Povestioară de la ţară II

Standard

imagesAfli ca eşti gravidă, vei mai mai avea un băieţel iar acasă ai o fetiţă. Te bucuri. Mergi la controale, totul pare în regulă. La începutul ultimului trimestru de sarcină ai hemoragie. Ajungi la spital, faci cezariană de urgenţă. Când ieşi din sala de operaţie ţi se spune ca fătul a murit, era prea mic şi nedezvoltat. Plângi, ţi se rupe sufletul, suporţi greu gândul că nici măcar n-ai apucat să-l vezi, să-ţi iei adio de la el. După patru zile eşti externată. Eşti o lăuză fără nici un copil. Şi iar plângi.

Trec trei luni în care aproape te-ai obişnuit cu gândul că n-a fost să fie. Apoi eşti contactată de maternitate să vii să-ţi iei copilul. Care copil n-a murit, a fost un prematur recuperat cu greu, dar trăieşte. Nu ştii dacă să plângi de revoltă sau de bucurie. Fugi să-ţi iei copilul, să-l strângi in braţe, eşti mamă totuşi.

La spital, după ce faci scandal şi ceri lămuriri  începi să afli veştile proaste: copilaşul  are probleme de mobilitate, de auz, de vedere, a trecut prin niste infecţii intraspitaliceşti care l-au marcat, e foarte sensibil. Oricât de revoltată ai fi , oricât scandal mediatic s-ar face (şi s-a făcut!), e copilul tău şi îl iei acasa. Speri că buna îngrijire şi dragostea de mamă să-l ajute să facă progrese, poate că Dumnezeu o să-i dea un viitor mai bun, chiar dacă a paşit cu stângul în viaţă.

Dar viitorul nu dă semne de bunăvoinţă şi Dumnezeu probabil că are treburi mai importante decât să-ţi vegheze ţie copilul… Bolile curg, imunitatea e varză, copilul ajunge des prin spital. Şi când starea lui se agravează, ajunge la Bucureşti. Aici, alte veşti proaste: ştiţi, copilaşului dumneavoastră ii lipseşte o bucăţică de creier, retardul mental va fi sever toata viaţa şi nici celelalte funcţii vitale nu vor excela, n-o să vadă , n-o să vorbească, n-o să se mişte, n-o să… Doar va respira singur, în rest…

De atunci au trecut vreo 12 ani. Bucata de creier n-a crescut la loc şi nici un miracol nu s-a întâmplat. Mama îşi îngrijeşte cu devotament fiul şi nu mai aşteaptă nimic bun pentru viitor. Îl spală, îl hrăneşte, îl mai plimbă cu scaunul cu rotile, încearcă să gaseasca o cale de comunicare cu el, să-l înţelegă de ce are nevoie. Dar el e o legumă.

Poate e un semn de egoism ca nu pot să mă gândesc la ce simte acest copil. Asta dacă chiar simte ceva in afara nevoilor primare… Mă gândesc însă la ce simte acea mamă. Mai crede în Dumnezeu ? Sau in blesteme ?

Câtă putere îţi trebuie să ai zilnic în faţa ochilor un copil care nici nu realizeaza că tu exişti şi care nici măcar nu trăieşte, doar există?E o cruce de martir.

Povestea ar fi fost alta dacă mamei nu i s-ar fi anunţat decesul copilului şi ea ar fi rămas in maternitate alături de el, să-i asigure un suport în plus, să-i ofere lapte matern , dar mai ales să-i ofere dragoste? Cine ştie…

 

Morala : drumul de la agonie la extaz poate dura o clipă, drumul de la extaz la agonie poate dura o viaţă. Care nici nu mai seamana a viaţă…

Anunțuri

23 de răspunsuri »

  1. Cunosc şi eu în mod direct un caz al unui amic, a fost mediatizat demult pe web şi poate şi în alte moduri. După ce s-a însurat şi s-a născut fetiţa am fost la ei de vreo două ori, şi ei au venit cu ea în căruţ tot de vreo două ori la mine. De fiecare dată mă bufnea plînsul cînd o vedeam, făceam eforturi mari să mă abţin. La fel de legumă, după toate operaţiile (cataractă la un copil de cîţiva anişori?!) Nu ne-am văzut de ceva vreme dar am un nod în gît chiar şi acum cînd îmi amintesc. 😦

      • Articolul tău a fost ca o premoniţie. Abia am aflat (aseară sau ieri seară? ah, timpul ăsta!) că fii-mea a născut prematur şi a pierdut copilul, problemă cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gîtului, congestie cerebrală. Cam aşa a fost şi cazul amicului de care am spus mai sus şi ştiind cît suferă amîndoi acum parcă mă bucur cumva – e posibil aşa ceva? – că fii-mea a avut „norocul” să scape de aşa corvoadă. Are deja unul, ca un fel de alinare, atît cît poate avea alinare o mamă în asemenea situaţie.

      • Acu ar fi momentul ala in care sa incep cu compasiunea, cu „ce rau imi pare”, cu „data viitoare o sa fie cu noroc”… Dar n-o sa zic toate astea, niciodata nu stii de ce se intampla ce se intampla si cum o sa fie data viitoare. Crestineste sau nu, eu raman la parerea ca natua decide corect cand decide ca ceva trebuie eliminat am vazut si copii care au supravietuit dar cu handicap grav, am vazut si copii care au evoluat impecabil.Asa ca stiu ca orice e posibil si cu toate astea eu, una, as prefera sa nu-mi asum unele riscuri.Accept sa-mi iau si o ploaie de pietre pe chestia asta, e mai usor de suportat decat gandul ca ai reusit sa faci o inima sa bata mai departe dar n-ai reusit sa conectezi si un creier la ea.

  2. Cred ca nu mai crede nici in Dumnezeu , nici in Satana , nici in ingeri si niciin sfinti…Pur si simplu isi duce crucea vietii ei si , undeva in cel mai ascuns colt al sufletului ei zbuciumat , zic eu , traieste cu speranta ca intr-o zi toate se vor sfarsi.

  3. Doamna, inca se intampla?
    Parca declarasera in presa acum 8 ani ca gata, nu se mai declara decedati decat decedatii.
    (Fusese un caz la Craiova si angajatii au zis foarte senini ca asa e procedura de zeci de ani, tot ce e sub 1.5kg e declarat sarcina pierduta -dadea bine in cifrele comuniste)

    • Asta s-a intamplat acum vreo 12 ani, acum nu se mai declara avort un fat mort, indiferent de greutate, conteaza doar varsta de gestatie. Asa am ajuns sa tratam si sa „recuperam” feti de 500-600 de grame, care numai oameni zdraveni la trup si minte n-or sa ajunga…Nici asa nu mi se pare corect, eu cred ca natura e mai desteapta decat noi, cand vrea sa „rejecteze” ceva stie ea ce stie, acolo nu-i un material de calitate, ci cu defect de fabricatie, Dar noi ne dam mari si ne incapatanam sa ne jucam de-a Dumnezeu.Si cine castiga din incapatanarea asta? Poate doar statistica seaca…

      • As vrea doar sa-ti spun o chestie: speranta moare ultima. Nu conteaza greutatea sau varsta gestationala, un suflet e un suflet. Pune-te tu in situatia unei mame careia i s-ar spune ca copilul ei nascut prematur „nu merita salvat pentru ca nu are greutatea sau varsta potrivite”. Una din prietelene mele a nascut prematur, dar fetita a avut IUGR (nu stiu exact in romaneste, restrictie de crestere intrauterina sau ceva de genul ala), doctorii au decis ca e mai bine afara decat in burta mamei. Hainele de prematuri pe care i le-au cumparat au fost imense, in primele luni au imbracat-o in haine de papusi si au leganat-o intr-un leagan de papusi, la nastere incapea in palma lui taica-sau. A stat niste saptamani la incubator dar acum e o fetita superba, de aceeasi varsta cu fiu-meu, mai inalta decat el si cu mintea brici. Nu are afectata absolut deloc nici o functie din organism si daca o vezi n-ai spune ca a avut 700g la nastere. Deci cum spuneam, speranta moare ultima.

      • Nimeni, niciodata, n-o sa zica ca un suflet nu merita salvat fiindca e imbracat de un ambalaj cu lipsda la gramaj! Am reanimat si eu prematuri de 700 de grame (cel putin in prima faza, fiindca ei merg apoi in centre speciale de prematuri, nu in maternitati obisnuite), am vazut avortoni intorsi din morti, deci cred cu tarie in miracole (chiar mai mult decat mi-ar permite profesia!) Cunosc copii exceptionali cu greuteta foarte mica la nastere, nu asta e problema, greutatea se recupereaza repede. Problema e imaturitatea sistemului nervos sau a celui respirator, daca un creier nu este oxigenat timp de maxim 10 minute e o batalie pierduta, celula nervoasa, si asa fragila, e iremediabil distrusa. M-am bucurat pentru fiecare reusita, nu atat ca „succes profesional” cat pentru bucuria parintilor, dar n-ai vrea sa stii ce am simtit cand am reintalnit copii pe care ne-am incapatanat sa-i salvam si apoi i-am vazut in scaune cu rotile si privin in gol, fara nici o perceptie. E groaznic, iti da un sentiment de vina mai mare decat daca ai fi abandonat lupta dupa cele 10 minute in care se spune, teoretic, ca ai o sansa.
        Bun venit in vizita si multumesc pentru comentariu!
        PS. De ce „gainile”? 🙂

      • Mulțumesc, n-am realizat ca ești „de meserie”, în cazul asta bănuiesc ca ai văzut mult mai multe și îmi pare rău ca uneori cele mai bune intenții se sfârșesc cu o privire goala dintr-un scaun cu rotile, cred ca pe bune ți se rupe o parte din suflet… 😦 „Găinile” pentru ca împreună suntem interpelati asa, după numele de familie, pe mine ma amuza 😀

    • Mi s-a intamplat de cateva ori, cu multi ani in urma, sa vad cum e declarat decedat un fat mic, aproape un avorton, si acesta sa se incapataneze sa respire si sa traiasca, sa dovedeasca ca merita o sansa de reanimare. Si de multe ori isi valorifica sansa, chiar daca parea imposibil.Doar ca uneori existenta e doar existenta, adica „viu”, nu si viata efectiva, ancorata in realitate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s