A şti sau a nu şti?Aceasta-i utopia!

Standard

Oamenii mor. Unii mai devreme, alţii mai târziu. Pe unii moartea îi loveşte brusc, cât o batere din gene, altora le dă preaviz cu multă vreme înainte. Dar nu vreau să scriu nici o elegie ,nici o alegorie despre moarte, în definitiv e ceva foarte banal, ni se întâmplă tuturor. Eu altceva vreau să analizez.

Un om a ajuns la medic, i s-au făcut toate testele iar medicul i-a spus sec, statistic: cel mai probabil mai ai de trăit vreo şase luni, cel mai optimist ar fi un răgaz de doi ani! Că aşa spun statisticile! Omul nu s-a pus pe bocit, nici n-a comunicat printr-o oiţă ce fel de fluieraş vrea să i se pună la cap. A adunat familia şi toti colaboratorii, le-a spun ce şanse are, a pus toate lucrurile în ordine ca treaba să poată merge strună şi fără el şi după ce şi-a luat povara asta de pe suflet a plecat în lume să-şi caute leac. În câteva luni era operat, refăcut, urma un tratament experimental care a avut succes. Şi viaţa a mers mai departe, omul e bine-mersi şi azi!

Un om  a ajuns la medic, a fost consultat , iar familiei i s-a spus că nu mai e nimic de făcut, sfârşitul e inevitabil şi aproape. Familia n-a putut să-l împovăreze pe pacient cu ştirea asta, i-a tot spus că va fi bine, că trebuie doar să se mai întremeze puţin ca să poată suporta o operaţie ce i se va face în curând. Şi omul îi ruga în fiecare zi să-l ducă la operaţie fiindcă se simte mai întremat; a murit cu durere în suflet că familia nu i-a acordat o şansă, că sigur operaţia aia l-ar fi salvat.

Un om a ajuns la medic, a fost diagnosticat cu o tumoră malignă. Familia nu i-a spus, l+au convins ca va urma o operaţie banală, în curând se va întoarce sănătos acasă. După operaţie, pe cînd se recupera plin de optimism la terapie intensivă, unul din chirurgii care îl operaseră i-a spus sec ” tumora am scos-o, să sperăm că n-o să apară metastazele prea curând”. Luat pe nepregătite omul a clacat, a făcut o comoţie cerebrală şi este în comă.

O femeie a aflat că are cancer de col uterin. N-a spus nimănui, să nu-şi împovăreze familia. Doar când n-a mai avut încotro şi a trebuit să meargă pentru intervenţie chirurgicală în străinătate i-a spus soţului. Care soţ, şocat şi de veste dar şi de faptul că i s-a ascuns acest lucru până în ultima clipă, a facut un accident vascular. Aşa că femeia a zăcut singură într-un spital , iar soţul ei în alt spital.

Acestea nu-s poveşti, sunt doar câteva întâmplări din viaţa de zi cu zi. Sunt urmări diferite ale deciziei de a-i spune sau nu unui pacient cu o boala severă sau incurabilă în ce stadiu al bolii se află şi ce opţiuni ar avea.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte, au luptat şi au învins+o.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte , au abandonat imediat lupta si au fost înfrânţi.

Ştiu oameni care n-au ştiut că sunt condamnaţi la moarte şi au pierdut o luptă pe care nici n-au început-o.

Nu ştiu pe nimeni care să nu fi ştiut că e condamnat dar să fi câştigat .

Deci?…Sinceritate, speranţe deşarte, adevăr sau ignoranţă?

Dacă aţi avea pe cineva drag cu un diagnostic sumbru, i-aţi spune adevărul? Dar dacă aţi fi voi cel condamnat, aţi vrea să vi se spună?

pe pat de spital

33 responses »

  1. Cind o fi sa fie si sper sa nu fie, ca daca va fi, cred ca ma voi dezasimila pe mine, voi vedea ce voi face. Pina atunci, let’s party! Principiul meu e ca viata trebuie traita cu gindul la viata. La morte am decis sa ma gindesc dupa ce dau coltu’😆

      • Adelina, tu vorbesti serios cind spui ca stiind ca ai fo boala terminala te mai poti bucura de viata? Haida de! Eu prefer sa nu stiu, decit sa traiesc cu „stiinta” asta pentru tot restul vietii, cit o fi el de rest.
        Multa lume, chiar si pe aici, spune ca ar dori sa stie, dar in acelasi timp pun pariu ca toti vor spune ca le-ar placea sa mierleasca, asa, dintr-o data si fara suferinti. Pai si asta nu se cheama ca nu ar vrea sa stie ci pur si simplu sa se-ntimple. Ca de intimplat oricum se va intimpla, nu e ca daca sti ai putea deveni nemuritor. Dar de ce sa constientizez sabia pe care-o am deasupra capului? E ca si cum as trai toata viata gindindu-ma ca-ntr-o zi voi fi mort. Bleah!
        In fine, asta nu-i pentru mine. Mie sa nu-mi spuneti😆

  2. Aş vrea să mi se spună. Despre partea cu spusul cuiva drag, nu vreau să insist. Am trecut prin asta cu cineva extrem de apropiat şi de drag şi nu pot intra în amănunte. mi-ar fi greu să scriu.

    • E un subiect greu, nu poate fi dezbatut pe un blog. Doar ca e un semn de intrebare de care ne putem lovi oricand: sa taci, sa minti sau sa spui adevarul? E adevarat ca e important si cui si cum il spui.

  3. Am avut-o pe mama. Ni s-a spus, tuturor, nu ca să fim menajaţi, ci fiindcă atât i-a dus capul pe medici (în Bucureşti, nu în vreun fund de ţară), mai întâi că are diabet, pe urmă, când s-a îngălbenit toată, că are icter mecanic şi, în final, că are cancer la pancreas, deja în metastază. Şi că o putem interna la oncologie, dar e mai complicat dacă moare la spital. Am luat-o acasă, unde a mai trăit două zile, în care nu i-am spus care e diagnosticul, dar cred că ea a intuit.

  4. Si eu as vrea sa stiu si cred ca i-as spune si persoanei dragi… Asa cum eu consider ca am dreptul sa stiu si sa actionez apoi in cunostinta de cauza, cred ca oricine are dreptul sa stie. Din pacate, nu vorbesc din carti.

    • E dreptul fiecaruia sa stie ce-l asteapta, poate mai are lucruri de rezolvat si nu le mai amana, poate mai are oameni de intalnit ca sa-si ia adio, poate vrea pur si simplu sa se impace cu gandul… In carti totul e mai simplu, eventual iti smulge o lacrima; in realitate e mult mai greu, poate nici lacrimi nu mai ai.

  5. Cred că cel mai bine este ca pacientul să fie informat. În fond, este chiar dreptul lui.
    Eu, dacă aș fi într-o asemenea situație, aș vrea să stiu. Apoi, în mod sigur aș anunța familia restrânsă, soția și copiii. Pentru că, împreună putem învinge. Sau nu, după cum ar fi cazul, dar măcar am fi împreună.

  6. Sunt adepta sincerității totale, cu orice risc. Mai ales eu aș vrea să știu. Dar cred că nu mi-ar putea ascunde, la cât de suspicioasă sunt, la câte întrebări pun medicului și la cât cercetez independent după ce merg la doctor🙂 . La cât de teamă îmi este de cancer, tare mi-e că o să îl atrag la un moment dat.

      • Cancerul îți dă o lungă suferință. Plus certitudinea că la sfârșit e doar sfârșitul. O moarte rapidă și neprevăzută e de preferat. Nu aș fi genul de om care să se vindece prin luptă și optimism, dimpotrivă.🙂 Cred că, dacă m-ar minți cineva că am cancer, aș muri numai prin autosugestie.

  7. Depinde de om. Unii renunță la lupta speriați de cuvântul scris pe diagnostic. Nu mai au putere înfrânți de câteva litere. Aici se spune verde în fata cea mai sumbra eventualitate. Nu sunt de acord. Omul trebuie pregătit.

    • Statisticile spun ca ideea de a avea cancer ucide mai mult decat cancerul in sine. Fiindca ideea e ceva abstract, tocmai de aceea ne ingrozeste, nu stim cum s-o abordam. Boala e palpabila, are niste variante de rezolvare. E drept ca are mai multe variante de esec…

  8. La ambele întrebări răspunsul meu e NU ȘTIU. Nu știu cum e mai bine. Nu sunt capabilă să fiu lucidă și controlată când e vorba de cei apropiați. Dacă ar fi vorba despre mine, aș prefera ca doctorul să mă împuște înainte de-a-mi comunica vreo veste rea.

    • Regret, eutanasierea nu e permisa in Romania! Dar poti ruga un prieten sa faca asta, cam cum faceau samuraii cand nu se puteau sinucide. As putea sa ma ofer, sunt campioana la ocuri cu impuscaturi, nu te-as chinui prea mult.🙂
      Scuze, am fost sadica! E doar haz de necaz.

      • Ah, cât de mișto i-ai răspuns Fetei Verzi!… Tu ocupă-te să fie sănătoasă până la 100 de ani, că de camioane se ferește ea.

        O povestioară de pe vremea bunicii… Unui om i se ghicise că va muri lovit de-un cal. A vândut caii, a încheiat-o cu echitația, nu s-a mai apropiat niciodată de-o birjă… Într-o seară ploioasă și furtunoasă a băut o bere la „Calul Bălan” și, când să iasă, până să deschidă umbrela, vântul a smuls firma berăriei și i-a căzut în cap, lovindu-l mortal.

  9. Grea poveste. Înclin să dau dreptate și unei tabere și celeilalte. Unii sunt tari și rezistă și luptă cu tărie…. alții sunt slabi și atât de sensibili, încât se sting numai de la consumul nervos pricinuit de situație. Când primești așa o „sentință de condamnare la moarte”…. nu știu ce mai poți să faci?

    Cunosc o situație care mi-a rămas în memorie. Un prieten de-al bunicului meu, s-a dus la București la un control la Spitalul militar, unde știa el un mare doctor. Acesta i-a descoperit o tumoare, dar s-a gândit să nu-i spună nimic, căci și așa avea omul o vârstă. I-a zis să meargă acasă și să trăiască liniștit, ca și până atunci. Și i-a mai zis la plecare că îl așteaptă peste exact un an. Moșul s-a dus acasă la caii lui, a muncit pe rupte, așa cum o făcuse o viață întreagă, a mâncat, a băut… ca omul. Peste un an, s-a dus la doctor cu un curcan. Când a intrat pe ușă, i-au căzut doctorului ochelarii de pe nas. Mai trăiești? – l-a întrebat foarte mirat. Sunt sănătos tun, domnul doctor, dar nu prea mai aud la fel de bine!😀 La pus imediat la analize și…. nu mai avea nimic!!! Mai sunt și asemenea… minuni.

    Să fim sănătoși cu toți!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s