vocatia copilului si o rateaza din cauza noastra?…
      Nu, categoric nu pledez pentru rasfat. Si i-am spui copilului meu inca de pe la 16 ani ca, daca pe noi ne striveste un Tir pe sosea, nu vreau sa-l stiu cu mana intinsa la poarta si la bunavointa nimanui, deci sa incerce sa se descurce singur, sa nu depinda de nimeni.Si s-a descurcat.

  9. Dom-le, toate bune şi frumoase. E clar, Adelino, tu-ncepuşi cu cioara, io o zic p-aia cu „tot ţiganu’ care-şi laudă ciocanu'”. Sigur, tot omu-şi vede progenitura ca direct coborâtoare din Adonis sau, după caz, Afrodita, Einstein era un dulce copil ca inteligenţă şamd. Acu’, n-ar fi nicio supărare, doar că dacă vine unu’ la serviciu şi, la cafea, are program 2 ore să povestească colegilor cum progenitura lui e aşa intelijent/ă că tocmai a făcut o demonstraţie ecologistă în semn de protest pentru defrişările abuzive, făcându-i toate cele în braţe, în timp ce-i schimba pampersu’, păi până la ora amiezii mai ai puţin şi-l strângi de gât! Că cam aşa se întâmplă. Cum ajunge f’unu’ tată, mamă, ce mai, află tot birou’, toată direcţia, ministeru’, guvernu’, că altă treabă n-au decât să ia zilnic la cunoştinţă despre evoluţia geniului în devenire. Se-ntâmplă ca pe la 2 ani să aflăm cu toţii, cu stupoare, că puiu’… ciorii e autist!

    • Pana la urma nu cred ca are cioara vreo vina ca puiul e autist. Ca multi refuza sa vada si defectele copilului, e adevarat si asta. Sa-ti spun eu de cate ori aud de la mamici extaziate ce frumos zambeste ingerasul lor in somn? Si ca nu vreau sa le tai macaroana explicandu-le ca ala nu-i zambet, e doar o grimasa data de colici?
      In concluzie tu ce zici: sa-i trasam drumul copilului dupa jaloanele noastre sau sa-l lasam de exploreze singur pe o carare nebatatorita in care o sa-si juleasa genuchii?

      • Acu’ ce să zic, că mă-ntrebi, io aş merge pe linia de mijloc. Că or’ş’cât, părinţii sunt doar nişte copii mi mari (douăzeci-treij’de ani). Doar că, căzutu’ pe spate în faţa progeniturii e contraproductiv. Na, că ce să mai zic, cacofonii la greu, da’ important e să se-nţeleagă ce zic.
        ‘Ai pa! 😉

  10. Atingi o problemă reală, o eroare foarte gravă de educaţie. Exemplul cu cerul verde e foarte grăitor. Din păcate, mulţi profesori impun culorile, nu pentru că e mai comod, ci pur şi simplu pentru că au impresia că de dincolo de catedră se văd culorile potrivite. Să nu uităm însă de nuanţe …

    • Uneori poate nici nu-i vina profesorilor, asa scrie in curricula lor, ca cerul trebuie sa fie albastru intotdeauna, ca sa evitam confuziile. Dar sunt si profesori, ca si parinti, blazati pe care nu-i intereseaza ce culoare are cerul unui copil si nici daca el vrea sau nu sa zboare. Pragmatismul a devenit emblema vremurilor noastre.

  11. Dar de c nu se gandeste nimeni ca poate acea dna educatoare a dorit sa confrunte copilul in mod cercetator. adica sa ii testeze in celasi timp vederea re daltonism, cat si maturitatea sociala ca sa vada cum raspunde la oconfruntare din partea unei autoritati,atunci cand i-a zis ca irba e mereu verde si cerul albastru. Ir copilul a raspuns satisfacator, chiar daca nu isi dadea seama ca trecea un test important pt el in viitor atunci cand isi va lua carnetul de sofer ! De ce sa nu ne gandim ca educatorii au si idei bune cateodata, chiar daca nu par a se conforma cliseelor pe care le avem noi despre ei, sa fie ori asa ca dl Trandafir, ori ca dl MC Rostogan, de exemplu, sau nici macar ca ei, ci ca niste caricaturi ale lor pe care le avem noi, ca niste loaze adevarate despre acele personaje, care in realitate sunt mai complexe decat par asa la o prima citire. Si daca acele persoonje sunt asa de complexe, daramite un om adevarat, care mai e si educator cu raspundere a unei clase intregi de viitori posesori de carnet de conducere !

    • Cum te faci tu, mai Rudolph. avocatul diavolului! 🙂
      Cred ca au trecut vremurile cand invatarea se facea doar prin memorare, cand unii copiau carti intregi pana le invatau pe de rost , ca sa le poata transmite mai departe pe cale orala, ca folclorul. Cred ca cel mai important e sa descoperim vocatia si aptitudinile unui copil, nu doar sa-i umplem creierul de notiuni care nici nu-l intereseaza, deci nici nu se oboseste sa le priceapa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s