Fara titlu, fara noima, fara haz, fara…

Cand te apuci de un lucru nou, nu-i usor dar entuziasmul te impinge inainte (cum naiba ar fi sa te impinga inapoi?); cand vrei sa revi la ceva ce n-ai mai facut multa vreme, parca e mult mai greu, nu sti cum sa incepi ca sa nu te zgarie pe ochi inaditura. Asa si eu: cand am scris prima data pe blog nici nu mai stiu cum am facut-o, doar mi-am plimbat degetul pe taste si…gata! Dupa ce n-am mai scris nici un cuvant timp de vreo cinci luni,aproape ca nici nu mai stiam cum se editeaza un articol, nici de diacritice nu mi-a mai fost aminte, am tastat ca o baba naroada (ce ma aflu?!) , cum mi-a venit la indemana.

Acum zece minute n-aveam nici un gand sa scriu, am intrat pe-aici din reflex, cam cum se-ntoarce lupu’ unde-a mai mancat o oaie, ca poate-poate s-o gasi ceva interesant. Si cand am vazut ca sunt oameni care-mi bat in usa dupa atata vreme de „silentio stampa” si care se ingrijoreaza de absenta mea, mi s-a facut brusc rusine: bai, femeie, ce naiba n-ai bunul simt sa raspunzi oamenilor, sa strangi panzele de paianjen si si sa pui si tu un pahar de apa rece, un covrig cu mac, un pesmete macar daca nu esti in stare sa astepti oamenii c-o zeama (de cuvinte) aburind pe masa????? Lehamite-lehamite, da’ pana cand? Ori pui lacatu’ pe usa si predai inventarul, ori te asezi frumos la tejghea si servesti lumea! Pai?!

Asa ca gata cu frecat menta pe motiv ca sunt ocupata, n-am inspiratie, n-am talent, n-am motivatie, n-am, n-am, n-am. AM! De toate am, e musai sa gasesc cate ceva din toate, nu sa ma victimizez sau sa vin cu scuze ieftine. Asa ca de azi… toate panzele sus! Alea de paianjeni, desigur. 🙂

Multumesc celor care m-au tras de maneca si m-au scos din amorteala, mai era putin si semanam cu lojile masonice, alea de intra „in adormire” pentru 100 de ani, tot asteptand sa-mi revina cheful de scris. Si-acu, bag seama, nu mi se potriveste rolul de „frumoasa adormita”; sau padurea era adormita, ca nu-mi mai aduc aminte…

Fratee, se pare ca-s nevorbita (nescrisa, pardon!) rau, ca mi se duce degetu’ pe taste de nici n-am timp sa-mi dau seama ce insira acolo, parca-s in transa. Si pana n-apuc sa ma iau la intrecere involuntara cu Tolstoi si sa-nsir vreun roman-fluviu, se cuvine sa motivez succint de ce am lipsit, sa nu creada cineva ca am fost rapita de extraterestrii sau am fost plecata in expeditie in Himalaia si nu mergea netu’ acolo.

Pe scurt, foarte pe scurt, cat pot eu de pe scurt (care nu pot „scurt” niciodata!): lipsa de entuziasm, pasa proasta spre lehamie-cronica; socrii bolnavi , dus sa amelioram situatia; socrul in stare naspa, internat in centru de ingrijiri paliative (gasit greu loc!); socrul decedat , urmat parastase si ritualuri de-alea care ma exaspereaza pe mine; lasat casa in plin santier; continuat santier interior-exterior vreo doua luni, luat usor cu capu’ de nervi; lucrat din plin in Cernobalia;durut rau spondiloza cervicala si periartroza scapulo-humerala dreapta; plus alte fleacuri ce mi-au deturnat atentia si mi-au rontait entuziasmul ca niste molii scapate in dulapul cu blanuri.

Dar gata, de azi revin in peisaj, atat la scris cat si la citit (recunosc, de citit v-am mai citit  printre picaturi, asa cum iei cate o lingurita de zahar ca sa anihilezi gustul unor picaturi amare). Phaiii, cate am de povestit! Sa vedeti ce-o sa va saturati de mine de acu incolo! 🙂

Bine v-am regasit!

Si ca sa nu termin asa sec, fara sa „dezbatem” ceva important, musai sa intreb ceva: ati terminat zacusca si muraturile?