Oamenii mor. Unii mai devreme, alţii mai târziu. Pe unii moartea îi loveşte brusc, cât o batere din gene, altora le dă preaviz cu multă vreme înainte. Dar nu vreau să scriu nici o elegie ,nici o alegorie despre moarte, în definitiv e ceva foarte banal, ni se întâmplă tuturor. Eu altceva vreau să analizez.
Un om a ajuns la medic, i s-au făcut toate testele iar medicul i-a spus sec, statistic: cel mai probabil mai ai de trăit vreo şase luni, cel mai optimist ar fi un răgaz de doi ani! Că aşa spun statisticile! Omul nu s-a pus pe bocit, nici n-a comunicat printr-o oiţă ce fel de fluieraş vrea să i se pună la cap. A adunat familia şi toti colaboratorii, le-a spun ce şanse are, a pus toate lucrurile în ordine ca treaba să poată merge strună şi fără el şi după ce şi-a luat povara asta de pe suflet a plecat în lume să-şi caute leac. În câteva luni era operat, refăcut, urma un tratament experimental care a avut succes. Şi viaţa a mers mai departe, omul e bine-mersi şi azi!
Un om a ajuns la medic, a fost consultat , iar familiei i s-a spus că nu mai e nimic de făcut, sfârşitul e inevitabil şi aproape. Familia n-a putut să-l împovăreze pe pacient cu ştirea asta, i-a tot spus că va fi bine, că trebuie doar să se mai întremeze puţin ca să poată suporta o operaţie ce i se va face în curând. Şi omul îi ruga în fiecare zi să-l ducă la operaţie fiindcă se simte mai întremat; a murit cu durere în suflet că familia nu i-a acordat o şansă, că sigur operaţia aia l-ar fi salvat.
Un om a ajuns la medic, a fost diagnosticat cu o tumoră malignă. Familia nu i-a spus, l+au convins ca va urma o operaţie banală, în curând se va întoarce sănătos acasă. După operaţie, pe cînd se recupera plin de optimism la terapie intensivă, unul din chirurgii care îl operaseră i-a spus sec ” tumora am scos-o, să sperăm că n-o să apară metastazele prea curând”. Luat pe nepregătite omul a clacat, a făcut o comoţie cerebrală şi este în comă.
O femeie a aflat că are cancer de col uterin. N-a spus nimănui, să nu-şi împovăreze familia. Doar când n-a mai avut încotro şi a trebuit să meargă pentru intervenţie chirurgicală în străinătate i-a spus soţului. Care soţ, şocat şi de veste dar şi de faptul că i s-a ascuns acest lucru până în ultima clipă, a facut un accident vascular. Aşa că femeia a zăcut singură într-un spital , iar soţul ei în alt spital.
Acestea nu-s poveşti, sunt doar câteva întâmplări din viaţa de zi cu zi. Sunt urmări diferite ale deciziei de a-i spune sau nu unui pacient cu o boala severă sau incurabilă în ce stadiu al bolii se află şi ce opţiuni ar avea.
Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte, au luptat şi au învins+o.
Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte , au abandonat imediat lupta si au fost înfrânţi.
Ştiu oameni care n-au ştiut că sunt condamnaţi la moarte şi au pierdut o luptă pe care nici n-au început-o.
Nu ştiu pe nimeni care să nu fi ştiut că e condamnat dar să fi câştigat .
Deci?…Sinceritate, speranţe deşarte, adevăr sau ignoranţă?
Dacă aţi avea pe cineva drag cu un diagnostic sumbru, i-aţi spune adevărul? Dar dacă aţi fi voi cel condamnat, aţi vrea să vi se spună?
O zeama de cuvinte 