Arhive pe etichete: aniversare

11.11.11

Standard

In urma cu 30 de ani, intr-o zi de 11 noiembrie, m-am trezit de dimineata, m-am imbracat tacticos si am pornit agale spre spital, asa cum faceam zilnic de vreo doua saptamani. Eram internata la maternitate cu amenintare de nastere prematura si, teoretic, ar fi trebuit sa stau cuminte la pat. Doar ca nu suportam gandul de a sta in spital, ca o plosnita, fara sa ma doara nimic, asa ca in fiecare zi, de cum pleca doctorita din sectie, cum anuntam si eu asistentele ca dau o fuga pana acasa si plecam!

Cu  zi inainte fusese o zi minunata, atat de calduroasa si insorita incat simteam ca ma sufoc cu pardesiul pe mine, l-am luat pachet sub brat si am pornit pe jos spre casa, in celalalt capat al orasului. In dreptul blocului tot nu eram hotarata sa urc, am plecat mai departe, spre iesirea din oras unde sotul meu, tanar locotenent, era de serviciu la punct-control . S-a cam speriat cand m-a vazut, l-am linistit ca-s bine, am stat putin la taclale si am luat-o inapoi spre casa.

Seara mi-am taiat unghiile la picioare gandindu-ma ca in curand n-o s-o mai pot face , am pus cartea de povesti pe burta si am citit cu voce tare pana m-a luat somnul  (nu cred in superstitaia ca nu-i bine sa cumperi lucruri unui copil nenascut, eu cumparasem tot ce-mi iesise in cale, inclusiv carti de povesti, din care ii citeam zilnic).

A doua zi mi-am reluat ritualul drumului spre maternitate. La ora opt eram cuminte si regulamentar asezata-n pat, asteptand vizita. Doamna doctor m-a chemat la cabinet si m-a consulata. A ridicat sprancenele si a zis : „ai intrat deja in travaliu, trebuie sa te operez azi; mai am programate doua interventii dar n-as vrea sa te las sa astepti, asa ca anuntati blocul operator sa pregateasca sala, intram in cezariana imediat!”

N-am apucat sa ma dumiresc bine si m-am trezit in preoperator, consultata de medicul anestezist, o domnisoara doctor care am descoperit ca mi-este vecina. Si care m-a intrebat, mai mult in gluma, „ce fel de anestezie vrei?”. Eu, tot mai mult in gluma si nestiind care-s optiunile, am zis „una in care sa ma culc gravida si sa ma trezesc mamica fara sa stiu ce mi se-ntampla.” „Bine, ia de numara!”, mi-a mai zis. Stiu sigur ca am numarat 1, probabil ca l-am numarat si pe 2, dar 3 sigur n-am mai apucat sa zic, s-a rupt filmu’ instantaneu. Teoretic eram sub anestezie generala, deconectata total de la mediul inconjurator; practic, am auzit si vazut tot, nu stiu cum, dar n-am lipsit nici o clipa din decor, doar ca n-am simtit nimic fizic. Am auzit discutiile din jur, zanganitul instrumentarului metalic si, mai ale, primul tipat al copilului meu. As minti sa spun ca a fost un tipat triumfator, ceva care mi-a zguduit simturile, a fost mai degraba un fel de miorlait de pisoi rasfatat, dar care a crescut in intensitate, suficient cat sa-mi dau seama ca e bine, respira normal fara nici o interventie. Si cand am mai auzit si ca „are sigur peste 3 kile jumate”, m-am linistit definitiv, eram convinsa ca voi avea un copil pricajit, la vreo 2 kile, prea fusesem slaba si boracioasa toata sarcina (singura perioada in viata mea cand am fost si eu slaba! 🙂 )

M-am trezit cu adevarat cand ma mutau de pe masa de operatii pe targa, le-am spus ca stiu tot ce s-a intamplat; mi-au spus ca e imposibil, am dormit tun, dar le-am reprodus aproape toata actiunea si s-au mirat foarte tare ca e posibil sa ramai perfect ancorat in realitate desi esti ca intr-o coma indusa. Apoi m-am tot mirat eu de ce ma intraba intr-una daca vreau calmante, ca doar era normal sa ma doara, dar era o durere suportabila, una pe deplin justificata. N-am vrut nici un calmant, ba am rugat sa-mi scoata si perfuzia cat mai repede, ma ingrozea gandul ca mi se va umple vezica si nu pot sa merg singura la toaleta.

Noaptea a fost de cosmar. Nu, eu n-am patit nimic eram asa cum trebuie sa fie un om proaspat operat, doar ca alaturi au adus o proaspata mamica operata in urgenta dupa o eclampsie, si toti s-au agitat in jurul ei ingrijorati ca n-o vor putea salva. As fi vrut sa ajut si eu cu ceva, m-am rugat pentru ea si m-am simtit norocoasa ca eu trecusem asa de bine prin „chinurile facerii”. Au salvat-o si pe ea si copilasul ei de nici doua kilograme, care a devenit „sora de lapte” a copilului meu fiindca mama ei n-a putut s-o alapteze pe ea fiind mult prea mica, dar l-a alaptat de fi-miu.

Spre dimineata, cand cei ce puteau dormeau iar cei ce aveau treaba isi faceau treaba, n-am mai rezistat sa stau in pat. M-am ridicat singura, m-am imbracat cu camasa de noapte gasita la capul patului si am vazut ca-s cam murdara pe picioare; era sange, iod, ma rog, chestii colorate si neasortate cu unghiile mele proaspat taiate. M-am dus la chiuveta, mi-am pus pe rand picioarele pe un scaun si m-am „spalat” cu un prosop ud. Apoi am plecat sa-mi cunosc fiul.

N-am intalnit pe nimeni pe coridoare si am ajuns destul de greu pana in capatul sectiei, unde era compartimentul de nou-nascuti. Nu stiam atunci ca peste vreo trei ani acela o sa-mi fie si loc de munca. 🙂 Asistenta de le neonatologie s-a speriat cand m-a vazut: „cum ai ajuns pana aici?” „Agale si harsaind peretii. Dar am ajuns!”

N-a fost nevoie sa-mi arate spre ce patut sa ma duc din cele 15 aflate in salon, nici sa citesc etichetele; m-am oprit direct unde trebuia. Acolo era cel mai frumos copil din lume. Era perfect. Era AL MEU! Si m-am simtit cel mai important om de pe planeta, asa cum chiar eram pentru el…

Azi, 11. 11, ora 11, fiul meu a implinit 30 de ani.

Sa indraznesti mereu sa visezi. Sa ai puterea sa lupti pentru visul tau si tenacitatea de a-l implini. Nimic nu-i imposibil daca-ti doresti cu adevarat. Dar nimic nu-i usor daca e cu adevatat important!

La multi ani, Ovidiu!

 

Anunțuri

Trei doamne, toate trei

Standard

Cand am inceput sa invat radiologie, acum vreun an, nu credeam ca ma va prinde asa de tare. Exemplificare:

Nu cu mult timp in urma am fost la o cununie religioasa, in biserica veche din sat. Nu mai intrasem de multi ani acolo, slujba mi se parea plictisitoare (n-o sa inteleg in veci de ce repeta popa de trei ori acelasi text, de parca ar vorbi pentru niste handicapati care nu inteleg din prima!), asa ca am inceput sa studiez peretii. Am numarat sfintii, nu mai retin cati mi-au iesit la recensamant dar erau toti; am studiat cati au ochii albastri, adica niciunul (probabil ca n-a avut pictorul vopsea albastra pe stoc), am numarat ochiurile de geam de la vitralii, am facut orice sa nu ma apuce cascatul de plictiseala.

Cand am terminat cu peretii, mi-am aruncat privirea pe tavan. In centru, un tablou rotund frumos pictat, cu Tatal privin bland spre Fiu, cu Fiul foarte atent sa-l intelega din priviri pe Tata, iar intre ei Sfantul Duh intruchipat in porumbel coborand planat intr-un con de lumina. Si, brusc, m-a palit revelatia! Da’ stiti cum m-a palit? Cam ca inter-city-ul de Constanta cand paleste o testoasa in halta la Lehliu!

Ii dau sotului un ghiont:

-Uite-te pe tavan.

El se uita, mirat.

-Ce vezi?

-O pictura religioasa.

-Ce pictura?

-Pai cred ca e Sfanta Treime, cu Tatal. Fiul si Sfantul Duh…

-Gresit! E aparatul de radiologie!!

-….?!?!!!

-Pai , uite: Tatal e catodul care se incinge si directioneaza fotonii spre anod, Fiul e anodul care capteaza fotonii pe capul rotativ si ii transmite spre focarul optic de unde iese fasciculul conic de raze X, adica Sfantul Duh care coboara!!

Sotu’ a mai ridicat odata ochii spre bolta; nu stiu daca voia sa mai studieze schema tehnica sau voia sa-l roage pe Creator sa nu-i ravaseasca de tot mintile nevestei.

 

In ultimele luni am invatat multe la radiologie.

Sa nu-mi mai fie frica de panouri cu multe butoane, mie, care ma speriam si de cele de la aragaz daca erau mai mult de patru.

Sa inteleg ca, oricum ar arata oamenii pe dinafara, pe dinauntru sunt la fel si cat de urat aratam cand incepem sa ne deterioram; poti sa bagi cat hialuronic vrei in buze sau in pometii obrajilor, ca articulatiile tot vor scartai cand incep sa se destrame.

Sa am muuulta rabdare. Ca sa fac o expunere radiologica dureaza cateva secunde, dar sa asez corect pacientul si sa-i explic ca trebuie musai sa stea cum il pun, chiar daca il doare, poate dura minute bune.

Sa vorbesc tare. Cand lucram in maternitate eram obisnuita sa vorbesc in soapta, oricum pacientii mei vociferau mult mai tare si nu ma bagau in seama; acum, cei mai multi pacienti sunt fuduli de ureche, trebuie sa rostesc cuvintele rar si tare ca sa ma inteleaga.

Sa spun „multumesc” cam de 100 de ori pe zi, fiindca asa face si seful meu, medic de scoala(si educatie!) veche, chiar daca numai ii intind o foaie la parafat sau il anunt ca il asteapta un pacient.

Sa fiu diplomata. Fiindca uneori avem cam 80 de pacienti pe zi e inevitabil sa nu apara si carcoteli, nemultumiri ca se asteapta prea mult, ca altul a intrat inainte (fiindca era urgenta!), asa ca periodic trebuie sa „socializez”, sa spun o gluma, sa dau o explicatie ca nimeni sa nu se simta neglijat sau jignit.

Sa beau apa mai des. Fiindca sunt intr-o agitatie continua, mi se face sete, ceea ce nu mi se intampla inainte, cand beam apa aproape in sila, de nevoie.

Poate ca mai sunt si alte schimbari, astea mi-au venit acum in minte. De ce am spus toate astea? Fiindca vreau sa ma laud nu ca m-am schimbat, ci ca am…evoluat. Si nu vreau sa dau „vina” pe varsta si senectute, ci de experienta si adaptarea la nou. Da, a trecut un an. Am imbatranit un an. Dar am si „inteleptit” un an. Care an se adauga celor 50 impliniti anul trecut! 🙂

 

Maine sunt de serviciu, n-o sa am timp de blog, asa ca vreau sa transmit un gand bun si toate urarile de bine catre doua doamne dragi mie. Nu stiu daca mi-s dragi fiindca impartim aceeasi zi de nastere, important e ca le simt apropiate, le respect si le citesc cu mare placere.

La multi ani, Renata!

La multi ani, Arakelian!

 

Ieri

Standard

Ziua de ieri ar fi fost una absolut banala. Asta daca n-ar fi castigat Halep turneul din Dubai. Sau daca n-ar fi iesit, in sfarsit, soarele. Ori daca n-ar fi venit Copilu’ in vizita. Si mama!…

imagesAsa ca o zi obisnuita s-a transformat intr-una ceva mai speciala. Ca nu in fiecare zi comemoreaza omu’ 28 de ani de casnicie! Se cuvenea sa facem ceva fum de gratar si sa ne reglam „gliceamiile” cu o felie de tort de ciocolata. Care tort a avut in decor si ceva margelute sidefate, cam ca bomboanele alea mici de pe coliva. Parca ar fi stiut cofetarul ca am mania magelutelor. 🙂

Asadar puteti sa va exprimati compasiune fata de sotul meu , care ma suporta de atata amar de vreme. Si sa ma felicitati si pe mine ca nu mi-am dus pana la capat intentia de divort pe care am avut-o in a treia zi dupa nunta, cand am avut brusc revelatia ca nu mai sunt singura si sa fac tot ce ma taie capul, ca suntem doi care trebuie sa tragem la aceeasi caruta daca vrem s-o urnim, nu s-o rasturnam.

A, a mai fost ceva ieri: peste fix 365 de zile o sa-mi aniversez semicentenarul! Sa vezi atunci „petrecerea  Isabelei”! Pana atunci inca joc in liga de tineret… 🙂

Pasoptista

Standard

De azi sunt generatia „pasoptista”

Desi nu am suflat in lumanari pe tort

C-abia imi suflu nasul in batista

Si sunt zglobie ca un ochi de mort.

*

Trosnesc din coate, din genuchi, din umeri,

Crocanta sunt precum un vechi pesmet,

Iau de imunitate lamaia din trei beri

Si din rinichi scot perle la closet.

*

De o ureche sunt fudula dar nu-i bai,

Cealalta e mai vigilenta ca un SeTeSist,

In ochi am cate-o dioptrie, nu un pai,

Si-mi pica coltu’ gurii intr-un zambet trist.

*

Dar nu ma vait , caci inca mai respir,

Mai caut rime pentr-o poezie!

Ma doare capul, am un junghi, transpir?

Pai asta nu-i dovada ca sunt inca vie?

*

S-ajungeti, dragilor, si voi la anii mei

Mai intelepti, mai sprinteni si mai sanatosi!

Varsta e doar o cifra, anii nu-s prea grei

Cand ai in preajma oameni buni, frumosi!

502155

Soarelui, de la mama lui

Standard

Am facut o gramada de lucruri la viata mea, cele mai multe cam naspa.

Am fost un copil cu prea mult talent si personaliate asa ca am desenat integral peretii si parchetul casei; cand m-am dus la scoala m-am revoltat fiindca tovarasa m-a nedreptatit la nota la desen asa ca mi-am modificat singura nota, tovarasa a vazut si a consemnat ceva pentru parinti dar eu mi-am aruncat carnetul de note la prima ghena de gunoi.Numai ca aveam numele si adresa ascrise pe el si un gunoier impresionat de notele mele s-a obosit sa-l aduca acasa si sa-l imaneze personal mamei. Nu mai consemnez cate zile am dormit doar pe burta fiindca partile dorsale erau mult prea vatamate. Cand am terminat generala era stabilit ca voi face mate-fizca dar m-a enervat mama in ultima zi si am vrut sa-i fac o demonstratie ca pot intra lejer la liceul cu cea mai mare concurenta pe loc; asa ca m-am inscris la Sanitar iar la sfarsit, cand trebuia sa merg la Medicina, tot intr-o criza de personalitate, m-am dus la Filologie, sa cad onorabil.

Tot in liceu, internata fiind cu o hepatita agresiva, am invatat sa fumez fiindca mi se impusese dieta severa.Asa de severa ca as fi mancat numai ciocolata si sarmale.

Tot ce-mi ziceau parintii sa fac mi se parea ofensator si faceam exact pe dos. Dar aveam totusi bunul simt de a nu-i necaji prea tare asa ca nu le spuneam adevarul, infiripam niste povesti pe gustul si pentru linistea lor. Ei, de-ar sti ea, mama, de cate ori am fugit eu din camin si cate conflicte am avut cu politia! Acu astea dau bine la CV pot sa ma dau dizidenta si ilegalista ca ma opuneam regimului si refuzam munca patriotica si alte sarcini de partid. 🙂

Ideea e ca stiind ce-mi poate piele si fiindu-mi teama ca genetica isi va spune cuvantul m-am rugat mereu „Doamne, nu ma pedepsi dandu-mi un copil zapacit ca mine!”

Si Dumnezeu a fost bland si ingaduitor.La cate lucruri rele am facut in viata a ingaduit sa-mi iasa si unul bun! E adevarat ca n-a putut taia de pe lista incapatanarea si impulsivitatea, ca a mai lasat ceva ironie spre zeflemea dar a compensat cu inteligenta, fair-play si sinceritate (ca sa nu-i spun lipsa de diplomatie), a adaugat mult simt al umorului, multa imaginatie si mult neconventional (suficient de mult cat sa umble cu o gheata neagra si una maro si sa-si serbeze ziua in parc cu parizer cu paine si Coca-Cola la 2 litrii)

Si ca opera sa fie cu personalitate deplina i-a mai dat o dambla: sa-si inchida intotdeauna telefonul de ziua lui de nastere fiindca nu pricepe rostul felicitarilor cu prilejul imbatranirii. Asa ca n-am cum sa-i transmit niste urari de bine si niste sfaturi intelepte decat aici pe blog.

Mai, soarele ma-tii, suna-ma si tu sa-ti spun La multi ani! Nu, nu-l injur, ca sunt o doamna si i-am dat educatie aleasa dar asta-i adevarul: eu sunt mama lui si el e soarele meu! Deci m-am exprimat foarte corect…

La multi ani,Copilu’ si sa-ti implinesti toate visele! Daca nu pe toate macar pe primele 1001.

picatura de zen

Din inima

Standard

Poate ti-ai dorit sa fii cosmonaut, ai crezut ca ai vocatia zborului;apoi ai descoperit cat de greu e sa te desprinzi de pamant si te-ai multumit sa poti privi lumea de pe o terasa…

Poate ti-ai dorit sa fii un mare pianist; apoi am realizat  cat de stangace ti-s degetele pe clape si ai descoperit ca ti-e mai usor sa te exprimi in versuri, nu in note pe portativ…

Poate ti-ai dorit sa fii bogat, nu pentru a-ti etala luxul si maretia ci pentru a putea sa vezi lumea, sa poti ajunge acolo unde doar banul te poate duce; dar vazand golul din portofel te-ai resemnat sa calatoresti prin atlase si jurnale de calatorie si sa traiesti impresiile altora…

Poate ti-ai dorit sa fii sanatos toata viata, sa nu te doara nici o masea; dar te-au napadit durerile , spasmele si angoasele si te-ai invatat sa rabzi strangand din dinti si plangand pe ascuns…

Te trezesti intr-o zi si vezi ca niciuna din dorinte nu ti s-a realizat. Crezi ca Dumnezeu te-a uitat, n-a avut timp pentru tine si te-a lasat pe mana unor ursitoare haine.Dar mai apoi te uiti in jur atent si vezi cat de norocos ai fost. Si Dumnezeu a fost generos, ti-a lasat un tovaras care sa-ti usureze toate poverile.

Cand n-am putut zbura, cineva m-a tinut de mana sa nu cad.

Cand n-am stiut sa cant, cineva m-a facut sa visez cu rime.

Cand am fost saraca, cineva mi-a daruit stele.

Cand am zacut, cineva m-a mangaiat si mi-a sters lacrima.

Dumnezeu a fost bun: mi-a dat un inger protector la nastere si un om protector la maturitate. Si sunt norocoasa pentru ca am patru ochi, patru urechi, matru maini si doua inimi care bat in acelasi timp!

Multumesc, Doamne, ca nu m-ai lasat singura! Multumesc, Sotu’, ca existi!Tu ai adus lumina in viata mea, ai asternut umbre peste tristetile mele si m-ai tinut de mana in intuneric.  Ce pot sa-ti dau eu in dar? Doar promisiunea ca, daca n-am fost cea mai buna sotie, te voi cauta in alta viata sa imi iau revansa.  Si te voi gasi cu siguranta, asa cum m-ai gasit tu acum

La multi ani. Sotu’!50-ani-571x610

Unu

Standard

Azi e o zi importanta, e sarbatoare mare.Bine, e sarbatoare numai in capul meu, in rest nu cred sa se opreasca vreo secunda soarele-n loc sau sa-si deplaseze pamantul polii cu vreun milimetru…

Azi am ajuns intr-un punct in care nu ma vedeam ajunsa.Nu e ca si cum mi-as fi lasat o carte de vizita pe Everest dar e, totusi, un drum important pentru mine. Si e un drum in sus, o ascensiune.

Azi am acelasi sentiment pe care l-am avut in clasa a cincea.Aveam 11 ani, eram oarecum timida si neinvatata sa vorbesc in public. M-au trimis la un forum judetean al pionierilor(da, tovarasi, am fost activista!) si m-au inscris pe lista vorbitorilor. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau, daca sunt pregatita, daca am ceva de spus. Mi-au spus doar:te urci la tribuna si vorbesti! Si eu, cu sufletul strans ca un cocolos de hartie, am sperat sa fiu ultima pe lista, sa-i ascult pe toti, sa vad ce spun ei, sa incerc sa incropesc doua vorbe. Dar, culmea ghinionului, m-au strigat prima! Nu mai tin minte cum am urcat, cum mi-am pironit privirea in fundul salii, peste capetele tuturor si cum am inceput sa vorbesc, cu barbia tremuranda, gata sa izbucnesc in lacrimi. tin bine minte insa ca m-am trezit vorbind clar, fara poticneli, ca m-am uitat atent la toti sa-i vad daca rad sau chicotesc si cand am vazut ca ma asculta parca nu ma mai puteam opri din discurs. Habar n-am ce am zis, dar am zis, frate! Mai sa nu ma mai dau jos de la tribuna asa de bine m-am simtit. Si de atunci n-am mai tacut!:))

Azi simt la fel: ca m-am bagat ca musca-n lapte in ceva de care nu aveam habar, ca am crezut ca o sa ma fac de ras iremediabil si ca o sa-mi iau niste ghionturi ironice dar am depasit timiditatea , i-am privit pe toti in ochi si toti m-au privit cu bunavointa si indulgenta si mi-au calauzit pasii. Azi am si eu mica mea tribuna si racnesc aici vrute si nevrute pana ce mi-o zice lumea „da’ mai taci, femeie, ca ne-ai capiat!”

pinata-party-model-cifra-1-roz~l_4990799Azi blogul meu, tribuna mea, implineste un an! Nu fac nici un bilant caci nu e un capat de linie, nu intentionez sa ma opresc(ne,ne, ne, nu scapati asa usor!) dar nu pot sa nu ma amuz cand ii amintesc cand intrebam in stanga si-n dreapta ce e aia „leapsa” si cand am fost si eu onorata cu prima m-am facut de ras, ca nu stiam sa pun un link!:))Multe nu stiam (adica nu stiam nimic), multe mai am de invatat asa ca trebuie sa merg mai departe.

Si va multumesc tuturor celor care m-ati onorat cu vizite, care v-ati pierdut timpul cu mine, care m-ati invatat si care m-ati ingaduit in casa voastra literara! Sunt norocoasa ca v-am intalnit, sunt bucuroasa sa va citesc. Iar voi…ghinionul vostru ca a inceput sa-mi placa la tribuna!:)

Fiindca n-am avut timp sa fac tort fac cinste la toata lumea cu o ploaie serioasa.Daca cineva nu si-a primit inca portia sa stea linistit, e pentru toata lumea, nu sunt zgarcita!