O minte (prea) luminată

Standard

autismAm cunoscut un geniu! Sau cel puţin aşa l-am considerat eu. Fiindcă restul lumii i-a pus un alt diagnostic:  autist!

La prima vedere pare un copil obişnuit, uşor răsfăţat şi mai mereu lipit de maică-sa.Deşi are vreo nouă ani stă agăţat de gâtul ei ca un pui de maimuţă. Apoi o zbugheşte brusc de lângă ea şi vine să vadă ce facem noi aşezate la birou. Zâmbeşte mult dar nu vorbeşte deloc. E grăsuţ şi pofticios, i se lumineză toată faţa când îl servim cu bomboane. Şi iar zâmbeşte.

După ce face controlul medical i se recomandă sa facă o testare intradermică. Colega îmi sugerează să îl ţin bine de mână, îi e teamă să nu aibă o ieşire violentă, aşa cum se întâmplă adesea cu autiştii când se sperie. Eu îi ţin mâna, îi vorbim încercând să-i distragem atenţia de la seriga ce se apropie de mâna lui. Are un moment de spaimă , vrea să se retragă, apoi vede că nu e dureros şi stă cuminte. Gata, am scăpat fară scene de violenţă!

Mama pleacă cu el, tatăl mai rămâne să ne dea nişte date. Şi vorbim. Nu vrem să-l descoasem, să fim indiscrete, cei mai mulţi părinţi cred că s-ar jena să vorbească despre problemele copilului lor. Dar tatăl e chiar dornic să ne povestească, e împăcat cu diagnosticul. Şi e foarte nedumerit, chiar puţin speriat, de ce poate copilul lui.Ce ne-a povestit aproape că m-a şocat şi pe mine.

Merge la o şcoală specială. Acolo învaţă să numere pînă la zece. Asta în timp ce copilul poate să calculeze mental cu numere cu mai multe cifre şi cu orice fel de operaţii aritmetice. N-a greşit niciodată. Aşa cum n-a greşit nici o capitală a vreunei ţări din lumea întreagă, nici o dată din istorie şi nici o înălţime de munte! Şi asta fără să-l fi învăţat cineva, fără să citească undeva. Ştie toate numerele de telefon auzite sau citite vreodată, toate zilele de naştere ale cunoscuţilor şi vecinilor de pe stradă. Ştie tot! Nu comunică verbal, doar scris . Şi nu scrie decât dacă mama îşi ţine mâna peste mâna lui, dacă îşi ia mâna, se opreşte brusc.

Tatăl ne povestea că a scris pe zeci de bileţele date din istorie ( mai veche sau recentă, chiar şi data incendiului din clubul Colectiv!) şi evenimentele aferente şi i-a dat să le împercheze. N-a greşit niciuna!

Dar ce l-a şocat cel mai tare a fost descoperirea că fiul lui fie vede la distanţă, fie citeşte gândurile. Aflat la sute de kilometri distanţă a scris cu pixul un numar pe bordul maşinii şi, vorbind cu soţia la telefon , l-a intrebat pe copil ce a scris. Copilul a reprodus exact acel număr! Aşa ca omul e foarte dezorientat în privinţa capacităţilor copilului, nici nu ştie ce teste să-i mai dea fiindcă a ajuns să-i fie teamă de ce răspunsuri corecte va primi. Şi nimeni, nici un medic, n-a putut să-i explice de unde ştie copilul toate lucrurile astea, ce fenomen magic se petrece în mintea lui!

Ce conexiuni se fac în creierul unui autist încât să poată să-ţi răspundă la orice întrebare, ca o enciclopedie ambulantă, dar să nu ştie să-şi lege şireturile la pantofi sau se spele singur pe dinţi? Şi cum o fi să nu articulezi nici un cuvînt ( fără să ştie cineva dacă nu poate sau nu vrea) dar să poţi citi o carte doar răsfoind-o cinci secunde?

Eu nu cred ca autiştii sunt nişte handicapaţi. Sunt pur şi simplu nişte genii mult prea stinghere într-o lume de fraieri care nu-i înţeleg. Şi nu comunică prea mult cu noi fiindcă noi nu merităm comunicare cu ei. Ce să vorbească un geniu cu mine, care nu ştiu nici toate lacurile de pe planetă şi nici când au avut loc toate bătăliile din Razboiul de 100 de ani! Să zic mersi că m-a onorat cu un zâmbet fiindcă i-am dat nişte bomboane!…

Tare aş vrea să-l mai întâlnesc peste vreo 10 ani şi să-l întreb de unde vine şi care e menirea lui în lume! Asta dacă aş învăţa până atunci să înţeleg ce-mi va răspunde. Dar cum eu nu-s geniu…

 

Şi un alt exemplu de ce e în stare un copil autist:

26 de răspunsuri »

  1. Nu ştiu ce-o fi în mintea lor, probabil sunt atât de preocupaţi cu ceea ce gândesc încât nu iau în seamă toate nimicurile care ne distrag nouă atenţia. Nu ştiu sau nu vor să se prefacă, asta cu siguranţă. Sunt minţi strălucite într-o lume care nu ştie cum să comunice cu ei.

  2. chiar m-a impresionat clipul… eu oricum atunci când am timp liber scotocesc pe youtube după talente 😀 la fata asta nu ajunsesem 🙂 sper ca pe viitor autismul să nu mai fie o problemă pentru nimeni 😦

  3. Stiu si am cititi ca majoritatea copiilor autisti au astfel de cunostinte geniale.Nu sunt handicapati, sunt doar conecatti la o astfel de lume, lumea lor, o lume in care noi, cei care ne numim normali nu patrundem.
    O poveste minunata !

  4. Da. Am un autist în familie. Înfiat. Nu face parte din categoria genii. Are 14 ani și minte de 4. De copil de patru ani de care nu s-a ocupat nimeni. E ca Mowgli. Deși Mowgli era mai bun. Comunica prin semne și gânduri cu animalele.
    Autiștii consumă kilometri de ore de dresaj pe bani grei, ca să învețe să ducă mâna la gură când le e foame. N-au nimic fermecător și n-au aura geniului. Nu rezolvă ecuații. Nu numără în fracțiuni de secundă scobitorile căzute din borcănel. Astea sunt fabulațiile părinților care-i iubesc ca pe niște nomali. Ceea ce e normal.
    Autistul „meu” a fost două veri la rând la terapie cu delfini. Delfinul l-a recunoscut în anul următor. El pe delfin, nu.
    Deci, pas.
    Autismul e o boală fără ieșire.Dacă prin diabolică voință îl aduci la stadiul de 7 ani când are 19, e o mare victorie. Pentru părinți și pentru el. Nu pentru societate.
    Șterge-mi comentariul dacă nu e în ton, dar pe mine băiețelul din familie mă deprimă.Nu prin el însuși care e așa cum m-am lămurit că e, ci prin entuziasmul părinților adoptivi, entuziasm vecin cu nebunia, în care ei văd nilte progrese enorme pe care ceilalți nu le văd. Ca în povestea cu hainele împăratului. Dar viața mea e prea scurtă ca să-mi permit ipocrizia de-a-i încuraja.

    • Cei mai multi autisti repeta scenariul descris de tine, cunos si eu unii. Dar cred ca diagnosticul de autism e ceva oarecum ambiguu, asa cum zicem „gripa” la orice febra cu guturai. Sunt sigura ca exista nuante ale bolii si grade diferite de recuperare, asa cum sunt sigura ca unii nu recupereaza nimic, raman sa vegeteze pana la sfarsitul vietii. Dar oricum ar fi, pentru parinti tot o tragedie e, nu cred ca e vreo mare consolare daca stie sa raspunda la orice intrebare dar nu stie sa se imbrace singur, deci va depinde mereu de altii.

  5. Mai degraba ,cred eu Adelina , ca autistul despre care ai scris tu , are ,mai degraba , o alta forma de autism , numita boala Asperger. Cei care au aceasta forma de autism se manifesta asa cum ai scris tu in poveste si sunt , intradevar , niste genii care habar nu au sa isi lege sireturile , care habar nu au sa inteleaga emotional umanii , carora trebuie sa li se explice lucruri elementare din viata carora noua , celorlati socotiti normali , ni se par firesti. In schimb intreaba-i despre Univers , formule matematice , sa iti descrie compozitia chimica a ADN-ului si vei ramane cu gura cascata de ceea ce vor spune. Si sunt capabili de oerfomante mintale greu de inteles pentru noi , cum ar fi telepatia , vederea dincolo de normalitate , dedublare s.a.m.d. Si adaug la instabilitatea lor emotionala exact ce spuneai legat de felul in care scrie : dependenta lor emotionala de o alta persoana care sa le explice lucrurile simple si care sa ii ajute sa aibesiguranta in lumea inconjuratoare.
    Una peste alta , daca reusesc sa prinda curaj si sa se integreze in lumea normalilor , ca sa zic asa , sunt niste oameni exceptionali pe multe planuri , devin intotdeauna lideri , desi nu isi doresc asta , datorita capacitatilor lor mentale.
    Si sunt niste oameni minunati!

    • Nu prea ma pricep la chestiile astea (asa cum cred ca nu prea se pricep nici asazisii specialisti!), eu doar am ramas fascinata de enigma, nu incerc sa o si dezleg. Nici nu cred ca exista forme clare de autism, simptomele ating un spectru larg, unele sunt accentuate, altele estompate. Ca e sau nu super-inteligent, mai putin conteaza, important e sa aiba un grad cat mai mare de independenta.

  6. Pentru un motiv care imi scapa, in Romania toate persoanele care ies din sfera neurotipica primesc diagnosticul de autism. Ceea ce nu poate fi mai departe de adevar. Copilul de care povestesti are o conexiune clara cu parintii lui si o cale de comunicare, asta imi demonstreaza mie personal ca nu e autist. Da, sinapsele lui par sa functioneze pe alte cai, da, probabil foloseste mai multa materie cenusie decat media, dar asta nu e un handicap sau o boala. In Romania, terapia pentru copiii autisti (am trei prieteni ai caror copii trec prin asta si ma apuca dracii cand vorbim, imi dau seama ce stricat e sistemul) e axata aproape exclusiv pe „il dresam sa para normal” desi bietul copil nu intelege ce se cere de la el, stie doar ca e recompensat daca face cutare si cutare lucru dar pedepsit daca il face pe celalalt. Aici (din nou, am asistat la sesiuni de terapie) efortul e indreptat spre a intelege copilul si a gasi o cale de comunicare intre el si societate/familie/etc. Nu stiu daca ma fac bine inteleasa, dar asta e un subiect tare greu si tare complex…
    Renata, imi pare rau pentru experienta ta, dar pune-te in locul familiei. Da, probabil copilul in stadiul de care povestesti nu va putea fi integrat cu adevarat in societate, dar ai vrea sa-l abandonezi undeva ca pe un catel cu trei picioare, sau mai rau? Ce ai putea face decat sa inveti sa functionezi ca o familie in conditiile astea ceva mai speciale decat media? Exista exemple documentate cu duiumul cand o terapie a functionat pana la urma si a transformat un Mowgli intr-un copil cu existenta. Normal, depinde de la caz la caz, dar suntem oameni si speranta moare intotdeauna ultima. Parerea mea.

    • Ai dreptate cu aceasta constatare. Cand simptomele „par” sa se potriveasca, imediat se pune diagnosticul de autism, se da verdictul de boala incurabila si…Dumnezeu cu mila! Dupa posibilitati, fiecare parinte incearca sa-si scoata copilul din intunericul izolarii, dar terapiile sunt foarte scumpe, multi nu-si permit decat o consiliere de inceput. Plus ca ei, parintii, nu inteleg pe deplin ce se intampla cu copiii lor, nu reusesc sa gaseasca o comunicare cu ei si se resemneaza sa-i ingrijeasca si atat! Cred ca unii ar avea sanse mai mari de recuperare doar ca nu sunt indrumati pe drumul corect.

  7. @ găinile
    Am citit de vreo 5 ori „găinile”, ca să fiu sigură că așa semnezi și nu fac vreo gafă. 🙂
    Copilul despre care vorbesc beneficiază de toate terapiile posibile, inclusiv de o însoțitoare, cadru didactic, plătită să-l asiste în timpul orelor la o școală de copii normali. Sunt de acord că, odată înfiat, îți asumi situația. Nu-l poți arunca, deși nu era vorba de aruncat, ci de returnat, când avea sub un an și era într-o beznă totală.
    Mă gândesc că, în timp ce părinții adoptivi simulează într-un mod de-a dreptul obositor normalitatea, un alt copil perfect normal, poate inteligent și dotat, va părăsi orfelinatul la 18 ani și va ajunge direct în stradă, la droguri, cerșit și infracțiuni, doar pentru că n-a avut norocul să-l înfuieze cineva. În felul ăsta avem două rebuturi umane și nu unul singur.
    Legea selecției naturale, cea care sacrifică individul în beneficiul grupului e o lege corectă. Așa cred eu. Și n-o să spun niciodată altceva decât ce cred.

    • Nici o gafa, Renata, hahaha, asa ne spun prietenii cand vorbesc de familia noastra, pentru ca ne cheama Gaina 😀
      Si da, inteleg perfect punctul tau de vedere. Dar cred ca e probabil ingrozitor de greu sa „returnezi” un suflet de om, oricat de defect ar parea, omul are intotdeauna o rezerva inepuizabila de „dar daca?!”; mimatul normalitatii face parte din strategia de aparare a parintilor, chiar daca uneori e probabil foarte obositor si pentru ei, nu numai pentru cei din jur. E dureros pentru toti. Si sunt perfect constienta ca nu e fair, doar ca nu poti sti dinainte ce loz tragi la loteria adoptiilor. Caz concret, un coleg de al meu de servici a adoptat acum vreo 17 ani doi copii de la orfelinat (eu locuiesc in Canada). Intr-o comunitate exclusiv alba si destul de limitata, el a adoptat doi copii negri pentru ca i s-a rupt sufletul cand i-a vazut. La inceput, desi erau nou-nascuti, pentru ca amandoi proveneau din medii destul de nasoale, i-a fost frica sa nu fi fost afectati, dar copiii s-au dovedit amandoi perfecti din punct de vedere medical si mental. Doar ca la ora actuala sunt amandoi la juvy (inchisoarea pentru minori) pentru multiple motive, incepand cu droguri si terminand cu talharii. Eu le-am urmarit drama familiei in ultimii 8-9 ani, cand au inceput sa o ia pe ulei tot mai tare, in ciuda faptului ca primeau educatie buna acasa iar colegul meu si sotia lui sunt niste intelectuali tare de treaba. Am urmarit disperarea cu care a incercat sa ii aduca pe „calea cea dreapta”, cu o rabdare si blandete care m-au uimit (eu una le dadeam o mama de bataie, sau cel putin asa mi-ar fi venit cand il auzeam pe coleg povestind ultimele minuni), dar fara nici un rezultat. Deci cu toate ca ar fi avut toate conditiile, rezultatul e acelasi, colegul meu e un parinte care nu poate avea o relatie normala cu copiii lui… De asta incercam sa spun ca totul in zona aia e cam gri, nu exista alb si negru definit.
      Mie imi plac mult oamenii care spun intotdeauna ce cred, e mai usor pentru toti 🙂 Si eu incerc, dar nu-mi iese intotdeauna 😉

    • Eu sunt de acord cu tine, Renata. Nu ca ar trebui abandonat un copil care pare iremediabil pierdut, dar cred ca excesul de atentie ce i se da e in detrimentul altui copil care ar avea mai multe sanse. Stiu, nu suna deloc uman, cu atat mai putin crestineste, dar natura e mai desteapta decat noi, ea face cea mai corecta selectie, degeaba ne place noua sa ne jucam de-a Dumnezeu.
      Si cunosc si parinti care au adoptat un nou-nascut si apoi l-au „returnat” aproape de un an fiindca au descoperit ca are epilepsie. Nu-i judec, fiecare decide ce poate face in viata si ce nu, nu toti au stofa de martiri.

      • Ce ziceai mai sus e perfect adevărat. Mă tem că diagnosticul de autism are niște granițe foarte fine.
        Cunosc un băiețel care, fiind în clasa a doua – a treia mult peste inteligența colegilor săi (citea enciclopedii pentru adulți și înțelegea ce citește) a fost cât pe ce să fie expediat la o școală pentru copii cu nevoi speciale (dar la noi asta înseamnă exclusiv retard), pentru că învățătoarea era o dobitoacă, incapabilă să facă față întrebărilor lui. Firește, a fost mutat la o altă școală, tot normală, unde cadrele didactice erau mai pregătite. Și azi e tot peste medie, probabil că va fi mereu,
        Cunosc și o fetiță de 8 ani jumate, care nu știe ce înseamnă „mâine”, întreabă mereu dacă e „după ce dormim”, nu salută decât dacă-i spune maică-sa (nu e vorba de proastă creștere, ci de lipsa percepției persoanelor din jur) și mama ei consideră normal ca, după ce a văzut două femei de sute de ori, să nu le poată deosebi pe una de alta și de fiecare dată să i se pară că le vede pentru prima oară. (întreabă mereu „cine e asta?”). Fetița se școlește la o școală particulară, părinții au posibilități foarte mult peste medie și nimeni nu îndrăznește să le spună că au o problemă. Ca să nu par îndoielnică și subiectivă; copilul merge încă pe vârfuri, ca cei de doi ani, ceea ce înseamnă că scoarța nu controlează „toată talpa” și mănâncă doar un păsat de legume cu pastă de carne pentru că vomită de îndată ce vede altfel de mâncare.
        Poate că par o babă prețioasă și infectă care își permite comentarii despre copii, când n-a fătat nici măcar un mosor de ață, dar, în numele dreptului la opinie, cred că mi se va ierta băgarea într-un subiect care mi-e strict teoretic.

  8. Din cate se cheama ca e „inteles” curent, autismul e mai mult un spectru larg de „ne-conform” decat ceva anume ori specific. Iar uneori imi pare ca se interpreteaza (posibil asa e in fapt mai „normal” ori mai uman cum ar veni) mult mai mult decat chiar este acolo: la limita ceea ce povesteste omul ca anume copilul „stie” x sau y la perfectie nu inseamna cunoastere propriu-zisa ci pur si simplu acces la informatie. Ca un computer care iti returneaza fara gres orice informatie ii ceri (cata vreme i-o ceri in modul lui de comunicare) dar nu o poate folosi in nici un fel. Sigur ca si asta e doar o ipoteza ori interpretare in fond si sigur ca nici macar nu atinge la vreun fel misterul conexiunii care ar permite asemenea acces instant la *orice* informatie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s