Arhivele lunare: Februarie 2015

Protocolu’ mamei lui!!

Standard

Ne modernizam. Ne adaptam la cerintele medicinei mondiale. Descoperim tehnici noi, terapii noi, invatam de la cei mai emancipati. Si bine facem, nu zic nu. Ideea e ca , oriunde ne-am duce, in orice spital european, sa facem exact ce fac ceilalti. Iar pacientii nostri sa beneficieze de standarde europene, sa simta cat mai putin diferenta intre noi si „ceilalti”. Si ca totul sa fie conform standardelor iar noi sa fim cat mai protejati de acuzatiile de malpraxis s-au inventat protocoalele. Adica pentru simptomatologia X se urmeaza pasii Y, Z, W, apoi se asteapta rezultatul. Daca rezultatul nu e cel scontat…ghinion de nesansa, asa i-a fost scris pacientului si nimeni n-are nici o vina!

Buuun, pana aici e biiine! E bine ca exista reguli generale, e bine sa existe acelasi comportament terapeutic, unul verificat si aprobat ca fiind cel mai eficient. Adica eu fac ce trebuie sa fac si mai departe e doar voia Domnului. Dar daca Domnul e putin ocupat, are alte urgente in Univers si il scapa din vedere pe pacientul meu? Eu, conform protocolului, consemnez evolutia, declar ca nu-mi pot depasi competentele si, eventual, trec la terapia Angeli, adica fac rost de o lumanare si-un chibrit, sa-i calauzesc pasii spre Marea Lumina.

experientele-din-apropierea-mortii-5Ete, chestia asta nu-mi mai place! Uneori am senzatia ca aceste protocoale ma limiteaza si-i refuza pacientului dreptul la o ultima sansa, chiar daca sansa asta se cheama mai degraba miracol. Cand nu mai e nimic de facut, cand verdictul e nefast si nici nu mai e nimic de pierdut de ce nu pot sa fac si altceva, orice cred ca ar putea folosi? In aproape 30 de ani de munca am vazut si lucruri aproape fara explicatie stiintifica sau medicala, pacienti care aproape au fost declarati decedati dar care si-au revenit.Dar pe atunci nu erau protocoale, iti permiteai si sa faci masaj cardiac jumate de noapte, sa cateterizezi ombilical, ba chiar sa scoti pe fereastra afara un sugar care nu mai respira, asta daca ti se termina butelia de oxigen si nu puteai sa te uiti la copil cum se invineteste pana ce vine personalul tehnic de acasa sa schimbe buteliile.Acum nu poti sa faci nimic din ce nu e trecut in protocol, orice gest pe care tu il consideri salvator ti se poate imputa ca malpraxis. Asa ca nu-l faci, te multumesti sa injuri marunt printre buze si sa speri ca Cineva, acolo sus, e in toane bune…

Aseara am vazut un documentar medical care m-a impresionat; o doctorita de nici 30 de ani, in timp ce schia intr-o zona izolata din Norvegia, a cazut intr-un rau inghetat . Au scos-o cu greu, dupa 30 de minute, a mai durat aproape inca o ora pana a venit un elicopter, plus tot atata timp pana ce a ajuns elicopterul la cel mai apropiat spital, la peste 500 de kilometri. Echipajul de prim ajutor a gasit-o fara functii vitale, fara cord, fara activitate cerebrala si cu o temperatura a corpului de 13,5 grade. Adica decedata, dupa toate regulile din manual! Tot ce ar fi avut de facut era sa declare decesul, era imposibil ca intr-o astfel de hipotermie severa si cu un creier neoxigenat atata vreme sa mai poata sa traiasca. Dar cineva a refuzat sa urmeze protocolul, s-a incapatanat s-o ventileze manual pana la spital, s-o incalzeasca treptat si sa faca tot ce ar fi facut pentru un pacient cu sanse reale la viata. Dupa cateva ore inima a inceput sa bata, treptat si-a reluat functiile, nici macar nu a manifestat sechele neurologice si, dupa o recuperare de cateva luni, a ajuns sa profeseze ca medic chiar in spitalul in care i-a fost salvata viata, lucru ce parea imposibil. Cazul ei a devenit tema de studiu si a dus la noi descoperiri medicale, ba chiar o clinica a inceput sa faca operatii foarte riscante folosind hipotermia indusa: i se scade pacientului temperatura corpului pana la 18 grade, apoi i se opreste inima, toate monitoarele inregisreaza practic un deces, timp in care medicii pot indeparta anevrisme grave ce ar pune in pericol viata pacientului sau i-ar afecta functiile cerebrale. Dar asa, prin aceasta metoda, creierul isi creaza un mecanism propriu de aparare, un fel de autoconservare care-i permite sa supravietuiasca pana la 45 de minute fara oxigen. Asta in timp ce manualul zice ca 10 minute fara oxigen transforma creierul intr-o leguma sau il omoara de tot!

Pare miraculos, nu? Si asta doar pentru ca cineva a preferat sa ignore niste protocoale si sa treaca dincolo de orice regula si logica pentru a incerca sa salveze o viata! De-asta ma enerveaza uneori cele trei bibliorafturi de protocoale dupa care trebuie sa-mi ghidez toata activitatea. Miracolul nu e trecut nicaieri, trebuie sa-l ignori si sa-i intorci spatele chiar daca iti iese in cale…

Ce credeti despre protocoalele medicale? Daca ati fi cadru medical le-ati respecta cu sfintenie? Sau, la limita, ati trece peste ele?

Anunțuri

Pestisorul care nu-i de aur

Standard

O cunostinta, persoana mai snoaba deosebita, mi se vaita intr-o zi:

-Nu stiu ce sa ma mai fac cu ai mei, acasa! Vor sa manance alimente usoare, peste, dar nimic nu le convine: ca pastravul e prea dulce, ca somonul e prea colorat, ca somnul e prea gras, ca_codul e prea fad…

‘Ti-ar familionu’ sa-ti fie cu atatea fite! Ia lasa-i nemancati trei zile si pe urma da-le numai guvizi, hamsii si mormoloci! Sa vezi cum se bat turcii la gura lor, nici oase pentru pisica nu mai raman… Da’ nu pot s-o „atac” asa, e o persoana delicata. Da’ nici sa tac nu-mi vine. Asa ca zic:

-Si ai mei sunt cam mofturosi, dar am gasit un peste care chiar le place.

-Ce? Ca poate le dau si alor mei…

-Stabilopod! E usor crocant dar merge bine cu mamaliga si mujdei.2312-Stabilopod

***

N-am indraznit s-o mai intreb daca a gasit sau nu stabilopozi la supermarket. 🙂

Ieri

Standard

Ziua de ieri ar fi fost una absolut banala. Asta daca n-ar fi castigat Halep turneul din Dubai. Sau daca n-ar fi iesit, in sfarsit, soarele. Ori daca n-ar fi venit Copilu’ in vizita. Si mama!…

imagesAsa ca o zi obisnuita s-a transformat intr-una ceva mai speciala. Ca nu in fiecare zi comemoreaza omu’ 28 de ani de casnicie! Se cuvenea sa facem ceva fum de gratar si sa ne reglam „gliceamiile” cu o felie de tort de ciocolata. Care tort a avut in decor si ceva margelute sidefate, cam ca bomboanele alea mici de pe coliva. Parca ar fi stiut cofetarul ca am mania magelutelor. 🙂

Asadar puteti sa va exprimati compasiune fata de sotul meu , care ma suporta de atata amar de vreme. Si sa ma felicitati si pe mine ca nu mi-am dus pana la capat intentia de divort pe care am avut-o in a treia zi dupa nunta, cand am avut brusc revelatia ca nu mai sunt singura si sa fac tot ce ma taie capul, ca suntem doi care trebuie sa tragem la aceeasi caruta daca vrem s-o urnim, nu s-o rasturnam.

A, a mai fost ceva ieri: peste fix 365 de zile o sa-mi aniversez semicentenarul! Sa vezi atunci „petrecerea  Isabelei”! Pana atunci inca joc in liga de tineret… 🙂

Unde se duc visele, cand se duc?

Standard

Ii intrebam adesea pe copii: ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Si primim diverse raspunsuri: doctorita, astronaut, preoteasa, politist, savant, diva… Fiindca ceva i-a fermecat pentru o clipa sau cineva le-a servit de model si ei asta si-ar dori sa ajunga. Trec anii, copiii nu mai sunt copii, sau poate au copii la randul lor, si-i vedem devenind contabili, croitorese, soferi, asistente sau chiar someri sau asistati sociali. Trist.

Nu toti sunt prosti, nu toti sunt lenesi (desi cei mai multi asa sunt, refuza sa lupte pentru un ideal, se multumesc cu firimituri). Uneori esecul nu-i doar al lor, personal. Poate au visat ceva prea greu sau imposibil, poate au descoperit ca n-au aptitudini pentru ce si-au dorit. Ca nu poti sa-ti doresti sa fii Pavaroti daca te-ai nascut afon si surd de-o ureche. Si degeaba te-ai uitat la Top Gun de zeci de ori si ti-ai visat sa zbori dar iti versi matele si-n RATA de Ciorogarla… Alteori descoperi ca-i munca grea, prea grea, sa ajungi sa-ti implinesti un vis; prea multa scoala, prea multe teste, prea multe sacrificii. Sau poate ca vrei, poti, te straduiesti, dar efortul financiar iti depaseste posibilitatile, esti nevoit sa renunti ca sa dai si celorlalti o sansa, nu poti acapara tu tot venitul familiei. Sau, pur si simplu, iti dai seama ca visul n-a fost decat o iluzie copilareasca, nu gasesti in nomenclatorul de meserii nici rubrica de Supermani, nici de Ioane d’Arc. Iti rumegi cuminte deziluzia si te duci sa te faci mecanic auto sau coafeza, ca trebuie sa manance si gura ta o paine iar salvarea planetei nu-i deloc rentabila pe statul de plata…

Oare dupa ce suspina coafezele cand privesc in urma? Ce regrete au soferii aflati la volanul unui TIR, nu la mansa unui supersonic? De ce suspina cel ce sta o noapte-ntraga sa buchiseasca un bilant contabil in loc sa scrie un referat stiintific? Ce (mai) viseaza o asistenta intre doua injectii si-un pansament?

Si unde se duc visele, cand se duc?…

V-ati implinit un vis? Mai aveti vreun vis? Mai credeti in vise?…

86de78946448337_153183534747879_658013_764934217_n

Fericiti cei care…

Standard

Sunt insomniaca de fel. Nu stiu daca am o gena defecta, un deficit de melatonina sau e de vina ritmul de lucru, cu multe ture de noapte. Da’ nu pot sa dorm si pace!

Zilele trecute m-a vizitat o verisoara. Si ne-am tot intins la un pahar de vorba si doua de bere cu lamaie. Am depanat amintiri si l-am pomenit si pe tatal ei, caruia tocmai ii facuse parastas, si ne-am amuzat de felul in care atipea brusc daca se lasau cateva clipe de liniste.Om energic, n-a avut stare toata viata lui, mereu avea ceva de facut, mereu facea planuri ce o sa faca in orele urmatoare, dar daca se aseza pe scaun intr-un colt si nu-l intrebai cinci minute de vorba el atipea; apoi se trezea odihnit si pleca iar la lucru.

Si verisoara imi spune razand ca a mostenit aceeasi meteahna: toata ziua munceste, sta in picioare, dar seara, cand ajunge acasa, daca se duce la baie si se aseaza, ca omu’, pe tron, adoarme acolo. Din reflex isi sprijina barbia pe palme, coatele pe genuchi si se trezeste cand a amortit si i s-au inrosit genuchii. Uneori baga de seama sotul ei ca intarzie cam mult in baie si o striga dandu-i desteptarea, alteori se trezeste singura cand ii intepeneste gatul. Si-am tot ras inchipuindu-ne scena si mirandu-ne ca isi poate mentine echilibrul, nu pica-n nas sau sa dea cu capul de pereti. Chestie de antrenament, nenica, nu treaba de amator! 🙂

Apoi ne-a povestit ca si fiica ei e exact la fel: adoarme in orice conditii, cel mai adesea pe wc. Doar ca tanara generatie e mai emancipata, apeleaza la tehnologie:  fiindca isi cunoaste obiceiul, isi ia si telefonul in baie, astfel ca prietenul ei o suna din dormitor daca vede ca intarzie!

Chestia asta mi-a dat de gandit. O fi existand o gena a somnului? Am eu genele defecte? Ca si sprancenele mi-s cam rare… Cum au unii norocul sa mosteneasca lucruri bune: gene de longevitate, gene de somn,  conturi in banci, case si bijuterii!…

somnCare a fost cea mai ciudata imprejurare in care ati adormit? Mie mi s-a intamplat o singura data sa adorm, in picioare, la o coada la magazin.Dar aveam circumstante atenuante, eram sub efectul unui antihistaminic. Ba nu, mint, am mai adormit odata la o coferinta medicala, intr-o aula destul de goala, sub lumina reflectoarelor si cu castile de tranducere la urechi.M-am trezit cu capul dat pe spate, cu gura cascata si cu lueta rezonand intr-un tremolo sforait, in timp ce lectorul tocmai urca scarile, era aproape in dreptul meu, de am crezut ca vine sa ma ia la palme ca i-am sabotat spiciul; dar nu, tocmai se terminase expunerea si pleca, n-avea treaba cu mine. M-am simtit minunat! 🙂 Si am mai descoperit de curand ceva care imi induce o oarecare somnolenta: discursurile liniare si fara inflexiuni ale lui Iohannis. 🙂

Dreptul la miracol

Standard

Cu vreo doua saptamani in urma am simtit imperios nevoia sa urlu. Si m-am asteptat la o ploaie de pietre venite din partea celor care m-ar fi acuzat ca nu vorbesc idilic frumos despre pacientele mele, ba chiar le calomniez sau discriminez. Multumesc ca n-ati facut asta. Si ca ati inteles ca nu-i vorba de rautate, e doar o furie starnita de faptul ca vin pe lume prea multi copii fara viitor, condamnati de la nastere la o viata mizera si un orizont inchis.

N-as mai fi deschis subiectul (desi am vazut ca a starnit oarece interes, nu e chiar o „bagatela”) daca nu s-ar fi intamplat doua lucruri.

Unul se refera chiar la pacienta in cauza, cea care mi-a ridicat revolta pan’ la cer. A venit zilele trecute pentru vaccinarea BCG, cea care se programeaza de doua ori pe luna, ca sa evitam pierderile de vaccin (inainte ii vaccinam la externare, dar stricam o fiola de 20 de doze pentru 1-2 copii, asa ca acum ii comasam) . Poate vom vorbi odata si depre „binefacerile” vaccinarii, e un subiect pe care multi il evita sau nici nu-i intereseaza, dar acum nu despre asta-i vorba… Deci a venit cretina cu nou-nascutul la vaccinare, la o saptamana dupa externarea din maternitate. La prima vedere copilul parea in regula, in hainute curatele, primite ca donatie tot de la noi. Aproape ca-mi venea sa o laud pe mama ca a reusit sa se descurce. Dar cand l-am dezbracat pentru consultatie, ne-am ingrozit: bietul copil era iritat pe tot corpul, nu cred ca vazuse apa si sapun de cand plecase de la noi, prin toate cutele pielii avea o mazga imputita, iar la fundulet era carne vie. S-au speriat si revoltat si celelalte mamici care mai erau de fata. Doar cretina mea era senina, ca si cum asa ar fi fost normal, ba mai si repeta ca un papagal dupa mine „daa, tlebuie splalata, daa”. O intreaba doamna doctor daca are si ea vrea crema , ceva. Are pe naiba! N-are nimic, nici o grija! Ii scrie reteta, dar n-are toanta nici un ban, si soferul care a adus-o cu masina e „trecut pe caiet”,sa-l plateasca cand „sa iaie blunica plensiee”. Eu am curatat copilul cum am putut, niste mamici i-au dat bani sa se opreasca direct la farmacie si sa-si ia reteta data , doamna doctor a luat legatura telefonica cu medicul ei de familie ca sa o roage sa-o aiba in evidenta speciala si…Dumnezeu cu mila! Toanta n-a priceput nimic, preocupata sa-si admire sosetele rosii incaltate peste bocanci… Asa ca am mai urlat odata, mai in surdina, mai mult a resemnare.

Al doilea motiv pentru care vreau sa vorbesc iar despre nasteri e un comentariu lasat de Dan, un tatic care povesteste cum a trebuit sa intre cu forta in sala de nasteri fiindca si-a dorit mult sa fie de fata la nasterea copilului sau si sa-i taie el insusi cordonul ombilical, dar medicii nu i-au permis asta. Si care se intreaba, pe buna dreptate, unde sunt drepturile taticilor.

Pe cand lucram la cealalta maternitate mi s-a intamplat de cateva ori (de vreo patru ori, cred) sa fie prezent si tatal copilului in sala de nasteri. E drept ca doi dintre tatici erau medici, ba unul chiar a filmat intreaga operatie cezariana… Inainte de a va intreba pe voi ce parere aveti despre prezenta taticilor  la nastere, sa spun parerea mea, ca asa-i corect.

Din punct de vedere a cadrului medical eu n-am nimic impotriva, daca asta isi doresc parintii. Cat timp n-am nimic de ascuns, de ce sa nu fie totul la vedere? Vrea omul sa-si tina sotia de mana, s-o incurajeze, sa vada cum vine pruncul lui pe lume? De ce n-ar avea acest drept? E o experienta unica si nu vad de ce i-am refuza-o. Desi, din proprie experienta am constatat ca travaliul decurge mult mai bine si fara incidente cand gravida este lasata singura, fara s-o mai streseze si apartinatorii cu nerabdarea lor…

Dar din alte puncte de vedere?

Din punct de vedere al viitorului tatic lucrurile stau altfel: intra cu emotie si entuziasm in sala pregatit sa fie maror la un miracol dar da ochii peste cap si imbratiseaza podeaua la primii stropi de sange. Sau intra in panica, se sperie de tipetele femeii, de scena dramatica in sine si, in loc s-o ajute pe gravida, mai rau o panicheaza, ii sporeste anxietatea. E greu sa colaborezi cu un om speriat, dar cu doi e aproape imposibil!

Din punct de vedere al viitoarei mamici poate ca tine totusi la intimitatea ei; oricat de stranse ar fi relatiile dintre soti unele femei vor sa ramana cu o umbra de mister, nu vor sa etaleze totul ca pe un obiect de studiu, se jeneaza ca-si pierd feminitatea lasand loc maternitatii.Cand tipi de-ti ies ochii din orbite , ti se naclaeste parul de transpiratie si toate fluidele dau iama spre iesire nu esti deloc o imagine prea placuta pentru un barbat si poate nu vrei sa-i ramana imaginea asta pe retina.

Din punct de vedere al nou-nascutului (ca are si el dreptul la un punct de vedere, chiar daca-i o vedere mai putin adaptata!) cred ca e o mare fericire sa fii primit in lume de ambii parinti, sa te bucuri de sarutul mamei si mangaierea tatalui si sa stii ca esti un copil dorit si iubit, ca nu esti „ejectat” spre lumina si luat in primire de niste straini.

Punctul vostru de vedere care ar fi? Sa lasam taticii sa asiste la nastere sau nu?

Pentru toti, o clipa de miracol: