Un petic de pamant

Standard

Daca ne intreaba cineva cum e Romania devenim brusc poeti, incepem sa vorbim de munti, paduri si ape, de cer senin, de colt de rai, de gradina Maicii Domnului, bla-bla-bla…Urla patriotismu-n noi, ne scaldam in metafore si lacrimam de dragul tarisoarei. Asta pret de cinci minute, pana pleaca interlocutorul, ca pe urma ne intoarcem la injuraturi si la aruncatul cu noroi, nu mai dam doi bani pe munti, taiem padurile, secam apele, poluam seninul, devenim atei ce hulesc raiul si expropriem gradina de la Maica Domnului la niste investitori imobiliari…

Eu am vazut Romania altfel. Fara urma de poezie, doar proza scurta si amara. Unde? Pai in Cernobalia mea.

Vine un pacient octogenar pentru o radiografie de bazin. Abia merge, e sprijinit intr-un toiag; nu, nu e un baston din comert, e un bat gros raschetat brutal de crengi, adica un hand-made gasit prin batatura. Il ajut sa se aseze pe masa si-i spun ca trebuie sa desfaca pantalonii grosi de postav (probabil tot tesut in casa in urma cu decenii!) si sa-mi lase soldurile libere. Cu greu desface omul cureaua si-si trage pantalonii. Pe dedesubt are izmene, ca doar e iarna. Cand le vad, zambesc. Prima impresie a fost ca sunt haioase, gen clovn, cu multe pete de culoare. A doua impresie se schimba radical cand imi dau seama ca nu-s imprimeuri colorate, sunt petice. Multe. Si nu toate din acelasi material cu izmenele originale, nici macar cusute cu ata la culoare. Ar fi fost penibil sa ma apuc sa le numar, dar erau multe, foarte multe, cam ca piesele unui mozaic sau ca timbrele lipite unul langa altul pe o scrisoare de demult. Am simtit jena omului, probabil nu se astepta sa fie dezbracat. Dar daca ii era frig, ce era sa faca, sa tremure de fudulie? Asta a avut, asta a imbracat!

Mi-a venit in minte ca exact asa e Romania: o colectie de petice pe care, uneori, mai incercam sa le ascundem sub un postav gros! Si ca asta e preocuparea noastra de baza: carpeala! Petice pe-o haina veche si folosita pana la uzura maxima, petice pe-o sosea plina de gropi, sarme pe-un gard caruia ii cad scandurile, table pe acoperisurile de unde au cazut niste tigle sau abtibilduri colorate pe crapaturile de pe faianta din baie…

In decembrie ’89 aveam un steag cu o stema frumoasa. Am zis ca-i comunista si noi ne dezicem de comunism, asa ca am decupat stema (si cam asta-i tot ce am facut contra comunismului). Am fluturat cu mandrie o gaura pe-un steag si ne-am crezut revolutionari. Revolutia a trecut, noi am ramas cu…gaura! Si gaura s-a facut din ce in ce mai mare, ne uitam prin ea ca printr-un tunel la capatul caruia asteptam o lumina; iar lumina n-a fost vreun luceafar prevestitor de-un viitor maret, s-a transformat intr-o luminita de telefon mobil pe care o fluturam naivi in amintirea avantului revolutionar de altadata. Cam cum flutura o lumanare la capul unui mort…

Apoi ori  ne-am rusinat de gaura din steag, ori a inceput sa ne cam traga curentul prin ea (nu stiu care curent si nici dinspre ce parte), asa ca am inceput s-o carpim. Si asta facem de trei decenii, ca doar la asta ne pricepem cel mai bine. Mai e vreun popor care sa aiba un petec de cer sau un petec de pamant? Sau care sa fie rupt in coate, adica in asteptarea unei peticeli?

Romania e frumoasa. Oare n-ar fi mai bine s-o reparam de la zero si apoi s-o lustruim decat s-o tooot acoperim cu petice? Poate n-o sa fim niste printi in straie de matase, dar nici niste clovni peticiti n-as mai vrea sa fim. Suntem saraci? Poate. Dar cu ce irosim pe planuri de doi lei, pe politicieni de doi lei, pe peschesuri pe la inalte porti, pe retrocedari abuzive, pe consilieri fictive, pe bautura, pe daune morale platite pentru servilismul sau prostia unora care nu platesc nimic, niciodata, si pe alte o mie de fleacuri fara valoare, cred ca am putea sa ne rostuim o tara noua. Si NOUA,  nu altora.

La ce ati pus ultima data un petic, metaforic vorbind?

Reclame

17 răspunsuri »

  1. Aș zice că banii sunt doar un motiv pentru comoditate. Chiar ne e frică să intrăm în posesia unor sume, dacă nu ne iese și nouă ceva din asta.
    Eu am un mobil de șase ani, pe care-l tot peticesc, motivând că m-am obișnuit cu el. 🙂

    • Dupa vreo 5 ani nu mi-am mai peticit mobilul, mi-am luat unul nou, de-ala „smart”, sa fiu si eu in randul lumii. Si acum imi pare rau dupa ala vechi, micut si util, si-mi rup buzunarul cu asta mare si total inutil, ca tot asa putin vorbesc…

  2. Eu am realizat acum cativa ani, cand am acceptat sa completez un chestionar, ca mi-am pierdut toate visurile din tinerete. Au disparut toate in neant, ca si cum nici nu ar fi fost vreodata… Nu mi-a placut deloc constatarea asta asa ca, de atunci, tot incerc sa le reinvii punand cate un petic peste celalalt, doar, doar oi scoate de-un vis. Mi-a placut mult articolul. Multumesc frumos!

    • Poate ca visurile din tinerete s-au schimbat in visuri de maturitate, au alt contur dar cam aceeasi esenta.Iar ceea ce ti se par tie acum petice sunt semnite de visuri noi.
      Si eu multumesc de vizita si de comentariu.

  3. Eu mă peticesc pe mine însumi, să mai pot rezista trei ani, până ies la pensie. Asta dacă mai apuc de atâtea petice. Bugetul mi-e teamă să-l fac, pentru că și pe acolo aș avea nevoie de ceva peticiri, dar nu știu cum le-aș face, că n-a rămas nici un petic din bugetele anilor trecuți.
    Și mi-ar mai trebui ceva petice minții, căci nu pot înțelege cum poate să-mi fie bine într-un sistem în care îmi este rău. Dar să stii că uneori chiar îmi este bine, cănd privesc munții, când străbat pădurile (câte au mai rămas), când aud susurul izvoarelor (cele necaptate încă), sau când privesc oamenii dragi din jurul meu, care încă nu au plecat pe alte meleaguri în speranța unui trai decent.

    Mi-a plăcut tare mult cum ai „fotografiat” peticul acesta de pământ!

    • Pai peticeala de sanatate e sport national! Vreo 50 de ani ne cam batem joc de ea, apoi, cand vine scadenta si vedem ca nu ne mai tin balamalele, incepem cu frectiile la picior de lemn, ca nu prea avem bani de chestii radicale. Si nu numai bani, nici vointa nu prea avem, vrem sa ne reparam peste noapte, miraculos. Vad in fiecare zi oameni in varsta mirati si indignati ca nu mai au putere, ca-i dor toate, ca nu-i face doctorul bine cu pastile in 3 zile, dupa ce ei au avut un mod de viata total anapoda timp de decenii. Ar trebui un articol separat, unul lung, pe subiectul asta…
      Vezi, si pensia poate deveni un vis si o motivatie! 🙂

      • Norocul meu este că sunt conștient de efectele trecerii anilor precum și ale delăsării mele, astfel încât nu cer socoteală medicilor că nu mai pot face mare lucru pentru mine. Ca avantaj în acest sens este și faptul că, acum „un secol” am vrut să dau examen de admitere la medicină, așa că am învățat destul de bine anatomia și fiziologia omului, din care încă mai țin minte o mulțime de lucruri. Cred că ți-aș fi un pacient comod, chiar dacă am obiceiul de a pune multe întrebări.

    • Ala nu era petic, era pansament pe-o rana, iar uneori ranile nu trebuie pansate, ca se infecteaza. Bine ca ai rupt pansamentul si te-ai tratat cu aer liber! Dar poate ca intr-o zi…Cine stie cat de frumoasa va fi plaja de la 2 Mai peste 10 ani?!…

  4. În spiritul (critic al) celor de mai sus, pun şi eu aici o poezioară primită prin mail. Că cam aşa e:

    PATRIOŢII BEAU PĂLINCĂ

    Fraţilor, nu se mai poate,
    Prea le risipim pe toate,
    Dacă-mi ţin la bancă banii
    Se îmbogăţesc germanii,

    Plătesc apa, iau chitanţa,
    Banii mei ajung în Franţa,
    Pe curent, când dau un ban,
    Cresc PIB-ul italian,

    Cheltuiesc la mall chenzina
    Ca să fie mare China
    Şi-n vacanţă, dacă plec,
    Ajut capitalul grec.

    Vin străinii să ne fure,
    Ne lasă fără pădure
    Şi ne uităm, ca berbecii,
    Cum o rad austriecii.

    De mult stau şi mă socot
    Că se duce dracu’ tot,
    Ţara pot s-o mai ajut
    Dacă m-apuc de băut,

    Numa’ cine-i orb nu vede,
    Da’ muierea nu mă crede,
    Vă jur că nu-i caterincă:
    Patrioţii beau pălincă…!

    Şi dacă stai să analizezi totul, îţi dai seama că numai dracu’ îi mai dă afară din ţară pe germani, francezi, italieni, chinezi ş.a.m.d. ca să facă (din nou) o naţionalizare, şi-apoi la ce s-o facă, dacă mijloace de producţie nu mai avem de mult, ca să ne susţinem prin forţe proprii (de ne-ar lăsa „ei” s-o facem!)? Ne-au dat la gioale de-am picat în genunchi şi aşa vom rămîne pînă-n vecii vecilor, c-aşa-i scris în statutul NWO.
    Şi gata, că-mi creşte tensiunea.

      • Într-adevăr, negrul te pocneşte în faţă, oricît ai încerca să-l eviţi sau să-l denaturezi, fiindcă el e deja denaturat prin însăşi esenţa lui. Păcat că toată lumea poartă o mască atît de groasă (făcută din şorici) care absoarbe toate loviturile, oricît de grele, ceea ce-i face nesimţitori. Şi de-a binelea nesimţiţi. Doamne, cîtă dreptate a avut Brucan…!

  5. Suntem tot mai putini cei care carpesc, in timp ce tot mai multi rup. Cei care vin nici nu stiu ca ar trebui sa arate in vreun fel. Nimanui nu-i mai pasa ca pe oriunde unde calca se afla insirate oasele celor care le-au lasat o Romanie. Asa e peste tot in lume. Traim pe ce ne-au lasat inaintasii. Roma, Atena, Cairo. Numai ca unii mai pastreaza ce au primit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s