Jurnal de bord(ura)

Standard

Unde-i fata?

De cinci zile-i la Sovata!

 

Cum ma simt?

-ca pe ulita satului, la mine; te saluti cu toata lumea la masa, in lift, pe holuri, chiar daca nu ne-am mai vazut niciodata.

-ca la serviciu; toata lumea umbla mai mult in halate, deci e ca la spital.

-ca in strainatate; marea majoritate e vorbitoare de maghiara, unii chiar nu pricep o boaba romaneste.

-ca acasa; netul merge la fel de prost (dar bine ca merge!) si incepand de azi se aude o tropaiala suspecta de la etajul superior, ori au si astia veverite care dribleaza cu nuci, ori nu scap de Mamare nici aici!

-ca un ocnas; eman sare prin toti porii, probabil ca o sa ma intorc din concediu o muratura bine conservata.

-ca un prizonier in camera de tortura; ba ma curenteaza, ba ma rupe cu bataia la masaj, ma simt fezandata si electrizata.

-satisfacuta!!!Explic, sa nu se interpreteze gresit: au laborator propriu de cofetarie, asa ca desetul e asigurat zilnic; iar Sotu’ e diabetic, deci trebuie sa ma sacrific pentru portie dubla.

Pe scurt, e bine.  Cazare foarte buna, tratament excelent. Iar Sovata m-a surprins placut, nu credeam sa fie o statiune asa de cocheta si bine amenajata. In plus maine incepe Festivalul Dovleacului, abia astept niscaiva placinte traditionale si sa-mi cumpar tartacute, am auzit ca sunt aducatoare de noroc si prosperitate.

Poze? Va pun numai vreo 2-3, reprezentative pentru mine, nu pentru Sovata, ca nu ma plateste nimeni sa-i fac reclama.

 

Azi am fost la Praid. Cu aceasta ocazie mi-am deschis si un nou fan-club. Se poate inscrie oricine, singura conditie e sa latre bilingv, ca nu stiu cum se spune cutu-cutu in ungureste.

 

Cu amoru’ nu te pui! A fost dragoste la prima vedere ( ne si potrivim, suntem la fel de ruginiti si ancrasati)

Mai doreste cineva sa vina la Sovata? Hai, ca am gasit cazare optima! 🙂

Va las, numai bine, ma bulucesc sa ma bulbucesc. Adica ma grabesc la o baie sarata cu bulbuci.Bul-bul!!

Anunțuri

Atac mistreto-cibernetic

Standard

Cand mi-era lumea mai draga (adica mai aglomerata), pica netu’. Incerc sa-i dau de cap, nu merge, asa ca anunt specialistul. Vine, mestereste ceva, face o ciumecareala si-i da drumul. Intre timp, ca sa nu tin lumea degeaba la usa in asteptarea rezultatelor pe care trebuia sa le inregistrez in registrul electronic, scriu de mana, pe o foaie, sa le transcriu ulterior; si sa-mi aduc aminte de vremurile cand pixu’ era cea mai utilizata scula.Ce vremuri! Ce caligrafie!…

Ajung acasa si-mi zice Sotu’ ca nu ne merge netul , n-a mers de dimineata, a facut solicitare de depanare si c-o sa vina mesteru’ maine. Mai sa fie, cred ca ma saboteaza cineva, Mamare are iar chef de glume proaste! A doua zi, chiar foarte matinal, vine nenea de la Telekom. Verifica in casa, totu-i in regula, apoi pleaca pe retea. Se intoarce si ne spune ca a gasit defectiunea: cineva a taiat firele! Sabotaj, act terorist, prostie omeneasca! Ca o pura intamplare nu putea fi, nu cred ca au ciugulit ciorile noaptea firul de internet. Dar nici nu cred ca a fost cu dedicatie, putin probabil sa fi stiut cineva ca firul ala ne deserveste pe noi (restul vecinilor n-au avut probleme) si sa se fi cocotat noaptea pe stalp numai asa, de-al naibii, sa nu ma pot eu juca on-line.

In fine, problema s-a remediat, am net.

De dimineata ma intreaba Sotu’ daca am vazut cum ne-a fost arata gradina. Mai intai ca n-am mai fost cam de multa vreme prin gradina, mai apoi ca noi n-am arat gradina niciodata fiindca e numai iarba pe care o tundem cu masina (zicem ca ala e locul de aterizare pentru elicopter; sau pentru ozn, depinde cu ce vin oaspetii nostri!) Ma duc si eu sa ma uit. De departa gandesc ca a fost vreun congres mondial al cartitelor de pretutindeni, pare ca e o „cultura” de musuroaie. De aproape sesizez ca nu-s musuroaie, mai degraba sunt transee si cratere. Ce mai, gradina noastra arata ca Sarajevo dupa bombardament!O bombardea nord-coreeana mai lipsea ca sa faca si-o groapa Marianelor in mijloc!

Analizand atent, ca niste Serloci Holmi  , tragem concluzia ca a fost o turma de mistreti. Am mai auzit povesti ca s-ar afla mistreti in padurile de peste Teleajen, dar am crezut ca-s doar povesti, n-am vazut urma de mistret de cand locuim noi aici. Iaca, nu-s povesti, iaca, sunt mistreti! Dar ce naiba de mistreti prosti intra intr-o gradina in care nu creste decat trifoi si papadie, cand alaturi au altii si porumb, si cartofi, si livada? Poate avem noi trufe in pamant si n-am stiut? Sau aveau vreo indigestie si au venit sa adune sunatoare? Da, da’ s-o adune cu radacini cu tot?Si cu pamant? Poate ca voiau sa-si puna in ghivece?…

Am admis ca au navalit mistretii. N-am inteles ce cautau.Si n-am inteles de ce n-am auzit latraturi de caini, ca Max face scandal si daca zboara vreo turturica mai jos. Iar eu dorm (de fapt mai mult NU dorm!) iepureste, aud si daca tropaie furnica pe parchet. E ceva necurat la mijloc. Daca n-au fost mistreti si au fost stramosii mei, martieni, veniti intr-o vizita de lucru, sa caute oarece vestigii prin gradina? Si daca ne-au sedat telepatic pe toti , de n-am auzit nimic? Si daca au plantat ceva in gropile alea, de ma trezesc la primavara ca-mi cresc gogonele albastre si pepeni patrati in gradina? Si daca….?

Nu, nu, prea multe dileme. Ma duc sa mai serlocholmuiesc odata, sper sa fi fost , totusi, mistreti. Si poate o fi fost si vreunul cu colti de argint si si-o fi pierdut coltul prin iarba, sa incropesc si eu de-o salba si un inelus!…

 

PS. Daca lipsesc cateva zile din peisaj nu va ingrijorati, nu m-au rapit nici mistretii, nici martienii, doar ca am plecat in concediu la Sovata. In functie de cum merge netul acolo (ei promit ca merge, da’ nu te pui cu Mamare cand vrea ea sa ma saboteze), ne auzim. Numai bine si gradini intacte!

 

PPS. Stie cineva cum e la Sovata, poate sa-mi dea vreun pont cam ce as putea face acolo? Ca nu ma duc nici „sa-l cunosc pe tata”, nici sa vad „unde face Nicu-armata”. 🙂

 

Se boteaza locul lui Dumnezeu

Standard

Asaaa… Sa dam drumul faramelor de intamplari  intamplate  de cand nu ne-am mai vazut…

Mi-am petrecut Pastele la Monte Carlo. Aici urmeaza o pauza de cinci secunde, pentru „wow!” si un strop de invidie. Au trecut deja sase secunde  asa ca fac precizarea ca nu e vorba de Monte Carlou’ ala de la tarmul Mediteranei ci de unul de la tarmul Sucevei, adica un hotel din Radauti. Nimic de comentat negativ, o locatie decenta, conditii civilizate, caldura cat sa nu poti dormi (desi era in aprilie!), preturi acceptabile. Dar, mai lume, cum naiba sa-ti botezi pensiunea din inima Bucovinei Monte Carlo? Adica un fel de cine ce are cu prefectura…

Am sarbatorit frumos, semitraditional (adica Nasu’ a fost cu pastrarea traditiilor si noi cu incalcarea lor) si ne-am bucurat sa ne adunam laolalta toata gasca, lucru din ce in ce mai rar de cand ne-am imprastiat prin tara. Nasu’ a construit in foisor o masa speciala, octogonala, fiindca membrii-fondatori ai grupului(care toti sunt nasul sau finul altui membru) suntem opt; doar ca iepurasul de Paste a fost generos si a mai adaugat trei oaspeti si s-a dus naibii feng shuiu’ lu’ Nasu’, care a adaugat un blat imens patrat peste octogonul initial, cu trei oameni pe fiecare latura. Care nici asta n-a ajuns fiindca au mai sosit niste musafiri neprevazuti, deci Nasu’ a avut bilet fara loc! 🙂 Am fost si pe la manastiri, am fost si pe la Marelbo (evident!), am facut si o sesiune de shopping prin Radauti  (incredibil ce confectii misto aduc de la Cernauti si la ce preturi atractive!), am mancat, am baut, alea-alea, ca tot romanu’ aflat la relaxare. Dar chestia cu Monte Carlo mi-a ramas pe creier, nu s-a pupat deloc cu peisajul.

Cu multi ani in urma, in drum spre Durau, am gasit o carciuma pe a carei sigla scria pompos: Nobila Casa! Nobila o fi fost, dar casa n-as prea fi zis sa fie, ca statea mai aplecata ca turnul din Pisa…

Oare sa aiba moldovenii o fixatie cu numele astea cu rezonanta?

E drept ca si in zona mea sunt niste locatii cu denumiri originale, nu afisate la vedere dar inradacinate in mentalul colectiv astfel ca nimeni nu le spune decat asa. Pe DN1A, la intrarea in Magurele, e o intersectie transformata in piata de legume si fructe, toata lumea opreste acolo sa-si umple portbagajul cu zarzavaturi. Cum se numeste? Simplu: La doua purcele!

Iar mai sus de centrul comunei e o carciuma foarte cunoscuta si destul de bine dotata al carui nume adevarat cred ca nu-l stie nimeni fiindca toti ii spun intr-un singur fel: La doi catari!

Data fiind aceasta predilectie pentru botezuri „de renume mondial” mi-am permis si eu sa-mi numesc casa Casuta Poporului  (ce, eu, Sotu’ si doi motani nu putem forma un popor?) iar baltoaca din spatele casei, cu pretentii de lac artificial, Ligheanul Pacific .

Voi ce locatii cu denumiri haioase ati intalnit in drumurile voastre?

 

Fara titlu, fara noima, fara haz, fara…

Standard

Cand te apuci de un lucru nou, nu-i usor dar entuziasmul te impinge inainte (cum naiba ar fi sa te impinga inapoi?); cand vrei sa revi la ceva ce n-ai mai facut multa vreme, parca e mult mai greu, nu sti cum sa incepi ca sa nu te zgarie pe ochi inaditura. Asa si eu: cand am scris prima data pe blog nici nu mai stiu cum am facut-o, doar mi-am plimbat degetul pe taste si…gata! Dupa ce n-am mai scris nici un cuvant timp de vreo cinci luni,aproape ca nici nu mai stiam cum se editeaza un articol, nici de diacritice nu mi-a mai fost aminte, am tastat ca o baba naroada (ce ma aflu?!) , cum mi-a venit la indemana.

Acum zece minute n-aveam nici un gand sa scriu, am intrat pe-aici din reflex, cam cum se-ntoarce lupu’ unde-a mai mancat o oaie, ca poate-poate s-o gasi ceva interesant. Si cand am vazut ca sunt oameni care-mi bat in usa dupa atata vreme de „silentio stampa” si care se ingrijoreaza de absenta mea, mi s-a facut brusc rusine: bai, femeie, ce naiba n-ai bunul simt sa raspunzi oamenilor, sa strangi panzele de paianjen si si sa pui si tu un pahar de apa rece, un covrig cu mac, un pesmete macar daca nu esti in stare sa astepti oamenii c-o zeama (de cuvinte) aburind pe masa????? Lehamite-lehamite, da’ pana cand? Ori pui lacatu’ pe usa si predai inventarul, ori te asezi frumos la tejghea si servesti lumea! Pai?!

Asa ca gata cu frecat menta pe motiv ca sunt ocupata, n-am inspiratie, n-am talent, n-am motivatie, n-am, n-am, n-am. AM! De toate am, e musai sa gasesc cate ceva din toate, nu sa ma victimizez sau sa vin cu scuze ieftine. Asa ca de azi… toate panzele sus! Alea de paianjeni, desigur. 🙂

Multumesc celor care m-au tras de maneca si m-au scos din amorteala, mai era putin si semanam cu lojile masonice, alea de intra „in adormire” pentru 100 de ani, tot asteptand sa-mi revina cheful de scris. Si-acu, bag seama, nu mi se potriveste rolul de „frumoasa adormita”; sau padurea era adormita, ca nu-mi mai aduc aminte…

Fratee, se pare ca-s nevorbita (nescrisa, pardon!) rau, ca mi se duce degetu’ pe taste de nici n-am timp sa-mi dau seama ce insira acolo, parca-s in transa. Si pana n-apuc sa ma iau la intrecere involuntara cu Tolstoi si sa-nsir vreun roman-fluviu, se cuvine sa motivez succint de ce am lipsit, sa nu creada cineva ca am fost rapita de extraterestrii sau am fost plecata in expeditie in Himalaia si nu mergea netu’ acolo.

Pe scurt, foarte pe scurt, cat pot eu de pe scurt (care nu pot „scurt” niciodata!): lipsa de entuziasm, pasa proasta spre lehamie-cronica; socrii bolnavi , dus sa amelioram situatia; socrul in stare naspa, internat in centru de ingrijiri paliative (gasit greu loc!); socrul decedat , urmat parastase si ritualuri de-alea care ma exaspereaza pe mine; lasat casa in plin santier; continuat santier interior-exterior vreo doua luni, luat usor cu capu’ de nervi; lucrat din plin in Cernobalia;durut rau spondiloza cervicala si periartroza scapulo-humerala dreapta; plus alte fleacuri ce mi-au deturnat atentia si mi-au rontait entuziasmul ca niste molii scapate in dulapul cu blanuri.

Dar gata, de azi revin in peisaj, atat la scris cat si la citit (recunosc, de citit v-am mai citit  printre picaturi, asa cum iei cate o lingurita de zahar ca sa anihilezi gustul unor picaturi amare). Phaiii, cate am de povestit! Sa vedeti ce-o sa va saturati de mine de acu incolo! 🙂

Bine v-am regasit!

Si ca sa nu termin asa sec, fara sa „dezbatem” ceva important, musai sa intreb ceva: ati terminat zacusca si muraturile?

Constatări (radio)active

Standard

Săptamâna Patimilor a adus oarece liniște în Cernobâlia; durerile de șale mai pot să aștepte, important e datul cu var, săpatul în grădină și spălatul perdelelor. Așa că mai răsuflăm și noi . Adică avem „numai” vreo 40-50 de pacienți într-o tură… 🙂

Ce am constatat zilele astea!?

Ca școala e mai periculoasă decat tranșeele din linia întâi de pe front! Adică vin cel puțin 3-4 copii aduși de urgență de parinți îngrijorați fiindcă odrasla lor s-a îmbrâncit cu un coleg și-l doare o coastă sau că a alunecat pe minge și i-a înțepenit un degețel. Mai întotdeauna radiografiile arată ca nu-i nici o problemă, toate oscioarele sunt la locul lor, lucru ce ar putea fi constatat și fără investigații radiologice (de care se abuzeaza fără să se conștientizeze riscul!), se vede cu ochiul liber că articulațiile funcționeaza normal, nu e nici un edem, nici măcar o vânătaie. Dar profesorii se tem atât de tare să nu fie acuzați de neglijență sau indolență, încat pun mâna pe telefon și sună imediat părintele, pentru orice zgaibă , orice cucui. Când erați voi mici (că sigur ați fost și mici odată!), tot așa repede pupați clanța ușii spitalului când vă juleați genunchii?

Și a doua constatare, care e , de fapt, o mare dilemă: cum se adună scamele-n buric?!?

Nu râdeți, pe mine chiar m-a bulversat întrebarea asta, după ce am constatat la trei pacienți consecutivi că aveau bombilicu’ ca un cuibar, doar o lighioană pe ouă mai lipsea. Doi pacienți erau tineri, aproape adolescenți, al treilea era de vârstă adultă, chiar matusalemică, deci scamele nu vin odată cu vârsta. Să nu mă întrebați ce m-a apucat să mă uit la buricul lor, că n-am făcut-o de curiozitate morbidă, ci pentru ca orificiul ombilical e un punct de reper în unele radiografii, deci e fost o curiozitate profesională bine justificata. Acu’ nu m-a învățat nimeni la cursuri dacă  pufoșeniile alea adunate acolo influențeaza cu ceva imaginea, mă îndoiesc ca razele X pot fi folosite ca andrele, deci nu cred că interacționează în vreun fel…

Restul poveștilor din Cernobâlia le las după sărbători, acu e vremea de p(r)ost și rugăciune, să nu ne abatem de la cele sfinte pentru cele lumești. Numai bine, dragilor! Și nu vă „scamoșați”! 🙂

Sa daruiesti speranta

Standard

Uneori te trezesti dimineata cu chef de scris; alteori n-ai nici un chef, dar intervine ceva care te duce cu degetul pe tastaura fara sa vrei. Asa am patit eu azi.

Am primit un plic. In plic, 6 felicitari de Paste, inclusiv cu plicuri, gata sa fie trimise celor dragi. Si o scrisoare, cu un scris foarte caligrafic, de om echilibrat si frumos la suflet. Iar la sfarsitul scrisorii o fotografie care m-a lasat fara cuvinte. Adica, pardon, mi-a adus o avalansa de cuvinte pe care n-am cum sa le opresc, trebuie sa le astern  pe tastaura.

Va inchipuiti cum e sa primesti un produs, de orice fel ar fi el, pe care poti sa-l platesti sau sa-l pastrezi fara a achita vreun leut? Chiar daca suma nu e mare (ba e chiar foarte mic, cam cat costa o banala pizza), nu mi s-a mai intamplat ca cineva sa ofere si sa-mi lase latitudinea de a considera ca e o marfa cumparata sau un dar. Iar cand „marfa” e chiar frumoasa si are in spate si o poveste emotionanta si absolut spectaculoasa, n-ai cum sa faci decat o singura alegere: sa incerci sa dai si tu inapoi putin din valoarea pe care ai primit-o!

V-ati imaginat, macar o secunda in viata, cum v-ati descurca fara maini? Nu fara deget opozabil, cu o artroza sau fara o mana, ci fara ambele maini?!? Si nu numai sa va descurcati, ci sa faceti si arta in conditiile astea? Eu am incercat sa-mi imaginez si m-am oprit la simpla imagine ca inca tastez cu un singur deget si consider asta un handicap….

Dar uite ca EI mi-au aratat ca se poate! Si daca vreti sa aflati mai multe despre niste oameni extraordinari pentru care imposibilul nu exista si care au putut sa-si inece neputinta intr-un ocean de culori, ii gasiti aici.Iar daca simtiti deja generozitatea spiritului sarbatorilor pascale, poate ii si ajutati.Merita pe deplin.

Reverente, maestrilor!Si Dumnezeu sa va aduca in viata macar atata culoare cat ati insufletit voi pe panza!

 

http://www.apgp.ro/

Din Cernobâlia, cu dragoste

Standard

Cum, n-ati auzit de Cernobâlia?Ete, auziti acu! Asa se numeste noul meu loc de munca, in comparatie cu Barzodromul pe care l-am parasit(era prea banal sa spun ca lucrez la radiologie, nu? )

N-am mai scris de multa vreme, m-a cuprins un soi de lehamite pe care cu greu reusesc s-o inving. Dar azi simt nevoia sa va povestesc despre cum e la mine, la serviciu. Aparent e anost, nu fac niste chestii nemaipomenite, nu ma simt salvatorul omenirii, nici macar al unui singur om, pe persoana fizica, ca sa citez din clasici.Dar dincolo de activitatea medicala (interesanta, de altfel, fiindca nu-i putin lucru sa vezi un om pe dinauntru!) ma simt un privitor extaziat al unui vitraliu fabulos, in fiecare zi altul. Oamenii nu poposesc prea mult la usa mea si nici n-am ragazul de a-i asculta prea mult (zilnic avem cam 70 de pacienti, va dati seama in ce ritm infernal lucram, parca am fi in transee, in linia intai), dar sunt unii pe care chiar nu poti sa-i treci usor cu vederea, te obseseaza dupa cateva secunde si cateva cuvinte.

Intra o doamna, una din acele persoane de la care n-ai fi socat daca i-ai recolta sange si ai vedea ca ti s-a albastrit recipientul. Are 83 de ani , poarta pantaloni de stofa fina si niste perle cat oul de prepelita; coafura e impecabila, nici un fir de par nu-si permite sa iasa din cocul sofisticat. Are bilet de trimitere pentru o radiografie de hemitorace. Normal, o intreb unde o doare si ce a patit, ma gandesc la un traumatism si trebuie sa stiu ce zona sa expun. „Faceam sudoku, am scapat pixul si, cand m-am aplecat sa-l iau, am simtit un junghi sub coaste, in dreapta”(ar fi fost culmea sa faci sarmale si sa te apleci dupa o foaie de varza murata!) .”Si acum va mai doare?” „Nu, dar vreau sa fiu sigura ca nu-i nimic in neregula”(daca as face eu radiografie pentru fiecare junghi, ar trebui sa nu ma mai dezlipesc de masa radiologica!).

Nu, nu e nimic in neregula, radiografia arata ca tot inventarul osos e intact!

Un batranel bate timid in usa si intra zambind. Am senzatia ca m-a vizitat Einstein, are parul zburlit ca in fotografiile care l-au consacrat. Si el are bilet pentru o radiografie de hemitorace. Ma uit la bilet si cred ca s-a gresit CNP-ul, acolo scrie ca e nascut in 1922. „Cati ani aveti?” „Fac 96!”. deci nu e nici o greseala, omul chiar e aproape centenar…

In invit sa intre in incaperea cu aparatul de radiologie , in timp ce ma urmeaza, o tanti nervoasa ma apostrofeaza:”De ce il luati in fata, nu poate sa stea la rand?”. „Pentru ca are aproape 100 de ani, cred ca merita putina intaietate; promit sa va iau si pe dumneavoatra prima, cand veti ajunge la varsta dumnelui!”

Inauntru, in timp ce il ajut sa-si descheie nasturii, batranelul scoate 20 de lei din buzunar si mi-i intinde tot zambind, „pentru o cafea”. Ii pun banii inapoi in buzunar, „sigur ai mata ceva mai folositor pe ce sa-i cheltui”. Dureaza ceva timp pana il dezbrac, are degetele cam anchilozate si se vede clar ca are si dureri, chiar daca nu se vaita, asa ca avem timp sa conversam putin. „Ce ati patit?” „Am cazut acu o saptamana pe o gramada de pietre”. „Pai si de ce n-ati venit pana acum, cum ati stat asa?” Imi spune ca a crezut ca-i trece, plus ca n-a avut cine sa-l aduca, abia azi a gasit un vecin care sa-l aduca cu masina cei 25 de kilometri. Pe film se vede clar ca are doua coaste fracturate. Ii zic „tataie, ai cazut cu simt de raspundere, am vazut doua coaste rupte.” „Da? Ati vazut si glontul din plaman?”  „Pai de unde ai glontul suvenir?” „Din Crimeea!” „De la nemti , sau de la rusi?” „Apoi cin’ sa stie al cui a fost, ca se tragea din toate partile!” Si zambeste ca de o isprava copilareasca.

La sfarsit, il ajut sa se imbrace. Nasturii sunt multi si degetele intepenite. Vine si colega mea sa-l ajute. Imediat batranul baga mana in buzunar si incearca sa-i ofere si ei niste bani; alti bani, din alt buzunar, dovada ca omul si-i pregatise de acasa, „pe caprarii”, pentru toata lumea. Bineinteles ca si colega il refuza.”Tataie, zii mata, cand te-au imbracat ultima data doua doamne?” Batranul rade poznas si iese vesel, nici n-ai zice ca are coastele rupte. Pe hol se intoarce spre cei care asteptau, ii saluta politicos : „sanatate la toata lumea si multumesc ca m-ati lasat in fata!”

Sunt doar doua cioburi din vitraliul viu ce defileaza zilnic prin Cernobalia. Si cred ca e un privilegiu pentru mine sa-l admir.Si sa invat!