Mai crede cineva…?

Standard

N-am mai scris de ceva vreme. N-am avut ce. Si mai ales n-am avut de ce;am senzatia ca ma invart singura intr-un labirint, stiu ca au mai trecut oameni pe acolo dar nu le gasesc nici o amprenta si parca mi se pare inutil sa incerc sa las eu vreo urma, pentru un alt ratacit ce-mi va urma.

Sunt trista.  Si nu vreau sa contaminez pe nimeni cu tristetile mele, cum n-am vrut sa contaminez nici cu gripa care m-a bantuit vreo saptamana. Acum sunt bine fizic, cam ca Lazar intors din morti. Asta doar fizic, psihic cred ca preferam linistea unui mormant…

Ma uit in jur si ma ingrozeste ce vad. Prea multa ura, prea multa violenta verbala si fizica, prea mult radicalism. Cand am devenit asa de fanatici, asa de atoatestiitori si atat de inraiti a ni se da dreptate? Cand am devenit asa straini unii cu altii, asa dusmani? Cand ne-am impartit in tabere, ba nu in tabere ci mai exact in haite, cand a inceput sa ne placa lupta si varsarea de sange? Cand a devenit (iluzoria) victoria mai importanta decat empatia, prietenia, ratiunea, umanismul…?

In urma cu 30 de ani era parca toti la fel. Si nu ma refer la aplauzele pentru vorbitorul de la tribuna, la munca intovarasita pentru realizarea cincinalului in patru ani si jumatate, sau la concediile modeste cu bilete prin sindicat. Ma refer la faptul ca aveam aceleasi idealuri, acelasi drum, imparteam aceleasi griji si neajunsuri, speram la un viitor putin mai bun, chiar daca nu stiam exact ce inseamna asta, chiar daca nici nu stiam cu ce sa comparam sau cum sa ajungem acolo. Luam ratia de zahar dar renuntam la o parte din ea si preferam sa bem „nechezolul” amar dar sa-i dam vecinului care trebuia sa indulceasca ceaiul copilului; aduceam de la tara o lada de mere si-o imparteam cu toti prietenii; faceam revelion din inchirierea unui video si uitatul la filme pana dimineata in timp ce rontaiam floricele de porumb facute in ceaun (nici nu vazusem cuptor cu microunde!)… Nu mi-e dor de „epoca de aur”. dar de epoca solidaritatii, da.

Cum e azi? Sumbru si dezumanizant.

Esti tanar? Zici sa se tavaleasca-n chinuri si sa moara bosorogii, ca voteaza prost si-ti strica tie viitorul. Esti batran? Simti nevoia sa apostrofezi pe cel tanar ca are cercel in ureche si nu stie pe de rost tabelul lui Mendeleev, ba mai asculta si muzica cu sonorul la maxim.

Esti bugetar? Ii zici ceva de dulce aluia din privat, ca ii da patronul o prima mai grasa si masina de serviciu. Esti din mediul privat? Atunci iti casuna rau pe bugetari ca stau ca niste plosnite pe munca si contributia ta si nici nu trebuie sa depuna formularul enspesute.

Esti de stanga? Pai atunci ii urasti pe aia de n-au mancat salam cu soia si nici nu vor sa se plafoneze dobanzile la imprumuturi. Esti de dreapta? Cum sa nu visezi eradicarea ciumei rosi care a jefuit tara asa de mult ca nu prea ti-a mai ramas nici tie nimic de furat?

Ai plecat sa muncesti „in afara”? Le razi in nas fraierilor care au ramas si vrei sa-i educi cu forta, ca ei n-au de unde sa cunoasca cum e cu democratia si drepturile cetateanului european. Ai ramas sa lucrezi in tara? Injuri printre dinti cand te depaseste-n trafic unul cu volan pe dreapta si-ti spui „uite, marlanul, a venit in tara sa-si puna dinti, ca acolo unde sta e prea scump, vine sa aglomereze spitalele in Romania!”

Te rogi la Dumnezeu, pupi icone si donezi pentru catedrala mantuirii neamului? Te rogi si apoi spui „Doamne, sa moara aia de se inchina spre Mecca si mai vor si-o moschee in Bucuresti!” Crezi in alta divinitate? Atunci dai foc unei biserici si te simti mandru daca mai vandalizezi niste cruci prin cimitire.

Cand ne-am schimbat atat de mult, cat sa nu mai cunoastem mila, toleranta, cat sa simtim nevoia de polemici si aruncat cu pietre in oricine nu are acelasi crez cu noi? Nu putem crede si spera in ceva fara sa-l atacam pe cel ce crede in altceva? Cine castiga in aceasta cruciada a ipocriziei? Cine ne-a inoculat cu virusul urii si al fanatismului?

Mai e vreo speranta?

Da, mai e. Doar ca pretul ei va fi mare, poate chiar prea mare. Am convingera ca nu ne vom lecui de ura, ca nu vom re-invata sa ne aplecam catre necazul celuilalt decat atunci can ne va lovi pe toti acelasi necaz. Si nu unul mic, peste care sa trecem usor si-apoi sa ne vedem fiecare de drum.

Nu e frumos ce spun, dar asta simt cu adevarat: cand ceva apocaliptic ne va lovi pe toti, fara sa aleaga o tabara sau alta, ne vom aminti ca suntem, in esenta, la fel, avem aceleasi nevoi si aceleasi sperante de viitor. Si vom redeveni Oameni, nu strigatori de lozinci, nu aruncatori de pietre.

Mai simte cineva ca ceva rau, foarte rau, e pe cale sa ne loveasca? Mai spera cineva ca raul poate sa ne uneasca, nu doar sa ne dezbine? Mai avem speranta?…

Reclame

Un carcotas in minus

Standard

Trec des prin Gara Renatei; nu ma urc intotdeauna in tren, uneori doar stau pe peron si privesc multimea sau iau  o saorma „cu de toate”, adica talent, vorbe de spirit, umor, ceva polemici si contradictii acide.Intr-un cuvant iau Viata! Am trecut ieri si parca mi-am luat un pumn in nas: la informatii nu era afisat mersul trenului ci doar plecarea Carcotasului. De fapt nu plecarea ci retragerea definitiva in depou…

Ieri n-am stiut ce sa zic, parca nu puteam sa rumeg ideea, imi statea in gat. Dar azi mi-au venit brusc cuvintele.

Il stiti pe Carcotasu? Eu personal, nu l-am intalnit niciodata. Doar ne-am intersectat drumurile prin blogosfera asta imbacsita, ne-am citit si ne-am inghiontit uneori.Iar cand nu ma tragea pe mine de maneca, ma uitam cum ii tragea pe altii, nu putea el sa taca daca i se parea ca cineva bate campii sau persevereaza intr-o idee gresita. M-a certat si pe mine, nu odata. Dar nu cu rautate sau superioritate, ci cu rabdare si bunavointa. Ba a avut chiar delicatetea de a-mi transmite pe mail niste corecturi, sa nu ma faca de ras in public. Ei, da, numai Carcotasu putea sa-i trimita cuiva un mail in care sa-i atraga atentia ca a folosit terminatia cu dublu „i” la un pronume nearticulat! Si avea dreptate; probabil ca in viata mea nu voi mai scrie, oricat de grabita si neatenta as fi, „metri” cu dublu „i”…

S-a intamplat in urma cu ceva vreame, sa tot fie vreo 2 ani, sa lipsesc vreme indelungata de pe blog, fara sa-mi anunt absenta cu vreun motiv. Nu mi-am inchipuit ca va baga cineva de seama, ca-s si eu un neica-nimeni in drum, nu ma asalteaza fanii. Dar cineva a observat; altcineva s-a intrebat ce-o fi cu mine; altcineva s-a ingrijorat; si altcineva s-a hotarat sa afle ce s-a intamplat. Asa ca Carcotasu, fiindca nu-mi stia numarul de telefon, a sunat la locul meu de munca, a cerut la personal, a fost directionat spre cabinetul unde lucram, a sunat acolo, a aflat ca sunt in concediu si si-a lasat numarul de telefon cu rugamintea sa-l contactez la intoarcerea din concediu.

Gestul m-a surprins, cumva chiar m-a emotionat, nu-s obisnuita sa fiu in centrul atentiei, sa mi se poarte de grija. L-am sunat. Am spus doar „Saru-mana, nenea Carcotasu”si am auzit o voce chicotita dar usor obosita : „he, he, Adelină, ai inviat!” Conversatia a fost banala, n-a durat nici doua minute. Am salvat numarul, poate voi avea nevoie sa-l mai sun vreodata. Nu l-am mai sunat. Nici macar sa-i intorc generozitatea de a-l intreba ce face, cum o duce cu sanatatea; nici nu stiam cat de bolnav este…

N-o sa mai sun niciodata la numarul acela. Pot doar ca acum, aici, sa spun pentru ultima oara Saru-mana, nenea Carcotasu! Si ai grija cu cine intri in polemici pe acolo, dincolo de curcubeu. Nu ca nu le-ar prinde bine si ingerilor alora de o ipocrita inocenta sa le mai zburleasca cineva cate-o pana din aripa…

 

N-as fi scris postarea asta daca nu m-ar fi socat ceva: printr-o ciudata coincidenta, ultimul cuvant tastat de Carcotasu pe blogul lui este numele meu!Asa-i ca esti cu bunghiu pe mine si de la mare inaltime? Nici nu stiu daca ai plecat cu adevarat, cred ca faci doar un fel de alpinism utilitar si o sa ne mai dai cate-o scatoalca dupa ceafa ori de cate ori o sa derapam pe miriste…

Reverente, Maestre!

Un petic de pamant

Standard

Daca ne intreaba cineva cum e Romania devenim brusc poeti, incepem sa vorbim de munti, paduri si ape, de cer senin, de colt de rai, de gradina Maicii Domnului, bla-bla-bla…Urla patriotismu-n noi, ne scaldam in metafore si lacrimam de dragul tarisoarei. Asta pret de cinci minute, pana pleaca interlocutorul, ca pe urma ne intoarcem la injuraturi si la aruncatul cu noroi, nu mai dam doi bani pe munti, taiem padurile, secam apele, poluam seninul, devenim atei ce hulesc raiul si expropriem gradina de la Maica Domnului la niste investitori imobiliari…

Eu am vazut Romania altfel. Fara urma de poezie, doar proza scurta si amara. Unde? Pai in Cernobalia mea.

Vine un pacient octogenar pentru o radiografie de bazin. Abia merge, e sprijinit intr-un toiag; nu, nu e un baston din comert, e un bat gros raschetat brutal de crengi, adica un hand-made gasit prin batatura. Il ajut sa se aseze pe masa si-i spun ca trebuie sa desfaca pantalonii grosi de postav (probabil tot tesut in casa in urma cu decenii!) si sa-mi lase soldurile libere. Cu greu desface omul cureaua si-si trage pantalonii. Pe dedesubt are izmene, ca doar e iarna. Cand le vad, zambesc. Prima impresie a fost ca sunt haioase, gen clovn, cu multe pete de culoare. A doua impresie se schimba radical cand imi dau seama ca nu-s imprimeuri colorate, sunt petice. Multe. Si nu toate din acelasi material cu izmenele originale, nici macar cusute cu ata la culoare. Ar fi fost penibil sa ma apuc sa le numar, dar erau multe, foarte multe, cam ca piesele unui mozaic sau ca timbrele lipite unul langa altul pe o scrisoare de demult. Am simtit jena omului, probabil nu se astepta sa fie dezbracat. Dar daca ii era frig, ce era sa faca, sa tremure de fudulie? Asta a avut, asta a imbracat!

Mi-a venit in minte ca exact asa e Romania: o colectie de petice pe care, uneori, mai incercam sa le ascundem sub un postav gros! Si ca asta e preocuparea noastra de baza: carpeala! Petice pe-o haina veche si folosita pana la uzura maxima, petice pe-o sosea plina de gropi, sarme pe-un gard caruia ii cad scandurile, table pe acoperisurile de unde au cazut niste tigle sau abtibilduri colorate pe crapaturile de pe faianta din baie…

In decembrie ’89 aveam un steag cu o stema frumoasa. Am zis ca-i comunista si noi ne dezicem de comunism, asa ca am decupat stema (si cam asta-i tot ce am facut contra comunismului). Am fluturat cu mandrie o gaura pe-un steag si ne-am crezut revolutionari. Revolutia a trecut, noi am ramas cu…gaura! Si gaura s-a facut din ce in ce mai mare, ne uitam prin ea ca printr-un tunel la capatul caruia asteptam o lumina; iar lumina n-a fost vreun luceafar prevestitor de-un viitor maret, s-a transformat intr-o luminita de telefon mobil pe care o fluturam naivi in amintirea avantului revolutionar de altadata. Cam cum flutura o lumanare la capul unui mort…

Apoi ori  ne-am rusinat de gaura din steag, ori a inceput sa ne cam traga curentul prin ea (nu stiu care curent si nici dinspre ce parte), asa ca am inceput s-o carpim. Si asta facem de trei decenii, ca doar la asta ne pricepem cel mai bine. Mai e vreun popor care sa aiba un petec de cer sau un petec de pamant? Sau care sa fie rupt in coate, adica in asteptarea unei peticeli?

Romania e frumoasa. Oare n-ar fi mai bine s-o reparam de la zero si apoi s-o lustruim decat s-o tooot acoperim cu petice? Poate n-o sa fim niste printi in straie de matase, dar nici niste clovni peticiti n-as mai vrea sa fim. Suntem saraci? Poate. Dar cu ce irosim pe planuri de doi lei, pe politicieni de doi lei, pe peschesuri pe la inalte porti, pe retrocedari abuzive, pe consilieri fictive, pe bautura, pe daune morale platite pentru servilismul sau prostia unora care nu platesc nimic, niciodata, si pe alte o mie de fleacuri fara valoare, cred ca am putea sa ne rostuim o tara noua. Si NOUA,  nu altora.

La ce ati pus ultima data un petic, metaforic vorbind?

Iz, aroma si parfum

Standard

Cu auzul nu stau prea bine, sunt fudula de urechi de pe vremea repetatelor otite din frageda pruncie. Nici cu vazul nu stau minunat, pe masura ce creste numarul anilor creste si numarul dioptriilor. Dar are Dumnezeu Bunutul grija sa comenseze atrofierea unor simturi cu exacerbarea altora; in cazul meu, a mirosului. Ca, daca ies vara in curte si fac o pirueta, stiu exact ce-a gatit orice gospodina de pe ulita mea, care-a dat cafeaua-n foc, care-a prajit ceapa prea tare sau care-a scapat prea mult cimbru in sarmale. Cu alte cuvinte, desi n-am nasul mare si nici nu umblu cu el pe sus, il folosesc la capacitate maxima.

Cel mai tare exersez in frumoasa Cernobalia, unde mirosurile alterneaza cu rapiditate, nici nu se sting unele ca te invaluie altele si dupa un timp e cam greu sa le mai distingi. Ce sa-i faci, nu poti sa-i ceri omului care a taiat lemne in padure si a fost strivit de un bustean sa se duca mai intai sa faca dus si apoi sa vina sa-si faca inventarul oaselor rupte, cum nu poti sa-i ceri sa miroasa a levantica ciobanului abia coborat de la stana dupa ce l-a lovit magarul! Si ce sa mai zic de cei care au dureri de spate de doua saptamani, deci nu fac baie ca sa nu raceasca mai tare, dar se „imbalsameaza” cu tot felul de carmoale ca sa transpire intens, ceea ce se si intampla doar ca-ti aduc si dovada olfactiva a acestei transpiratii… Si cand incepi sa experimentezi respiratul rar si superficial, cat sa nu devi chiar anaerob dar nici sa nu-ti pice tot parul din nas, hop!, vine o cuconita care si-a rupt o unghie dar care n-a plecat de acasa fara sa faca o baie in Chanel, si brusc, tragi cu nesat aer in piept , ba chiar esti tentat sa o conduci pana la iesirea din curtea spitalului, nu doar pana la usa. Cam asa-i in Cernobalia: o vesnica pendulare intre Dior si „dihor”! Cu accentul de dihor, desigur…

V-am spus toate astea ca sa intelegeti de ce e asa important mirosul pentru mine. Si la fel de important e parfumul, aproape ca s-a transformat din hobby in viciu, nu ma pot abtine sa nu cumpar ceva care imi place mult cum miroase, chiar daca mai am vreo cateva flacoane incepute.Si uneori ma enervez ca parfumurile se vand in flacoane mici, nu la damigeana sau cisterna…

Hai ca m-am lungit prea mult cu introducerea, sa ma intorc la subiectul de baza, care e tot pe baza de miros.

Intru in baie, sed si eu, ca tot omu’ relaxat in „sala tronului” si-mi vine un miros de tei. De unde naiba tei in baie?Fac o analiza vizuala a tuturor recipientelor ce ar putea contine chestii mirositoare, nu e nimic nou, toate aromele imi sunt cunoscute si niciuna nu-i de tei. Sa se fi intamplat o conexiune spiritualo-spiritista cu Eminescu era exclus, in momentul acela faceam ceva cu totul diferit de o incantatie, daca ma intelegeti ce vreau sa spun… In fine, ce sa mai lungesc analiza, am descoperit sursa parfumului de tei. Era hartia igienica! Mai, lume, voua vi se pare normal sa sa va stergeti cu flori de tei?!? Hai, nu zic sa folositi frunze de brusture sau panuse de porumb, ca stramosii nostri, dar….flori de tei?! Mi s-a parut o combinatie total nepotrivita pentru baie, o sa am grija data viitoare, cand cumpar hartie igienica, sa o si miros.

Si pornind de la aceasta constatare am facut si alte descoperiri de combinatii inacceptabile (din punctul meu de vedere), ca doar ma stiti ca-s mai perseverenta ca un cercetator britanic cand e vorba de chestii ciudate din cotidian. Am descoperit, de exemplu, ca exista deodorant solid pentru wc cu aroma de capsune. Capsune, ma?!? Pai si-un caine, cat e el de patruped cu creier mic, nu ridica piciorul la capsune. Inteleg, o aroma de briza marina, de brad, hai, treaca-mearga si-o lamaie, dar capsune?…

Am mai descoperit si set de cosmetice, respectiv creme de corp, de maini si de par, cu aroma de ciocolata. Mie imi place ciocolata dar, zau, nu mi-a venit niciodata sa mi-o pun in cap…

Si cea mai ciudata chestie mi se pare aia cu deodorant de masina cu aroma de…new car!!! Adica tu ai o rabla de cinspe ani, curg tablele de pe ea, nu ti se mai inchid portierele si scoti fum cat o fumigena de manevre militare si vrei miros de masina noua? Ha! E ca si cum m-as da eu cu parfum de lacramioare si as pretinde ca-s o ingenua de 17 ani, cand numai in cartea de munca am de doua ori mai mult!…

Concluzie: e bine sa miroasa frumos in jur, e un balsam pentru suflet, dar cred ca parfumul trebuie sa se potriveasca cu locul in care il folosesti. Nu zic sa miroasa toate baile a clor si dezinfectanti, nici toate bucatariile a cozonaci calzi, dar trebuie o masura in toate. Ca_capsune in wc, zau, nu merge! Adica merge cu o sampanie acidulata, in jet puternic, neafectat de probleme de prostata…

 

 

Ce alte combinatii aiurea de mirosuri ati intalnit?

Colind (prea)îndestulat

Standard

Vă colind c-o bere-n mână

Și-un ceaun pun înainte

Plin cu zeamă de cuvinte.

 

Și-s cuvinte de-alea…”soft”,

Merg bine la orice moft

„Light”, precum zice rețeta,

Nu vă stric eu silueta!

 

De vreo trei zile încoace

Und-te duci unul tot zace:

Ba e rupt de băutură,

Ba-ntre dinți are friptură,

Ba-i in crampe și tot geme,

Ba-i ies ochii de cât screme…

 

Datina din moși strămoși

Ne-a umplut de caltaboși

C-așa-i obicei străbun,

Te îndopi până faci…bum!

Că-i bordei sau că e vilă

Totul pute a slănină,

Că-i la munte sau la mare

Fierb ceaune cu sarmale.

 

Stă Jupanu-n cap de masă

De nimica nu-i mai pasă

Vin a tras dintr-un butoi

Poate-un litru, poate doi…

După ce-a gătat piftia

Dă in zari cu pălaria

După câini, după muiere,

C-acu ar pofti o bere.

 

Țața Leana stă domoală,

I-a căzut proteza-n poală

Dar tot molfăie-n gingii

Niște zgârciuri sângerii.

 

Puradelul din copaie

Urlă ca mușcat de…purici;

Că, sătul de-atâta țâță

A poftit o sărmaluță

Cu puțină mămăligă.

Și de-aseară-ntruna strigă

Pârțaie pe langă sobă

Parc-a înghițit o Mobră!

 

Moș Costache stă-ntr-o rână,

Crăcănat, cu capu-n mână

Și-ar stiga-o pe-a lui noră

Că-i kkt pe el de-o oră.

De, fu rece răcitura,

Prea fierbinte fu friptura

Stins-apoi c-o țuică crudă,

No, n-o mai ajuns la budă!…

 

Cozonacii din cămară

Sunt pe cale să dispară;

Nucul nuci nu prea ne-a dat,

Baza, deci, e în rahat!

 

Și-uite-ața, unde te duci,

Toși vecinii sunt beți-muci

Și în fiecare prag de casă

Stă o gazdă prea voioasă.

Unde nu-i chef, nici scandal,

Sigur sunt toți la spital

Doborâți de băutură

Sau pocniți cu sapa-n gură,

Leșinați de la lipide

Sau crestați la carotide!

 

Deci, aho-aho, măi frați

Ia mai stați și nemâncați!

Mai beți apă, nu doar vin,

Luați „pe loc repaus” puțin,

Mai dați drumul la curea

Și mai luați o gogonea.

 

Off, că tare greu a fost!

Eu, de mâine, zău, țin post!

Și te rog, gazdă, stai trează

Măcar pân’ la Bobotează

Când vin iar la colindat,

Pune porcul la flambat!

Iar ghirlanda de cârnați

Parcă i-aș vrea mai picanți

Ca să mearga vișinata

S-aibă la colid spor fata!

 

Pân’ atunci mă rog sfioasă:

Porc în cale să nu-mi iasă,

Ducă-se pustiului

Epiderma porcului

Și cotletul, ceafa grasă,

Toate-au embargou la masă!

Dup-atâtea sărbători

E ficatu-n subțiori,

E stomacu-n amigdale,

Iar în pancreas e jale.

 

Dragilor, atât mai zic

Închin cupa cu lăptic

(și-ăla șpriț, deci degresat!):

Să aveți un an bogat,

Sănătoși să fiți, cu spor,

Nema griji, colesterol,

Nema uri și glicemie,

Pace doar și bucurie!

 

Leru-i ler și nu e pește,

Adelina vă iubește!

Bilant si perspectiva

Standard

Se apropie sfarsitul anului, e vremea bilantului.Lucrurile si faptele marete le las pentru o postare separata, una solemna, cu salve de tun si focuri de artificii, acum ma opresc la cele mai marunte. Foooarte marunte chiar…

V-am mai spus de superstitia mea de a ma apleca dupa orice banut gasit pe strada, altfel l-as supara pe Dumnezeu, care ar considera ca n-am nevoie de bani si n-o sa-mi mai dea deloc; eu nu vreau sa-l supar, plus ca genuflexiunile fac bine la articulatii, deci nu refuz nici o moneda, sunt mai „rapace” decat cocosul care a gasit punguta cu doi bani. Prezint si dovezi, sa nu credeti ca ma laud degeaba.

Nu, nu e cufarul lui Ali Baba, e sipetul cu_comori al lui Adelina-Baba!

 


Cel mai greu a fost sa-i asez „pe caprarii”, sa fac turnulete. La socotit mi-a dat cu virgula la valuta, ca n-am stiut cum sa adun euroii cu coroanele si forintii (ca m-am aplecat dupa banutii si pe trotuare din alte orase europene, ca un veritabil cetatean european ce ma aflu!Sper ca in viitor sa nu fie obligatoriu sa ma aplec numai cu fata spre Mecca!)

Bilantul: vreo 14 lei, 11 euro, 15 coroane si niste bani neidentificabili, ca-s prea ruginiti sau cocliti (vai de capul lor de capitalisti occidentali, nu pot sa faca si ei niste monede frumoase, aurii sau argintii, ca banutii nostri!). Plus o baterie de ceas, care nu stiu cum a ajuns in caseta, cum nu stiu nici de unde am adunat-o pacalindu-ma ca-i moneda! 🙂

Iata si contributia mea ca Romania sa redevina „granarul Europei”! Domnule Daea, astept subventia!

Voi cum stati cu raportarile de sfarsit de an?