Intermedierea de iertare

Standard

Sa va fie de bine ce ati ingerat de Sfintele Pasti! Amin!

Draga de Mixy mi-a rascolit cumva amintirile legate de intermedierea  iertarii de pacatele prin prisma tainei impartasaniei. Si mi-a venit in minte prima si ultima mea impartasanie oficiala, acum vreooo 30 de anisori, pe vremea cand eram liceana si proaspat majora.

N-as fi avut o astfel de initiativa, eram dupa faza de copil evlavios si recitator smerit de „Inger, ingerasul meu”, trecuta vijelios prin faza de ateism de fronda si aflata in faza dubios-meditativa in care incercam sa gasesc raspuns la intrebarea dar daca Dumnezeu exista? Insa m-a convins colega de camera si m-a impins si curiozitatea de a vedea cum se desfasoara ritualul asta.

Si ne-am dus la prima biseica! Coada, lume muuulta, pacate si mai muuulte de trecut prin medierea preotului, mai sa renunt . Dar luata de val m-am trezit in fata parintelui. El se uita bland si asteapta sa-i dau drumul recitalului. Eu… mucles!

-Zii, copila, cand te-ai spovedit ultima oara?

-Pai asta e prima oara, nu m-am spovedit niciodata, asa ca nu stiu cum se face.

-Spune, fata mea, ce pacate ai pe constiinta, ce ai gresit…

-Nu stiu cu ce sa incep, mai bine ma intrebati dumneavoastra si eu raspund…

Se uita parintele putin uimit dar intelegator si incepe interogatoriul: ai mintit, ai furat, ai avut ganduri necuviincioase, ai hulit, ti-ai suparat parintii, ai dusmanit pe cineva?… Si eu raspund cu DA la toate cele si ma uit cum se incrunta preotul, mai ca ar fi vrut sa-mi bage si o lampa-n ochi, ca la Gestapo. N-am raspuns cu NU decat la doua intrebari: daca am tinut post si daca ma caiesc pentru cele facute.

Nu mai stiu exact cu ce cuvinte m-a dojenit la sfarsit si nici daca mi-o fi dat vreun canon (daca l-as fi respectat as fi retinut si despre ce era vorba), stiu doar ca am plecat din biserica cu un sentiment ciudat, de neimplinire, de dezamagire. Adica… atat? Asta-i tot, nu te simti purificat, iertat, mai credincios si mai bun?

De atunci n-am mai mers niciodata la spovedanie. Cand mi-a mai venit mintea la cap, cand am descoperit ca am totusi o comunicare cu Dumnezeu, ca sunt si eu in grija cuiva, am inceput sa  ma spovedesc direct, fara intermediari; doar eu, in fata Domnului, spunand tot ce am pe suflet pana imi raguseau gandurile. Uneori simteam ca o bataie de cod Morse in tampla dreapta (aia din care imi pornesc migrenele), ca si cum Dumnezeu m-ar fi atins cu un deget dojenitor si ar fi zis „baga-ti mintile-n cap, fata”, alteori simteam o adiere peste breton, ca o mangaiere divina si o soapta „lasa, o sa treaca si o sa fie bine”. Dar cel mai adesea nu simteam nimic, nici o reactie, nici o confirmare de primire. Avea si Dumnezeu treaba, nu putea sa-si petreaca timpul doar cu primitul pacatosilor in audienta. Dar eu ma simteam mai impacata ca am scos paianjenii din ungherele intunecoase ale sufletului.

Cred ca de asta merg oamenii sa se spovedeasca la preoti, sa se simta ascultati, sa-si puna nadejdea ca altcineva, mai smerit, poate are trecere in fata Domnului si va duce si ruga lor si va obtine si iertare de pacate.Spera ca altcineva va face pentru ei ceea ce lor le e greu sau lene sa faca, aleg calea mai simpla.

Te iarta Dumnezeu doar pentru ca iti recunosti pacatul? N-ar trebui sa-l si indrepti singur, sa incerci, prin fapta, nu doar prin vorba, sa-ti rascumperi greseala? E asa de simplu sa ti se stearga din catastif tot raul facut? Ca, de vorbit, as tot vorbi, nu ma doare gura, dar teama mi-e ca nu ma asculta nimeni. Iar de iertat…

Dar poate ca vremea indulgenteor va reveni in forta, putin pragmatism impletit cu spiritualitate e binevenit. Si profitabil.

34 responses »

    • Mersul la spovedanie mi se pare ca seamana cu turnatul la Securitate: sa nu uiti sa spui tot, sa dai amanunte, sa te indignezi si sa infierezi. Ma mir ca nu se face scris si cu semnatura la final. Cred ca Dumnezeu ma poate auzi si daca-i soptesc eu, direct, ce am de zis, n-are nevoie de sefi de cancelarie care sa-i organizeze audientele.Iar de dojenit ma dojenesc eu mai tare decat toti popii.

  1. Habar n-ai cât de bine înţeleg ce spui! Nici nu vreau să spun cum e la mine cu spovedania că scoateţi tămâia. Şi eu tot la modul direct spun ce am pe suflet. Dar… o fi bine, n-o fi bine? Habar n-am

    • Cred ca e bine sa faci ce simti cu adevarat, nu sa fii ipocrit si sa te pacalesti ca ai iesit din biserica mai evlavios si mai in relatii bune cu Dumnezeu. Pana la urma Dumnezeu nu-i asaa, un tovaras de pahar cu care sa te intalnesti ocazional si sa mai stai la taclale; ori il ai permanent in suflet, ori nu-l intalnesti niciodata. Din pacate eu nu l-am intalnit niciodata in biserica…

  2. te iarta daca te caiesti – indemnul Postului e spre cainta, cumpatare, si nu mancare :))))
    la fel si spoveditul – daca nu vine din suflet, sa ne zicem pacatele de pe suflet… atunci degeaba e.

    Ma gandesc ca acum sute si sute de ani oamenii mai dadeau in cap la un vecin, etc. si nu ziceau la nimeni ca nu aveau la cine, asa ca spoveditul asta avea rolul lui.

    In rest, de popi, numai de bine. Citesc si recitesc Biblia si zau ca o parte din popimea romaneasca a luat-o pe aratura si se comporta mai rau ca in evul mediu.

    • Asa cum l-o ierta si pe preotul acela care zilele trecute a ucis o fata de 15 ani fiindca nu s-au inteles la tariful pentru prostitutie? Ca poate si el s-o cai acum…
      Am vazut de curand un film care m-a impresionat profund, despre cum se platesc pacatele si cum se indreapta raul facut, se numeste „7 suflete”, ti-l recomand calduros.

  3. cristos a inviat pentru ca omul traieste in pacat de la facerea lumii in coace!! si de asa stim ca e liber sa facem orice are cine sa ne „ierte pacatele””!! eu mai ade ma simt linistita cand reusesc sa-mi iert ce am gresit fata de mine si fata de altii !! am simtit mai multa impacare in suflet cand am recunoscut ce am gresit ,omului in fata ..decat daca as spune unui preot care greseste mai mult si mai des decat mine !! dar… cum si iadul si raiul sunt aici pe pamant ….ne-am intalni cand om muri si-om vedea in ce gradina suntem primiti !!

    • Daca a inviat sau nu Cristos ma preocupa mai putin, mai ales ca nici n-am fi meritat noi asta, n-am invatat nimic din ce ne-a „predat” el, interpretam totul cum ne e mai convenabil. Dar ca toti trebuie sa ne platim cumva pacatele, asta chiar ma preocupa. Si cred ca e de preferat sa le platim „la bucata”, dupa fiecare , nu sa lasam sa se adune si sa nu ne mai putem duce plata.Dar am platit asa de putine si mai sunt asa de multe de achitat!…
      Nu stiu daca vom gradinari dupa moarte, mi-e teama ca o s-o luam de la capat, poate in alt loc si alt timp, pana ne vom face lectiile constiincios.Dar , daca tot o fi pe baza de gradini, sper sa ne intalnim la o cafeluta, pe o banca.😉

    • Nu, mai ales ca am facut cununia religioasa mult mai tarziu decat cea civila; erau vremurile ceausiste si cei din armata nu prea aveau permisiunea de a merge la biserica iar preotul de atunci n-a vrut sa vina sa oficieze slujba mai „pe blat”, acasa, asa ca am facut-o abia dupa revolutie.Era prea tarziu pentru o spovedanie.🙂

  4. pe mine ma ducea maica-mea obligata, fortata la spovedanie. Mama ce tare uram momentele alea! Ma baga popa sub patrafir si io nimica. Si incepea sa ma intrebe: ai furat? Nu. Ai ascultat de parinti? da. Ai dusmanit? nu. etc etc etc. Si termina in 3 secunde ,ca vedea ca nu scoate nimica de la mine :))) SI imi amintesc ca mi-am promis mie insami ca atunci cind oi avea familia si copiii mei, nu am sa ii oblig niciodata sa mearga la biserica, sa se spovedeasca, etc. Ca trebuie sa fie alegerea lor. La fel ca si denominatia religioasa. Imi amintesc asa de perfect cu cit patos mi-am promis treaba asta , eh ale tineretii valuri😀
    Noroc ca m-am maritat in America ( la non denominational ) si n-a trebuit sa ma spovedesc :))))

    • Pentru unii spovedania e un act eliberator, se simt bine dupa ce o fac, asa ca e bine ca o fac. Dar cei care o fac doar ca o stereotipie, ba mai si mint, nu inteleg de ce se mai obosesc. Dar multe nu inteleg eu din comportamentul religioa al oamenilor…

  5. M-a convins sora-mea sa merg intr-un an la spovedit, tot inainte de Paste, chiar daca nu tinusem post si nici acum nu tin pentru ca nu cred ca-i vreun pacat sa mananci ce-ti place, si cand am vazut cum stateau la coada femeile sa intre sub patrafirul popii si se auzea din coltul bisericii tot ce raspundeau ele, m-a lasat cheful de a mai face confesiuni popii. Mi se pare o prostie sa crezi ca te poate ierta cineva daca nu reusesti singur sa te ierti.. Te pup, Adelina!❤

    • Mi-a placut mai mult sistemul catolic, unde te spovedesti in separeul acela intunecos, nici nu stii cui te adresezi, doar iti descarci constiinta. Poate am gresit si eu, daca mergeam mai des gaseam un preot care sa-mi inspire incredere, gaseam o noima gestului. Asa, mi se pare doar un ritual, ba chiar un tabiet.
      Si nu ca ar trebui sa te spovedesti, dar de ce ti-ai inchis blogul?🙂

  6. Eu am fost o singura data la spovedanie cand aveam vreo 14 ani si nici eu nu stiam despre ce era vorba, asa ca eu l-am luat eu din prima la interogatoriu pe preot intrebandu-l direct la ce foloseste spovedania si daca el personal ca profesionist aflat in acea clipa sub inspectia mea inopinata e sigur ca e un procedeu etic si efectiv. (Eu am fost poreclit de mai multi „dl inspector”, asa ca asta era stilul meu de cate ori imi era recomandat un curs sau o activitate care ar fi necesitat un eventual dialog intre un client si un profesionist, eu incepeam sa iau profesionistul la intrebari sa vad daca pot avea incredere in competenta lui.) Inspectia mea a avut urmatoarele efecte:
    – preotul respectiv a trecut cu brio de inspectie
    – a refuzat sa ma spovedeasca demonstrandu-mi cu eleganta ca el era pregatit si competent plus la datorie insa eu eram cel care nu eram pregatit pt acea activitate in mod optim competent desi el nu considera asta ceva catastrofal sau ireparabil, ba chiar mi-a dat speranta ca e posibil ca sa fiu un bun candidat de spovedanie in viitor de vreme ce am calitatea de a fi curios si de a fi asa de exigent
    – intreaga institutie BOR de atunci a fost privita de mine personal ca o institutie
    serioasa care poate fi acreditabila pt a pregati
    preoti spoveditori competenti

    Desigur am avut si norocul chior ca acel preot
    care ajunsese sa fie inspectat de mine sa fie
    un preot cu functie de profesor universitar consultant si conducator de doctorate la
    Inst Teologic Bucuresti plus care la acea
    vreme inca functiona si ca preot paroh la o
    biserica de cartier din sectorul 2, prof parinte Constantin Galeriu. Ma simt cu adevarat privilegiat ca am avut ocazia sa vorbesc eu personal cu el in acea zi in care am fost curios sa inspectez taina spovedaniei si cum functiona procedura respectiva, chiar daca pana la urma nu am fost spovedit.

    • Culmea e ca nici nu mi-a spus ce anume trebuie sa fac pt a ajunge sa fiu un bun candidat pt spovedanie. Efectiv mi-a lasat alegerea libera in acea clipa de a incerca sa aflu eu daca voiam si eram motivat. Am apreciat atat de mult chestia asta incat nu m-am simtit cumva respins ci chiar m-am simtit apreciat si inteles ca om de 14 ani care in mod real ma framantam la acea vreme in legatura cu liberul arbitru si cu nevoia de a fi eu in control sau macar sa am senzatia de control asupra destinului meu. Si el doar atat mi-a zis, „e bine ca esti curios”….zau, mi s-a parut o atitudine atat de luminata (chiar daca nu era poate decat un defect profesional de profesor), insa eu de atunci am considerat vestimentatia BOR de gala ca un soi de uniforma de serviciu a unor oameni real inalt educati plus cu o etica profesionala similara cu cea a unor profesori sau chiar medici…insa pe mine nu m-a fortat nimeni sa aleg o religie sau cutumele ei, (desi am fost botezat insa fara planificarea parintilor mei, am fost botezat de o prietena a lui mama care credea ca asta e ceva important, desi mama nu s-a suparat, doar a fost oarecum uimita ca se intamplase cam pe nepregatite, ca m-a luat intr-o zi la plimbare in parc, insa a trecut pe la o biserica, unde e posibil sa fi aranjat ceva cu preotul intre timp, si a revenit cu mine la mama gata botezat.. asa mi-a povestit
      mama si mereu povestea era identica adica nu a glumit). Eu atunci m-am dus la acea
      spovedanie la 14 ani chiar din curiozitate.

    • Cum ai tu noroc sa ti se intample lucruri minunate! Sunt convinsa ca preotii cu har, cei cu adevarata credinta dar si intelegere pentru oameni, n-au disparut, dar s-au rarit rau, ii gasesti mai mult prin sihastrii si mai putin prin bisericile de cartier. Si nu-s nici eu asa ipocrita cat sa astept iluminare de la un preot, as vrea sa vad doar corectitudine si un model de urmat.
      Si eu mi-am botezat copilul cam fara prea multa tragere de inima, am considerat ca e bine sa-si aleaga religia in cunostinta de cauza, nu sa i-o impun eu, dar totusi am facut-o pentru a nu-i rani pe cei mai in varsta, pe bunici mai ales.Daca intr-o zi va decide sa se faca budist sau mormon, e treaba lui, n-o sa incerc sa-l conving ca nu-i bine.🙂

  7. Cred ca mai bine decat bunul Dumnezeu, nu stie nimeni altcineva ce pacate facem in fiecare zi. Si ce trebuie de remarcat este faptul ca nimic nu se intampla fara voia lui. Asa ca ma intreb de ce unii dintre noi ar trebui sa folosim un mediator. Sa-l foloseasca cei care nu sunt constienti ca pacatele lor isi rasfrang consecintele peste un popor intreg. Si mediatorul poate sa fie si deneaul.

    • In viata civila mediatorul este cel care scurteaza calea intr-o negociere si mai degreveaza institutiile (tribunalele) de procese inutile; Pe plan spiritual cum o sa ma impace pe mine un preot cu Dumnezeu, mai ales ca nu suntem deloc certati? Nu-l caut pe Dumnezeu in biserica, dar asta nu inseamna ca nu-l gasesc pretutindeni, mai ales in sufletul meu.

  8. Sunt la modă, şi văd că ţii pasul cu moda, comentariile pe marginea religiei, a credinţei în general. Considerând că asta-i o problemă ce ţine de intimitatea fieştecăruia, mă abţin şi mă voi abţine să particip la discuţiile pe această temă. În creştinism liberul arbitru fiind o chestie de principiu, fiecare e liber să creadă ce vrea. Problema era că dacă nu te-ai dat a fi Charlie, mi s-ar părea că moderaţia ar fi mai de aşteptat.

    • Multe sunt la moda dar nu-s pe lista mea de preocupari, nu incerc sa fiu „in tendinte”. Dar problema cautarii adevarului si a sprijinului in divinitate chiar ma framanta. Fiecare isi urmeaza calea si nu-i hulesc pe cei care urmeaza alta decat cea care mi se potriveste mie, ii respect chiar daca nu-i inteleg si ma consider destul de toleranta pentru vremurile astea. Si am sustinut chia contrariul, nu, nu sunt Charlie, sa se inchine fiecare spre ce altar vrea, n-am probleme cu credinta nimanui. Dar nici religia aproape impusa si in scoli si pretutindeni nu-mi place; cand incepi sa-ti sustii prea tare credinta incepi sa devii fanatic si sa nu-i mai accepti pe ceilalti. Eu cred ca nu exista o religie mai buna decat celelalte, important e sa crezi, indiferent in care din ele te inrolezi.

      • Cred ca nu-s eu pregatita pentru o astfel de intelegere… Ce am retinut:
        LECTURA DIN SFINTII PARINTI

        “Preotia se savarseste pe pamant, dar are randuiala cetelor ceresti. Si pe foarte buna dreptate, caci slujba aceasta n-a randuit-o un om sau inger sau un arhanghel sau alta putere creata de Dumnezeu, ci insusi Mangaietorul. Sfantul Duh a randuit ca preotii, inca pe cand sunt in trup sa aduca lui Dumnezeu aceeasi slujba pe care o aduc ingerii in ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie sa fie atat de curat ca si cum ar sta chiar in cer printre puterile cele ingeresti…

        Preotii sunt aceia carora li s-a incredintat zamislirea noastra cea duhovniceasca ; ei sunt aceia carora li s-a dat sa ne nasca prin Botez. Prin preoti ne imbracam in Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem ingropati impreuna cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem madularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept ca preotii sa fie pentru noi… mai cinstiti si mai iubiti chiar decat parintii. Parintii ne-au nascut din sange si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii insa ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertatii celei adevarate si a infierii dupa har” (sfantul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie}.

        Pai daca cel ce are menirea sa ma lumineze pe mine e el insusi atat de departe de de curatenia ce i se cere, cum poate sa-mi fie mie de exemplu? Nu e ca si cum un profesor slab, care abia a luat un 5 amarat la examenul de titularizare, ar avea pretentia ca eu sa devin un elev olimpic?
        Si mai spun odata: n-am nimic cu religia altora, doar ca incercam s-o explic pe a mea, cea pe care n-am gasit-o (inca) in nici o biserica: intre mine si Dumnezeu sta doar intelegerea mea (poate limitata) si constiinta, nu ritualuri si simboluri adaugate de-a lungul timpului. Si ce pare gresit pentru mine poate fi adevar absolut si balsam sufletesc pentru altii.
        Multumesc de link.

  9. Din copilarie imi amintesc un singur moment care sa aiba legatura cu biserica. Treceam pe sub masa si in sinea mea ma gandeam cat de bine seamana acea clipa cu ora de educatie fizica, unde profa ne invata sa facem mersul piticului. De atunci am mai intrat in biserica o singura data, cand am botezat copilul.😀

  10. O experienţă care a rămas adânc înfiptă în memorie. Din păcate, nu mulţi au avut ocazia şi bucuria să aibă de-a face cu adevăraţi duhovnici – oameni cu adevărat ai lui Dumnezeu, buni cunoscători ai sufletului omenesc, adevăraţi îndrumători spirituali şi nu simpli ascultători sau, mai rău…. „judecători”! Şi, din păcate, sunt atât de mulţi neaveniţi, care mai mult strică şi dărâmă, decât zidesc în sufletele oamenilor.
    Citeam mai demult despre mari pustnici, care reuşeau să se „spovedească” singuri, prin rugăciunea lor, în dialog direct cu Dumnezeu. Dar câţi putem să facem ca ei? De ce avem nevoie de un duhovnic? Pentru că avem nevoie să ne descărcăm sufletul, să ne destăinuim gândurile, durerile, nemulţumirile şi greşelile ce ne apasă. Şi pentru că singuri nu reuşim, de multe ori, acele momente de introspecţie şi uşurare sufletească. Pentru că, de multe ori, avem nevoie de cuvinte de învăţătură, de sfaturi, de o mângâiere sufletească şi o vorbă bună. Dar, repet, nu oricine poate să împlinească toate acestea. De aceea, aşa cum ne căutăm doctorul potrivit, la fel ar trebui să ne căutăm şi duhovnicul potrivit, un om în care să avem cea mai mare încredere. Exemplul de mai sus al lui Rudolph, cu Părintele Galeriu….tocmai confirmă ceea ce spuneam. Ce şansă mare pentru un tânăr ca el, să întâlnească un asemenea om deosebit!

    • E plin de biserici intre oameni dar e din ce in ce mai pustiu de credinta! Si cei cu adevarat daruiti de Dumnezeu cu har, cei care auta si inteleg, s-au retras din civilizatie, stau izolati si mediteaza prin sihastrii.Pe cel ce neintrerupt se roaga pentru el si pentru altii, care propovaduieste binele si facandu-l, in cred, il respect si-l urmez; dar pe cel ce merge la biserica ca al un serviciu oarecare, care ma invata pe mine sa tin post si pleaca acasa si infuleca o fripturica zicandu-si „mi-am dat o dezlegare de jumate de ora” si-apoi ragaie in timp ce-si face cruce, nu pot nici sa-l respect, nici sa-l urmez… Asa cum nu-l pot respecta pe cel care incearca sa ma „educe” cu cine e mai bine sa votez…
      Da, Rudolph a avut noroc si a invatat o lectie pe care n-o s-o uite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s