Arhivele lunare: Februarie 2018

Un carcotas in minus

Standard

Trec des prin Gara Renatei; nu ma urc intotdeauna in tren, uneori doar stau pe peron si privesc multimea sau iau  o saorma „cu de toate”, adica talent, vorbe de spirit, umor, ceva polemici si contradictii acide.Intr-un cuvant iau Viata! Am trecut ieri si parca mi-am luat un pumn in nas: la informatii nu era afisat mersul trenului ci doar plecarea Carcotasului. De fapt nu plecarea ci retragerea definitiva in depou…

Ieri n-am stiut ce sa zic, parca nu puteam sa rumeg ideea, imi statea in gat. Dar azi mi-au venit brusc cuvintele.

Il stiti pe Carcotasu? Eu personal, nu l-am intalnit niciodata. Doar ne-am intersectat drumurile prin blogosfera asta imbacsita, ne-am citit si ne-am inghiontit uneori.Iar cand nu ma tragea pe mine de maneca, ma uitam cum ii tragea pe altii, nu putea el sa taca daca i se parea ca cineva bate campii sau persevereaza intr-o idee gresita. M-a certat si pe mine, nu odata. Dar nu cu rautate sau superioritate, ci cu rabdare si bunavointa. Ba a avut chiar delicatetea de a-mi transmite pe mail niste corecturi, sa nu ma faca de ras in public. Ei, da, numai Carcotasu putea sa-i trimita cuiva un mail in care sa-i atraga atentia ca a folosit terminatia cu dublu „i” la un pronume nearticulat! Si avea dreptate; probabil ca in viata mea nu voi mai scrie, oricat de grabita si neatenta as fi, „metri” cu dublu „i”…

S-a intamplat in urma cu ceva vreame, sa tot fie vreo 2 ani, sa lipsesc vreme indelungata de pe blog, fara sa-mi anunt absenta cu vreun motiv. Nu mi-am inchipuit ca va baga cineva de seama, ca-s si eu un neica-nimeni in drum, nu ma asalteaza fanii. Dar cineva a observat; altcineva s-a intrebat ce-o fi cu mine; altcineva s-a ingrijorat; si altcineva s-a hotarat sa afle ce s-a intamplat. Asa ca Carcotasu, fiindca nu-mi stia numarul de telefon, a sunat la locul meu de munca, a cerut la personal, a fost directionat spre cabinetul unde lucram, a sunat acolo, a aflat ca sunt in concediu si si-a lasat numarul de telefon cu rugamintea sa-l contactez la intoarcerea din concediu.

Gestul m-a surprins, cumva chiar m-a emotionat, nu-s obisnuita sa fiu in centrul atentiei, sa mi se poarte de grija. L-am sunat. Am spus doar „Saru-mana, nenea Carcotasu”si am auzit o voce chicotita dar usor obosita : „he, he, Adelină, ai inviat!” Conversatia a fost banala, n-a durat nici doua minute. Am salvat numarul, poate voi avea nevoie sa-l mai sun vreodata. Nu l-am mai sunat. Nici macar sa-i intorc generozitatea de a-l intreba ce face, cum o duce cu sanatatea; nici nu stiam cat de bolnav este…

N-o sa mai sun niciodata la numarul acela. Pot doar ca acum, aici, sa spun pentru ultima oara Saru-mana, nenea Carcotasu! Si ai grija cu cine intri in polemici pe acolo, dincolo de curcubeu. Nu ca nu le-ar prinde bine si ingerilor alora de o ipocrita inocenta sa le mai zburleasca cineva cate-o pana din aripa…

 

N-as fi scris postarea asta daca nu m-ar fi socat ceva: printr-o ciudata coincidenta, ultimul cuvant tastat de Carcotasu pe blogul lui este numele meu!Asa-i ca esti cu bunghiu pe mine si de la mare inaltime? Nici nu stiu daca ai plecat cu adevarat, cred ca faci doar un fel de alpinism utilitar si o sa ne mai dai cate-o scatoalca dupa ceafa ori de cate ori o sa derapam pe miriste…

Reverente, Maestre!

Reclame