Jurnal de navetist

Încă sunt navetistă de Bucureşti. Deci pierd cam patru ore pe drum, timp în care trebuie să-mi găsesc ceva de studiat.Evident că n-o să studiez cursul de radiologie, aşa că sunt un cască-gură la peisaj şi la tovarăşii de drum.

Ce-am mai remarcat în ultima vreme? Păi, în afară de traficul infernal şi aproape haotic, am sesizat cu plăcere că oamenii încep să se adapteze şi să folosească alternative la mijloacele de transport clasice. Am văzut domni la costum mergând pe trotinete electrice, o mulţime de tineri care îşi cară trotinetele la metrou şi din ce în ce mai mulţi biciclişti. Am admirat chiar o mămică ce-şi ducea copilul ce nu avea mai mult de un an jumate-doi pe un scaun special pe portbagajul bicicletei  iar alături de ea pedala un alt copil cam de 6-7 ani.Toţi erau echipaţi corespunzător, aveau căşti de protecţie, cotiere şi genuchiere şi se vedea că sunt obişnuiţi cu felul ăsta de plimbare. Mi-a sărit în ochi şi o domnişoară destul de corpolentă (ca să nu zic grăsunică!) ce se îndrepta spre zona de clădiri de birouri pe o trotinetă clasică; n-aveam cum să n-o remarc, cred că şi cei de pe Staţia Spaţială Internaţională au fost orbiţi de  „flacăra violet”a ciorapilor mov. Bravo lor că au putut renunţa la comoditate şi au ales să facă puţină mişcare şi să se strecoare prin trafic fără poluare! Şi dacă ar fi şi pistele pentru biciclete mai bine amenajate, chiar ar fi de aplaudat acest mod de a face naveta.

La întoarcere a fost ca o retrăire a turelor de altdată din Barzodrom. În spatele meu s-au aşezat doi părinţi tineri şi perfect vorbitori al dulcelui glas moldovenesc, posesori ai unui sugar de până într-un anişor. Degeaba i-a povestit biata femeie tot drumul „uite căluţu’, uite văcuţa, uite maşinuţa, uite copiluţii”şi toate diminutivele posibile, că tot n-a fost chip să-l ţină liniştit prea multă vreme. Iar când s-a pornit pe urlat aş fi putut jura că e alertă de tzunami, de atac aviatic şi de invazie de extremişti musulmani în acelaşi timp! O, daaa, exact ca într-o tură de servici cu staţia de bruiaj pornită la maxim!Uite aşa te cuprinde nostalgia! 🙂

Şi când copilul răcnea ca din gură de şarpe înecându-se de plâns şoferul se mai şi întorcea strigând ameninţător la părinţi „sper că nu varsă, că abia am spălat husele de la scaune!” Şi dacă aş fi vărsat eu, fără urlete şi fără preaviz din pricina frânelor bruşte, cam ce ar fi fost? În încercarea de a-i distrage atenţia mama a început să-i sufle copilului cu putere în faţa, lucru ce l-a amuzat grozav şi a dat-o din plâns în râs în hohote. Asta preţ de vreo două minue, că iar a pornit sirenele.Mama l-a pus atunci să sufle şi el, să joce în echipă cum s-ar zice. După cum sufla cred că era cam plin de muci copilul, prea se auzea ca într-un barbotor. Apoi mama a început să bată cu degetul în geamul microbuzului un fel de dans ritual la tobe. Ceea ce l-a stârnit pe copil să şi joace. Doar că era un joc de-a scalpatul iar eu i-am fost cel mai la îndemâna. Când am simţit cum mi se desrădăcinează podoaba capilară, am pus repede mâna să mai recuperz ceva;cu această ocazie am făcut şi constatarea că cea mai mare parte a mucilor pe care -i auzisem barbotând se transformaseră în tratament antimătreaţă peste buclele mele…

Ce să vă mai spun?A fost cea mai lungă oră din viaţa mea şi nici n-am putut să aplic măsuri radicale, m-am gândit că pentru mine trece timpul greu, d-apoi pentru un sugar sechestrat în braţele mamei trebuie sa fie cumplit.Bine, recunosc că am avut impulsul de o clipă de a-i sugera mamei, între două răcnete bebeluşeşti, că poate ar fi mai bine să-l împuşcăm ca să nu ne se mai chinuie ,dar după ce asculţi „muzica”asta vreo 30 de ani cred că mai poţi rezista un ceas, două fără să recurgi la violenţă.

Când am coborât din microbuz mai că-mi venea să sărut pământul şi să ridic slavă c-am scăpat cu timpanele şi cu restul anexelor craniene întregi.

Deh, are şi naveta farmecul ei! Bine că nu e zilnică.