Bucuria zilei

Standard

Maaare bucurie am avut! Asa de mare ca m-au trecut fiorii de la valul de serotonine, mai sa cred ca-i un orgasm astral, apoi mi-am dat seama ca era doar o furnica ce trecuse de glezne-n sus si ma gadila…. Ca si bietele furnici, de la atatea ploi, au invatat sa escaladeze  cat mai sus, se tem sa nu vina vreun tzunam.

Bucuria a fost una culturala. Nu, n-a venit sa-mi cante Paganini la ureche, nici n-am gasit vreo schita de Da Vinci zidita in hornul casei. Pur si simplu am primit o gramatica veche. Da’ veche de tot, cam de-o varsta cu mine, cu hartia galbejita si cu ortografia veche (care acum e iar la moda!). Mai ca m-as fi apucat imediat s-o lecturez, asa comoara dar prin anticariate mai gasesti. Iar anticariate nu prea mai sunt…

Bucuria nu m-a tinut mult si nici n-a fost intreaga.Tare as fi vrut sa fie completa, eventual si cu coperti (la autograf din partea autorului nu indrazneam sa visez, ma multumesc cu cel al lui Cartarescu, chit ca nu i-am citit cartea!). Doar ca gramatica mea era sub forma de jumatati de pagini in care erau infasurate oua. Adica ambalaj de protectie, ca n-a avut babuta care mi le-a dat folie de-aia cu pernute pocnitoare.

Primul gand: Doamne, ouale or fi „editate” odata cu gramatica?

Al doilea gand: Doamne, bre tanti, daca tot iti trebuie hartie de impachetat, nu puteai sa nimeresti Manuscrisele de la Marea Moarta? Sau macar Letopisetul Tarii Moldovei? Nu ca nu s-ar fi asortat si niste hartii verzi, de-alea de 100 de euro…

Al treilea gand: Doamne, vrei sa ma pui la incercare, sa vezi daca mai sunt in stare sa fac puzzle si apoi sa descifrez conjugarea verbelor?

Al patrulea gand: bai, ce-a ajuns si gramatica asta, hartie la curu’ unor gaini? Pardon, la tartita!…

 

PS. Precizez ca ouale n-au fost spaga. Au fost pur si simplu cadOU!  Sau cadOUA? Sau cadOURI?…

Reclame

Dare de seama . Si de zeama!

Standard

Un timid „salutare, lumee”, tuturor! Ma mai tineti minte? Ma mai primiti sa va zgarai retina cu niste cuvinte adunate intr-o zeama cam necondimentata? Daca da, saru’ mana! Daca nu, sa-ti rupi mana!

De la o vreme imi zic in fiecare zi ca o sa scriu. Si in fiecare zi ma asez la calculator si in loc de scris ma trezesc jucandu-ma joculete handicapate, intr-o spalare de creier autoimpusa. Ce zic eu „spalare”, ca-i prespalare, frecare intensiva, imbalsamare cu Cocolinuri si centrifugare pana ce toate circumvolutiunile raman netede si pufoase, fara urma de scame de idei!

Unii m-au intrebat de sanatate, mi-au spus sa ma intorc cat mai repede si eu, intr-o indolenta de plosnita ghiftuita, nici nu m-am obosit sa le raspund. Asa ca-mi cer umil scuze si ma simt obligata sa fac o scurta dare de seama, inainte de darea de zeama.

Pe scurt, ce-am mai facut in eclipsa de 4 luni:

Imediat dupa Paste soacra mea a fost diagnosticata cu un cancer de pancreas galopant. S-a stins in mai putin de o luna, dupa o crancena suferinta la care am asistat neputinciosi. Parastasul de 40 de zile i l-am facut in aceeasi zi cu cel de un an al socrului meu. Asa ca de acum inainte nu voi mai aduna „perle-n foi de praz”, ci doar ciulini din cimitir. Promit ca voi reveni cu niste postari referitoare la ritualuri si ceremonii funebre din Oltenia, caci n-am intalnit ceva mai tragi-comic si mai absurd decat asta! Atat din Prazilia!

In Cernobalia e liniste deplina. Nu, nu a disparut boala si traumatismul din zona, pur si simplu e santier fiindca se schimba aparatul de radiologie, vom lucra pe unul modern, digital. Dar pana sa ne bucuram de pupitrul de comanda cu aspect de star trek, beneficiem de un concediu „voluntar-obligatoriu”, neavand obiectul muncii. Si ca sa nu ne epuizam toate zilele de concediu legal de odihna pe anul in curs, ni s-a oferit „sansa” de a lucra temporar in alte sectoare, pe unde mai era cineva in concediu si era loc vacant. Ia sa vedem cine ghiceste unde am nimerit eu? Daca ziceti pediatrie, maternitate sau neonatologie, gresiti. La psihiatrie, nene!! Pai unde ma puteam asorta mai bine in peisaj? 🙂 E doar o sedere de scurta durata, am fost sceptica la inceput ca ma voi acomoda, dar am realizat ca e un loc fascinant, gasesti acolo mai multe lectii de viata si povesti decat oriunde . Si promit ca o sa revin cu povesti si de acolo fiindca merita spuse.

In scurtul concediu avut am fost si cateva zile la mare. Pardon, langa mare, fiindca marea n-am vazut-o decat pe geamul masinii, cand am trecut pe soseaua dintre cele doua Eforii! Am stat intr-o comuna langa Mangalia si singura apa pe care am incercat-o n-a fost cea de mare, ci cea de ploaie, in doze zilnice substantiale. Nu-i bai, decat sa stau eu la soare sub umbrela, mai bine sa stea gratarul cu mici si stavrizi…

Cam asta e tot raportul de activitate. Scurt, sec si cuprinzator. In rest, nimic nou de raportat. A, ba da: un ditamai cosul(sa nu-i zic „buboiul” sau Kilimanjaro!) iesit in mijlocul nasului, parca-i farul in mijlocul digului! Da’ bine ca-i pe nas si nu pe frunte, sa-mi fac griji ca ma transform in unicorn! Si bine ca-i un corn, ca daca erau doua ma simteam cam naspa sa mi se puna coarne! Da’ bine ca ar fi fost doua si nu trei, sa ma simt ca tridentul lui Poseidon! Da’ era bine si ca ar fi fost trei si nu patru, sa fiu ca roza vanturilor! Da’ si cu patru era mai bine decat cu cinci, sa arat ca Statula Libertatii sau ca o mina navala! Da’ si cu cinci…. Hoo, ca asa nu mai termin! Concluzia: cat timp e loc de mai rau, inseamna ca e bine! Da’ e bine ca nu-i mai rau, da? 🙂

Simt o nevoie usor egoista de bine; daca nu binele meu personal, macar al altora. Asa ca am o rugaminte: pentru ridicarea moralului va rog frumos sa incercati sa-mi dati fiecare cate o veste buna. Orice, chiar si ca la voi nu ploua, cum se intampla zilnic la mine, de incep sa ma intreb daca nu m-oi fi teleportat din greseala la tropice in sezonul musonilor.

Va pup, mai, lume! Adica va trimit oarece bezele, ca nu ma pot apropia din cauza craterului de pe nas… 🙂

Ordonanta de Urgenta

Standard

Eu, Adelina Iliescu, in calitate de premier, presedinte, rege, imparat si comandat suprem al propriei persoane, am adoptat in unanimitate Ordonanta de Urgenta nr. 1/ 2018:

Incepand de luni, 12.03. 2018, serviciul este decretat locul bine delimitat geografic pe teritoriul Cernobaliei, bine delimita temporar in intervalul orelor de program pontate in condica de prezenta, care presupune efectuarea in totalitate si NUMAI a sarcinilor inscrise in fisa postului si avand ca scop obtinerea unui venit salarial necesar subzistentei. Orice actiune sau informatie din acest interval se considera secreta, clasificata sau absolut inutila si nu se va mai aduce in discutie publica dupa parasirea incintei.

Se interzice cu desavarsire orice exces de zel, exces de empatie, exces de implicare, exces de colaborare, in general orice fel de exces care dauneaza grav sanatatii. Se va impune socializare minima si sobrietate maxima pentru a evita interpretarile gresite, bunavointa si simpatiile colegiale se vor inlocui cu amabilitatea profesionala si relatiile strict institutionale. Nu se vor mai emite pareri, consilieri si orice idee emisa pentru imbunatatirii activitatii in cadrul compartimentului se va declara din start nula si neavenita, deci nu va mai fi comunicata.Se va aplica doar functia de executant intocmai si la timp, fara comentarii, a tuturor sarcinilor primite de la factorii de decizie.

Concluzie: incepand de luni intra in activitate robotelul Adelina setat in modul economicos, sobru, silentios, eficient si cu limitator de viteza pentru a nu putea scurta timpul si a nu sari nici o etapa necesara in buna desfasurare a investigatie radiologice. Robotelul va functiona pana cand i se vor arde toate circuitele integrate sau pana cand Ordonanta de Urgenta va fi abrogata prin Legea Corectitudinii, a Colegialitatii si a Bunului simt.

Turn off!

Mai crede cineva…?

Standard

N-am mai scris de ceva vreme. N-am avut ce. Si mai ales n-am avut de ce;am senzatia ca ma invart singura intr-un labirint, stiu ca au mai trecut oameni pe acolo dar nu le gasesc nici o amprenta si parca mi se pare inutil sa incerc sa las eu vreo urma, pentru un alt ratacit ce-mi va urma.

Sunt trista.  Si nu vreau sa contaminez pe nimeni cu tristetile mele, cum n-am vrut sa contaminez nici cu gripa care m-a bantuit vreo saptamana. Acum sunt bine fizic, cam ca Lazar intors din morti. Asta doar fizic, psihic cred ca preferam linistea unui mormant…

Ma uit in jur si ma ingrozeste ce vad. Prea multa ura, prea multa violenta verbala si fizica, prea mult radicalism. Cand am devenit asa de fanatici, asa de atoatestiitori si atat de inraiti a ni se da dreptate? Cand am devenit asa straini unii cu altii, asa dusmani? Cand ne-am impartit in tabere, ba nu in tabere ci mai exact in haite, cand a inceput sa ne placa lupta si varsarea de sange? Cand a devenit (iluzoria) victoria mai importanta decat empatia, prietenia, ratiunea, umanismul…?

In urma cu 30 de ani era parca toti la fel. Si nu ma refer la aplauzele pentru vorbitorul de la tribuna, la munca intovarasita pentru realizarea cincinalului in patru ani si jumatate, sau la concediile modeste cu bilete prin sindicat. Ma refer la faptul ca aveam aceleasi idealuri, acelasi drum, imparteam aceleasi griji si neajunsuri, speram la un viitor putin mai bun, chiar daca nu stiam exact ce inseamna asta, chiar daca nici nu stiam cu ce sa comparam sau cum sa ajungem acolo. Luam ratia de zahar dar renuntam la o parte din ea si preferam sa bem „nechezolul” amar dar sa-i dam vecinului care trebuia sa indulceasca ceaiul copilului; aduceam de la tara o lada de mere si-o imparteam cu toti prietenii; faceam revelion din inchirierea unui video si uitatul la filme pana dimineata in timp ce rontaiam floricele de porumb facute in ceaun (nici nu vazusem cuptor cu microunde!)… Nu mi-e dor de „epoca de aur”. dar de epoca solidaritatii, da.

Cum e azi? Sumbru si dezumanizant.

Esti tanar? Zici sa se tavaleasca-n chinuri si sa moara bosorogii, ca voteaza prost si-ti strica tie viitorul. Esti batran? Simti nevoia sa apostrofezi pe cel tanar ca are cercel in ureche si nu stie pe de rost tabelul lui Mendeleev, ba mai asculta si muzica cu sonorul la maxim.

Esti bugetar? Ii zici ceva de dulce aluia din privat, ca ii da patronul o prima mai grasa si masina de serviciu. Esti din mediul privat? Atunci iti casuna rau pe bugetari ca stau ca niste plosnite pe munca si contributia ta si nici nu trebuie sa depuna formularul enspesute.

Esti de stanga? Pai atunci ii urasti pe aia de n-au mancat salam cu soia si nici nu vor sa se plafoneze dobanzile la imprumuturi. Esti de dreapta? Cum sa nu visezi eradicarea ciumei rosi care a jefuit tara asa de mult ca nu prea ti-a mai ramas nici tie nimic de furat?

Ai plecat sa muncesti „in afara”? Le razi in nas fraierilor care au ramas si vrei sa-i educi cu forta, ca ei n-au de unde sa cunoasca cum e cu democratia si drepturile cetateanului european. Ai ramas sa lucrezi in tara? Injuri printre dinti cand te depaseste-n trafic unul cu volan pe dreapta si-ti spui „uite, marlanul, a venit in tara sa-si puna dinti, ca acolo unde sta e prea scump, vine sa aglomereze spitalele in Romania!”

Te rogi la Dumnezeu, pupi icone si donezi pentru catedrala mantuirii neamului? Te rogi si apoi spui „Doamne, sa moara aia de se inchina spre Mecca si mai vor si-o moschee in Bucuresti!” Crezi in alta divinitate? Atunci dai foc unei biserici si te simti mandru daca mai vandalizezi niste cruci prin cimitire.

Cand ne-am schimbat atat de mult, cat sa nu mai cunoastem mila, toleranta, cat sa simtim nevoia de polemici si aruncat cu pietre in oricine nu are acelasi crez cu noi? Nu putem crede si spera in ceva fara sa-l atacam pe cel ce crede in altceva? Cine castiga in aceasta cruciada a ipocriziei? Cine ne-a inoculat cu virusul urii si al fanatismului?

Mai e vreo speranta?

Da, mai e. Doar ca pretul ei va fi mare, poate chiar prea mare. Am convingera ca nu ne vom lecui de ura, ca nu vom re-invata sa ne aplecam catre necazul celuilalt decat atunci can ne va lovi pe toti acelasi necaz. Si nu unul mic, peste care sa trecem usor si-apoi sa ne vedem fiecare de drum.

Nu e frumos ce spun, dar asta simt cu adevarat: cand ceva apocaliptic ne va lovi pe toti, fara sa aleaga o tabara sau alta, ne vom aminti ca suntem, in esenta, la fel, avem aceleasi nevoi si aceleasi sperante de viitor. Si vom redeveni Oameni, nu strigatori de lozinci, nu aruncatori de pietre.

Mai simte cineva ca ceva rau, foarte rau, e pe cale sa ne loveasca? Mai spera cineva ca raul poate sa ne uneasca, nu doar sa ne dezbine? Mai avem speranta?…

Un carcotas in minus

Standard

Trec des prin Gara Renatei; nu ma urc intotdeauna in tren, uneori doar stau pe peron si privesc multimea sau iau  o saorma „cu de toate”, adica talent, vorbe de spirit, umor, ceva polemici si contradictii acide.Intr-un cuvant iau Viata! Am trecut ieri si parca mi-am luat un pumn in nas: la informatii nu era afisat mersul trenului ci doar plecarea Carcotasului. De fapt nu plecarea ci retragerea definitiva in depou…

Ieri n-am stiut ce sa zic, parca nu puteam sa rumeg ideea, imi statea in gat. Dar azi mi-au venit brusc cuvintele.

Il stiti pe Carcotasu? Eu personal, nu l-am intalnit niciodata. Doar ne-am intersectat drumurile prin blogosfera asta imbacsita, ne-am citit si ne-am inghiontit uneori.Iar cand nu ma tragea pe mine de maneca, ma uitam cum ii tragea pe altii, nu putea el sa taca daca i se parea ca cineva bate campii sau persevereaza intr-o idee gresita. M-a certat si pe mine, nu odata. Dar nu cu rautate sau superioritate, ci cu rabdare si bunavointa. Ba a avut chiar delicatetea de a-mi transmite pe mail niste corecturi, sa nu ma faca de ras in public. Ei, da, numai Carcotasu putea sa-i trimita cuiva un mail in care sa-i atraga atentia ca a folosit terminatia cu dublu „i” la un pronume nearticulat! Si avea dreptate; probabil ca in viata mea nu voi mai scrie, oricat de grabita si neatenta as fi, „metri” cu dublu „i”…

S-a intamplat in urma cu ceva vreame, sa tot fie vreo 2 ani, sa lipsesc vreme indelungata de pe blog, fara sa-mi anunt absenta cu vreun motiv. Nu mi-am inchipuit ca va baga cineva de seama, ca-s si eu un neica-nimeni in drum, nu ma asalteaza fanii. Dar cineva a observat; altcineva s-a intrebat ce-o fi cu mine; altcineva s-a ingrijorat; si altcineva s-a hotarat sa afle ce s-a intamplat. Asa ca Carcotasu, fiindca nu-mi stia numarul de telefon, a sunat la locul meu de munca, a cerut la personal, a fost directionat spre cabinetul unde lucram, a sunat acolo, a aflat ca sunt in concediu si si-a lasat numarul de telefon cu rugamintea sa-l contactez la intoarcerea din concediu.

Gestul m-a surprins, cumva chiar m-a emotionat, nu-s obisnuita sa fiu in centrul atentiei, sa mi se poarte de grija. L-am sunat. Am spus doar „Saru-mana, nenea Carcotasu”si am auzit o voce chicotita dar usor obosita : „he, he, Adelină, ai inviat!” Conversatia a fost banala, n-a durat nici doua minute. Am salvat numarul, poate voi avea nevoie sa-l mai sun vreodata. Nu l-am mai sunat. Nici macar sa-i intorc generozitatea de a-l intreba ce face, cum o duce cu sanatatea; nici nu stiam cat de bolnav este…

N-o sa mai sun niciodata la numarul acela. Pot doar ca acum, aici, sa spun pentru ultima oara Saru-mana, nenea Carcotasu! Si ai grija cu cine intri in polemici pe acolo, dincolo de curcubeu. Nu ca nu le-ar prinde bine si ingerilor alora de o ipocrita inocenta sa le mai zburleasca cineva cate-o pana din aripa…

 

N-as fi scris postarea asta daca nu m-ar fi socat ceva: printr-o ciudata coincidenta, ultimul cuvant tastat de Carcotasu pe blogul lui este numele meu!Asa-i ca esti cu bunghiu pe mine si de la mare inaltime? Nici nu stiu daca ai plecat cu adevarat, cred ca faci doar un fel de alpinism utilitar si o sa ne mai dai cate-o scatoalca dupa ceafa ori de cate ori o sa derapam pe miriste…

Reverente, Maestre!

Un petic de pamant

Standard

Daca ne intreaba cineva cum e Romania devenim brusc poeti, incepem sa vorbim de munti, paduri si ape, de cer senin, de colt de rai, de gradina Maicii Domnului, bla-bla-bla…Urla patriotismu-n noi, ne scaldam in metafore si lacrimam de dragul tarisoarei. Asta pret de cinci minute, pana pleaca interlocutorul, ca pe urma ne intoarcem la injuraturi si la aruncatul cu noroi, nu mai dam doi bani pe munti, taiem padurile, secam apele, poluam seninul, devenim atei ce hulesc raiul si expropriem gradina de la Maica Domnului la niste investitori imobiliari…

Eu am vazut Romania altfel. Fara urma de poezie, doar proza scurta si amara. Unde? Pai in Cernobalia mea.

Vine un pacient octogenar pentru o radiografie de bazin. Abia merge, e sprijinit intr-un toiag; nu, nu e un baston din comert, e un bat gros raschetat brutal de crengi, adica un hand-made gasit prin batatura. Il ajut sa se aseze pe masa si-i spun ca trebuie sa desfaca pantalonii grosi de postav (probabil tot tesut in casa in urma cu decenii!) si sa-mi lase soldurile libere. Cu greu desface omul cureaua si-si trage pantalonii. Pe dedesubt are izmene, ca doar e iarna. Cand le vad, zambesc. Prima impresie a fost ca sunt haioase, gen clovn, cu multe pete de culoare. A doua impresie se schimba radical cand imi dau seama ca nu-s imprimeuri colorate, sunt petice. Multe. Si nu toate din acelasi material cu izmenele originale, nici macar cusute cu ata la culoare. Ar fi fost penibil sa ma apuc sa le numar, dar erau multe, foarte multe, cam ca piesele unui mozaic sau ca timbrele lipite unul langa altul pe o scrisoare de demult. Am simtit jena omului, probabil nu se astepta sa fie dezbracat. Dar daca ii era frig, ce era sa faca, sa tremure de fudulie? Asta a avut, asta a imbracat!

Mi-a venit in minte ca exact asa e Romania: o colectie de petice pe care, uneori, mai incercam sa le ascundem sub un postav gros! Si ca asta e preocuparea noastra de baza: carpeala! Petice pe-o haina veche si folosita pana la uzura maxima, petice pe-o sosea plina de gropi, sarme pe-un gard caruia ii cad scandurile, table pe acoperisurile de unde au cazut niste tigle sau abtibilduri colorate pe crapaturile de pe faianta din baie…

In decembrie ’89 aveam un steag cu o stema frumoasa. Am zis ca-i comunista si noi ne dezicem de comunism, asa ca am decupat stema (si cam asta-i tot ce am facut contra comunismului). Am fluturat cu mandrie o gaura pe-un steag si ne-am crezut revolutionari. Revolutia a trecut, noi am ramas cu…gaura! Si gaura s-a facut din ce in ce mai mare, ne uitam prin ea ca printr-un tunel la capatul caruia asteptam o lumina; iar lumina n-a fost vreun luceafar prevestitor de-un viitor maret, s-a transformat intr-o luminita de telefon mobil pe care o fluturam naivi in amintirea avantului revolutionar de altadata. Cam cum flutura o lumanare la capul unui mort…

Apoi ori  ne-am rusinat de gaura din steag, ori a inceput sa ne cam traga curentul prin ea (nu stiu care curent si nici dinspre ce parte), asa ca am inceput s-o carpim. Si asta facem de trei decenii, ca doar la asta ne pricepem cel mai bine. Mai e vreun popor care sa aiba un petec de cer sau un petec de pamant? Sau care sa fie rupt in coate, adica in asteptarea unei peticeli?

Romania e frumoasa. Oare n-ar fi mai bine s-o reparam de la zero si apoi s-o lustruim decat s-o tooot acoperim cu petice? Poate n-o sa fim niste printi in straie de matase, dar nici niste clovni peticiti n-as mai vrea sa fim. Suntem saraci? Poate. Dar cu ce irosim pe planuri de doi lei, pe politicieni de doi lei, pe peschesuri pe la inalte porti, pe retrocedari abuzive, pe consilieri fictive, pe bautura, pe daune morale platite pentru servilismul sau prostia unora care nu platesc nimic, niciodata, si pe alte o mie de fleacuri fara valoare, cred ca am putea sa ne rostuim o tara noua. Si NOUA,  nu altora.

La ce ati pus ultima data un petic, metaforic vorbind?