Pastile dulci-amare

Standard

Joi, zi de îmbogăţire intelectală. Adică zi de curs de radiologie. Cum nu cred să intereseze pe cineva cum se face o radiografie renală simplă sau o histerosalpingografie (nici chiar pe mine nu mă prea interesează) o să vă povestesc altceva, o poveste de viaţă la care am asistat întâmplător(dacă o fi ceva întâmplător pe lumea asta!).

În serviciu de radiologie în care facem practica este adusa pe targă o femeie tânăra, puţin peste 30 de ani. E toată numai gips, tije şi şuruburi, abia o poţi atinge fără să nu urle de durere. Îi trebuie o radiografie la picioare şi noi o mişcăm îîînceeet, ea geme, noi o compătimim sincer. Cineva o întreabă : „Accident rutier?” „Nu, accident de muncă, am cazut de la 15 metri”.Vaaai, săraca, ni se face şi mai milă şi deja văd în faţa ochilor un patron rău şi nemilos care a obligat-o să lucreze pe schele fără echipament de protecţie…

Dar după ce este scoasă pacienta din sală ne spune una din asistentele care lucrează acolo: nu e nici un accident, e tentativă de suicid, s-a aruncat pe geam de la etajul patru. Şi nu e prima oară, e la a treia încercare! Lumea deja o cunoaşte, şi pe secţie e supravegheată atent să nu încerce alte metode, fetele ei, adolescente, sunt disperate şi nu ştiu ce să mai facă. Brusc, mila mea se stinge într-un sentiment de revoltă, mai că-mi vine să mă duc după ea şi să-i spun să nu se mai lase în grija atracţiei gravitaţionale, e mai eficient să consulte mersul trenurilor şi amplasamentul peroanelor.Deşi cred că asta era prea complicat pentru ea, nu avea stofă de Anna Karenina…

Poate par sadică dar cred că e greu spre imposibil să opreşti un om când îşi pune în minte să termine cu viaţa, va încerca până o să reuşească, aşa e mintea lui setată. Doar că unii nu vor cu adevărat asta, vor doar să capteze atenţie, poate chiar să şantazeze emoţional sau, pur şi simplu, suferă de un masochism extrem. Că dacă eşti un om hotărât nu perseverezi cu acceaşi metodă ineficientă, cauţi una cu rezultat sigur, să se termine bâlciul mai repede, nu să ajungi zidit în gips ca Ana lui Manole…

Următorul pacient este adus în cărucior. E un domn în vârstă, cred că trecut uşor de 70 de ani, îmbrăcat într-un halat de mătase, cu un chip senin, statură semeaţă. Are o nobleţe aparte, e foarte îngrijit, aş zice că n-a fost fierar-betonist la viaţa lui. Îi trebuie un set de radiografii de coloană cervicală şi de torace. Asistenta îl întreabă dacă se poate ridica în picioare şi dacă poate face doi paşi până în faşa aparatului. Bătrânul ne arată un zâmbet cuceritor, se ridică încet din scaun şi fredonează uşor:”spune-mi unde, când  si cum…” Se aşează în faţa stativului, îndreaptă spatele, ridica bărbia şi nu se opreşte nici o clipă din zâmbit.E adorabil!

Pe imaginea de coloana cervicală vedem că are un aparat auditiv implantat, iar pe cea de torace se vede, ca un trandafir la butonieră, un stimulator cardiac. Omul asta e aproape un cyborg, are o grămadă de piese de rezervă, dar e mai plin de viaţă decăt un tinerel . Şi când mai văd pe biletul de trimitere că are 92 de ani aproape că mă îndrăgostesc de vitalitatea şi farmecul lui. Oare căte poveşti de viaţă mi-ar putea spune_?Şi câte lecţii aş avea de învăţat?

Cum face viaţa să-ţi aducă sub ochi, în aceeaşi încăpere, doi oameni care gândesc şi trăiesc atât de diferit! Să ai doar 30 de ani şi să vrei să mori, să insişti şi să te chinui să renunţi la viaţă, să ai aproape 100 dar să trăieşti senin fiecare zi şi să zâmbeşti în ciuda oricărei suferinţe! Oare ce face diferenţa:codul genetic sau înţelepciune adunată în timp de a lua toate necazurile ca pe nişte lecţii şi toate bucuriile ca pe nişte recompense pe care trebuie să le meriţi?

Lecţia de radiologie de joi a fost banală, lecţia de viaţă a fost colosală!

Hands releasing a butterfly

25 responses »

  1. Stii momentul acela cand astepti un semn, orice, oricat de mic, sa nu iti mai plangi de milă? Multumesc, tu mi l-ai dat acum. Am văzut totul cu ochii minții, iar cu cel al sufletului îți spun că mi-a fost dor de optimismul tău. Stiu, nu ai fost plecata nicăieri, mă risipesc eu..doar..

    • Si eu sunt in cautare de semne uneori. Si cand nu le caut, ma gasesc ele pe mine.Totul e sa avem ochii mintii deschisi. Optimismul e pe cale de disparitie, mai rar ca_capra neagra si il gasesti doar la inaltime, trebuie sa urci cu greu pana il gasesti. Da, nici eu nu stau bine cu alpinismul…

  2. Bănuiesc că femeia aceea n-a avut în viaţa ei un halat de mătase şi probabil nu şi-ar permite – la nevoie – aparat auditiv implantat şi stimulator cardiac. Cu doi copii născuţi la o vîrstă destul de fragedă – cît să fi avut acum fetele, adolescente fiind şi cît să fi avut femeia la primul copil? – şi poate fără nici un sprijin, nu e greu s-o iei razna. E uşor de blamat la prima vedere, la fel ca „legea” căreia i se rupe de contextul moral şi judecă exclusiv faptele, la rece.

    Ai dreptate într-o privinţă: ar trebui să aleagă o metodă mai eficientă, data viitoare. Fiindcă a trăi într-o societate care ştie să arate cu degetul dar nu să întindă mîna a ajutor e de fapt o continuă umilinţă, iar unii au prea multă demnitate pentru a o îndura şi deloc putere pentru a schimba starea de fapt.

    • Povestea femeii e ceva mai lunga, am dat numai rezumatul. Nu stiu cat au impins-o necazurile, mai degraba avea un dezechilibru psihic, cred ca era si o boala mentala la mijloc. N-o judec eu pentru gest, doar ca mi se pare o prostie sa perseverezi in esec. Oridecizi ca vrei sa traiesti cu orice pret, ori o rezolvi radical, nu-ti chinui familia in rate, mai bine te plange odata si gata, cu 2-3 parastase se rezolva mai usor decat cu 3-4 internari prin spital si cu un probabil handicap pe viata (ca nu cred ca se va recupera integral). Si din cate spuneau cei care o cunosteau de la primele internari i se intinsesera multe maini de ajutor.
      Din cate am vazut eu cu cat le dai mai multa atentie celor care persevereaza in astfel de tentative, cu atat vor incerca mai tare, e un fel de drog, nu stiu daca isi vor raul lor sau e un mod de a se razbuna pe altii.

      • Fără a cunoaşte toate amănuntele nu putem decît să lansăm supoziţii. După logica mea, însă, întotdeauna e un sîmbure de motiv valid care declanşează un lanţ de evenimente neplăcute şi nedorite. Boala mentală – dacă există – e posibil să fi apărut tot în urma luptei cu necazurile vieţii sau poate a unor evenimente dramatice (cunosc îndeaproape un caz asemănător).
        Rezolvarea de natură pozitivă e foarte greu de atins, poate imposibil. Doi copii deja au păşit cu stîngul în viaţă şi nu e vina lor.😦

      • La copiii aia ma gandesc si eu. O mama, oricate ar avea de indurat, nu poate sa le impovareze astfel viata copiiilor ei si nici nu poate sa le dea un astfel de exemplu.

      • N-aş vrea să transformăm locul ăsta într-un talk-show gen ‘abces din rect’ însă ştim cu toţii că s-ar putea discuta mult şi bine pe baza presupunerilor legate de cazul respectiv, în absenţa informaţiilor reale. Certitudinea este că acei copii vor întîmpina dificultăţi – poate chiar majore – în viaţă din cauza tentativelor repetate de suicid ale mamei lor şi asta le va dăuna pe multiple planuri: material, social şi afectiv-emoţional. E posibil să ajungă la rîndul lor la asemenea gesturi dacă viaţa le va închide drumurile aşa cum, poate, s-a întîmplat şi cu mama lor.

        Însă tot nu ştim de ce anume a ajuns ea să recurgă la asemenea gest disperat, nu ştim dacă nu cumva a gîndit că îşi scapă fetele de o povară sau, dimpotrivă, le ura atît de mult încît nu a găsit altă modalitate de a „scăpa” de ele. Sau poate pur şi simplu se ura pe sine la maximum, fără să-i mai pese de absout nimeni şi nimic din jur. Speculaţii…

  3. Adelină, lămureşte-mă te rog că nu-nţeleg. Văz că Dragoş al nostru o ţine ca gaia maţu’ cu „doi copii”, ba c-au călcat cu stângul, ba că cu doi copii e greu… Io nu văz să fi făcut tu vreo referire la greutăţile tănticii, copii etc, doar că la 30 de ani a hotărât să-şi facă parastas în mod repetat. Ei? E ăsta f’un caz public pe care l-am ratat io şi ştie toată lumea c-ar fi vorba de greutăţile cu 2 copii, sau ce să cred?

    • N-am precizat eu ca e vorba de doi copii (desi chiar asa e!) dar se pare ca Dragos imi citeste gandurile. Ce sa-i faci, distanta mica, compatibilitatea mare!… :)S-ar putea sa fie adevarat si ca e vorba de un caz care a fost mediatizat, dar ma indoiesc ca se uita Dragos la Stirile de la ora 5.
      Si oricata compasiune incerc sa am pentru femeia asta (ca poate chiar o fi avand o drama de indurat, nu s-o fi plictisit de viata si atat) tot mai multa mila mi-e de copiii aia, cred ca vor ramane cu sechele si poate intr-o zi vor claca si vor repeta povestea.

  4. Eu nu pricep de ce tu excluzi boala mintala a acelei femei. Esti totusi om de specialitate, stii ca exista ataaatea boli care te pot impinge catre asta. Nu m-as grabi sa trag concluzia ca vrea atentie, cei care vor atentie au grija sa nu se raneasca, daca e sa folosim aceeasi logica🙂 Ai fugit de bebelusi dar ai dat de oameni adulti care vor veni cu miliarde de probleme mintale. Chiar si la radiografie :)))) La fel si tataie ala de 92, uite bunica-mea are 92 si nu zambeste asa intr-una. Nici prea vesela nu e. Cine stie ce xanaxuri i-au dat lu’ tataie de l-au inveselit :))))))

    • Nu exclud o boala mintala, ba chiar mi se pare ca era inclusa in diagnostic.
      Am plecat de la bebelusi care aveau o mie de povesti inainte si am ajuns la varstnici care au o mie de povesti in spate. Dar macar acestia mi le spun citet, nu mi le urla indescifrabil.🙂
      Si bunica ta mi se pare un fenomen, chiar daca n-am mai citit despre ea de mult.

  5. Eu am perceput cele două caractere ca pe unul laș și altul curajos. Viața e o luptă – știu că sună a sitagmă uzată – și cu cât e mai grea, cu atât e mai mare satisfacția de a o răzbi. Cine e prea slab, se poate întări din eșecuri, dacă e dispus să învețe. Doar cine nu vrea, se complace în gesturi extreme, care nici măcar nu-s calculate întotdeauna.

    • Cred ca fiecare a avut un moment in viata cand s-ar fi asezat la marginea drumului si ar fi renuntat obosit la tot. Dar trebuie sa gasesti o motivatie sa mergi mai departe, oricat ar fi de greu. Nu neg ca exista si cazuri (cum ar fi bolile incurabile) in care suicidul mi se pare acceptabil, dar altfel, nu.

  6. Bufnițele nu sunt întotdeauna ce par a fi.
    Sinucigașii nereușiți sunt histrionici disperați. Justițiari egoiști, care pedepsesc sau cred că pedepsesc pe acei semeni care au păcătuit neacordându-le suficientă atenție/afecțiune/admirație.
    Sinucigașii care ratează sunt falși sinucigași. Cei de mai sus.
    Adevărații sinucigași nu ratează. Își iau toate măsurile de precauție să nu dea greș. Niciun bolnav incurabil, în fază terminală, nu ajunge din nou, viu, pe patul de suferință, salvat de medici, ca să moară nițel mai târziu. Aceștia, cred, sunt oameni curajoși care iau asupra lor povara de-a fi o povară. I-aș înmormânta cu onoruri militare.
    Firește, presupun că există o categorie de mijloc, sinucigași sinceri sau teatrali, care nu reușesc să moară din prostie (primii) sau reușesc, deși voiau doar o tentativă spectaculoasă, tot din prostie (ăi din urmă).
    Excepție de la etichetarea asta intransigentă și nedreaptă fac depresivii nediagnosticați și netratați sau prost gestionați în boala lor.

    Cu moșuleți plini de viață care arată la 90 de 70 am de-a face zilnic. Mă abțin să zic despre ei, fiindcă îmi trebuie un metru de spațiu la comentariu.

    Excelent de viu articol, Adelină! Pui oamenii pe gândui și asta-i bine.

    • Asa cred si eu, ca cel care e hotarat sa termine cu viata termina din prima incercare; hai, din a doua daca e oprit de cineva la prima. Dar cine face demonstratii periodice de ce ar putea sa faca dar nu face… cred ca e altceva la mijloc. Si cred ca si depresivii aia netratati o rezolva mai eficient, nu bajbaie.
      Nu stiu daca altii s-au gandit la aceasta paralela intre oameni, eu m-am gandit mult si cred ca am si invatat ceva: oricat de neagra ti se pare ziua de azi si oricat de disperat esti, maine s-ar putea sa vina o zi mai frumoasa si sa se iveasca si un pai salvator de la inec. Deci e mai bine sa astepti ziua de maine. Iar daca poti sa o astepti si zambind, deja problema e pe jumatate rezolvata!

  7. Şi totuşi hai să zic şi io ceva. În ceea ce-o priveşte pe „sinucigaşă”, a cam epuizat Renata posibilităţile şi mi se pare că ar mai rămânea de spus numai că nimeni nu trebuie să se aştepte ca un om de 30 de ani să preţuiască viaţa ca unul de 92. Nu e vorba nici de optimism, nici de lipsa lipsurilor, nimic din toate astea. După o vârstă, la care ajungi să-ţi simţi sfârştiul aproape, fiecare zi în plus trăită ţi se pare un dar, permanenţa zâmbetului şi bonomiei asta exprimă, mulţumirea pentru această zi, la care nu spera. Şi asta nu poate avea nicio conotaţie negativă şi nici discuţie. Este!

    • Nu le-a epuizat. A uitat sa mentioneze riscul crescut de comportament suicidar suicid reusit in randul persoanelor cu tulburare afectiva bipolara, plus a celor cu diverse addictii, a barbatilor de varsta mijlocie, si a celor care ajung prin inchisori, in vizorul DNA, etc. In fond, aparent, si in randul politicienilor comuni, (daca ne-am lua dupa bresle). Zau, eu sunt chiar cam ingrijorat de soarta multor politicieni din Romania pe baza acestor date de risc. As incuraja crearea unui program special de monitorizare, (finantat bugetar + NGO + cu granturi europeene + crowd-funding), pt protejarea supravietuirii si longevitatii politicienilor romani. Desigur, exista si alte grupe profesionale la risc, asa cu barbati de varsta mijlocie alcoolici, de ex scriitori, agricultori, diversi proletari, insa despre acestia stie toata lumea, mai exista programe, pe cand politicianul nefiind asa larg popular, e posibil ca impotriva lui sa existe discriminare si prejudecata, lumea nu-l baga prea mult in seama, sau tinde sa nu-l ia in serios, de aceea trebuie protejat asa in mod special, dupa parerea mea. Plus, pt a fi mai optim, in timp ce barbatilor politicieni li se creeaza sanatorii speciale, trebuie incurajata prezenta a mai multe femei politiciene de varsta mijlocie, ca sunt mai rezistente, de aceea nr mai mare de femei in leadershipul politic si guvernanta a fost mai mereu corelat (istoric plus in prezent) cu democratia si stabilitatea.

      (Am glumit, desi nu despre riscul crescut de suicid la barbatii de varsta mijlocie, plus desigur la persoanele de ambele sexe cu tulburari afective si addictii, dar despre astea a zis partial Carageani, eu am divagat asa la nivel mai social).

      • D’apoi numa de mila politicienilor nu plansesm eu! Cand fura ca-n codru si-si fac palate nu-i mai apuca depresia, dar cum trec pragul arestului cum ii lovesc toate bolile si nu suporta detentia! Eu le-as preda un curs despre unde e mai bine sa-si sectioneze venele sau cum se face corect un nod de streang, eventual le-as da si niste sapun. Niste sapun „de firma”, evident!🙂

    • Ai mare dreptate, Carcotasule! Si uite ce de daruri primim si nu numai ca nu zicem un „mersi” amarat, dar le mai si aruncam de parca ar fi niste jigniri!Uitam de vorba aia cu „nemultumitului i se ia darul”…

  8. Referitor la un comentariu de mai sus: dragule, la tăț ni-i greu câteodată, da vorba Adelinei, unii consultă mersu trenurilor.
    Da, nu-i de judecat dar cât de umilit tu, ca om și cât drept să ai să aduci amărăciune repetată, drept dat de cine?
    Dacă pacienta aia bloca vreo 4 domni care așteptau și ei… clar nu mi-e milă de ea.
    Pentru că poate nici bărbații nici femeile n-ar recunoaște, dar odată în maturitatea asta extraordinar de provocatoare, toți am vrut să se prăbușească eventual liftu cu noi într-un anume moment al vieții. Dar trece și TREBUIE mers mai departe.
    Sau o internare la psihiatrie…

    • Am vazut un documentar despre femeile-razboinice japoneze, din familiile nobile. La ele pana si sinuciderea era cu demnitate si stil, mai intai isi legau frumos picioarele, sa cada intr-o pozitie gratioasa, nu vraiste. Si nu rata niciuna, aveau o tehnica buna si niste lame de cutit excelente. Cum ar fi fost sa se arunce o nobila japoneza de trei ori pe fereastra??

      • ah, si eu la alea m-am gandit.

        Eu sunt la belgique. Aici sinuciderea cu injectii asistata e legala. Doar ca inainte de asta exista 3 evaluari de catre 3 echipe independente: psiho, dr si ceva social. Adicalea e un puscarias ce cere a x -a oara sa il lase sa se sinucida: echipa a zis ca e suficient de sanatos sa sufere in continuare in viata pentru crima ce a facut-o; dar unui tinar f. bolnav ( urmau sa ii induca o coma pana la deces pt ca analgezicele nu mai functionau) i-au acordat; la fel si batranilor cu forme degenerative ce progreseaza repede, si care vor sa sfarseasca demn, acum.

        In rest, ce sa zic, e greu de trait cu o persoana depresiva si vesnic nemultumita de nimicuri. Vai de copiii acelei doamne, acolo e nevoie de ajutor…. pentru un om sanatos consider ca fericirea e o alegere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s