Arhive pe etichete: batranete

Mirosuri

Standard

Până acum cunoşteam( şi recunoşteam) bine mirosul începutului de viaţă. Şi al naşterii, dar mai ales al nou-născutului. Puiul de om are o aroma aparte, un parfum minunat de miere, iarbă crudă, lapte proaspăt şi …curat. Bine, poate el, puiul de om , să emane şi nişte mirosuri, mamă-mamă, de-ţi vine să toooot fugi, numa cu nasu-n pamperşi să nu dai. 🙂

Acum trebuie să învăţ mirosuri noi:cel de transpiraţie şi sânge al pacienţilor cu traumatisme , cel de transpiraţie şi jeg al celor certaţi cu săpunul, cel de Chanel-uri al duduilor care tornă parfum pe ele cu damigeana, de-ţi usucă mucoasa nazală instantaneu, cel al substanţelor de la maşina de developat… Zilele trecute am descoperi un miros nou, unul pe care n-o să-l pot uita niciodată: mirosul bătrîneţii!

Spre sfârşitul programului a venit un bătrân cu probleme de şold şi de genuchi, probleme absolut normale la vârsta lui. S-a dezbrăcat cu încetinitorul, s-a urcat cu greutate pe masă. Mai mult a durat dezechiparea şi poziţionarea decât radiografierea în sine. L-am lăsat să-si încheie atent nasturii de la cămaşă şi m-am dus să developez filmul. Când eu terminasem, el mai avea de închis doi nasturi. A salutat şi a mulţumit politicos şi a ieşit pe hol, să aştepte rezultatele. În urma lui a rămas un parfum pregnant,de mucegai şi gutui coapte.

Nu, nu mirosea urât, nu genul acela de mucegai înecăcios pe care nu-l suport de vreo trei decenii, de când am astm. Iar bătrânul chiar era foarte curat îmbracat, cu o dungă impecabilă la mânecile camăşii, cu indispensabili noi, cu pantofii fără nici o urmă de noroi. Mi-am dat seama că omul venise îmbracat cu hainele bune, haine care se îmbracă doar la nunţi sau înmormântări (sau pregătite pentru înmormântări!), haine ţinute în odaia bună, acolo unde pe şifonier se pun gutuile să se mai coacă, iar în şifonier se pune naftalină, cat să nu roadă moliile prosoapele pregătite spre a se da la propria înmormântare.

Nu, nu mirosea a moarte. Moartea miroase a frică, a descompunere, a început de uitare. Era doar mirosul bătrâneţii, a neputinţei care se agaţă de decenţă, a bunul simţ împletit cu sărăcia. Şi al triteţii, o tristeţe care m-a urmărit toată ziua, la fel ca mirosul de gutui, naftalină şi mucegai. Poate de-aia nu-mi plac gutuile…

Pastile dulci-amare

Standard

Joi, zi de îmbogăţire intelectală. Adică zi de curs de radiologie. Cum nu cred să intereseze pe cineva cum se face o radiografie renală simplă sau o histerosalpingografie (nici chiar pe mine nu mă prea interesează) o să vă povestesc altceva, o poveste de viaţă la care am asistat întâmplător(dacă o fi ceva întâmplător pe lumea asta!).

În serviciu de radiologie în care facem practica este adusa pe targă o femeie tânăra, puţin peste 30 de ani. E toată numai gips, tije şi şuruburi, abia o poţi atinge fără să nu urle de durere. Îi trebuie o radiografie la picioare şi noi o mişcăm îîînceeet, ea geme, noi o compătimim sincer. Cineva o întreabă : „Accident rutier?” „Nu, accident de muncă, am cazut de la 15 metri”.Vaaai, săraca, ni se face şi mai milă şi deja văd în faţa ochilor un patron rău şi nemilos care a obligat-o să lucreze pe schele fără echipament de protecţie…

Dar după ce este scoasă pacienta din sală ne spune una din asistentele care lucrează acolo: nu e nici un accident, e tentativă de suicid, s-a aruncat pe geam de la etajul patru. Şi nu e prima oară, e la a treia încercare! Lumea deja o cunoaşte, şi pe secţie e supravegheată atent să nu încerce alte metode, fetele ei, adolescente, sunt disperate şi nu ştiu ce să mai facă. Brusc, mila mea se stinge într-un sentiment de revoltă, mai că-mi vine să mă duc după ea şi să-i spun să nu se mai lase în grija atracţiei gravitaţionale, e mai eficient să consulte mersul trenurilor şi amplasamentul peroanelor.Deşi cred că asta era prea complicat pentru ea, nu avea stofă de Anna Karenina…

Poate par sadică dar cred că e greu spre imposibil să opreşti un om când îşi pune în minte să termine cu viaţa, va încerca până o să reuşească, aşa e mintea lui setată. Doar că unii nu vor cu adevărat asta, vor doar să capteze atenţie, poate chiar să şantazeze emoţional sau, pur şi simplu, suferă de un masochism extrem. Că dacă eşti un om hotărât nu perseverezi cu acceaşi metodă ineficientă, cauţi una cu rezultat sigur, să se termine bâlciul mai repede, nu să ajungi zidit în gips ca Ana lui Manole…

Următorul pacient este adus în cărucior. E un domn în vârstă, cred că trecut uşor de 70 de ani, îmbrăcat într-un halat de mătase, cu un chip senin, statură semeaţă. Are o nobleţe aparte, e foarte îngrijit, aş zice că n-a fost fierar-betonist la viaţa lui. Îi trebuie un set de radiografii de coloană cervicală şi de torace. Asistenta îl întreabă dacă se poate ridica în picioare şi dacă poate face doi paşi până în faşa aparatului. Bătrânul ne arată un zâmbet cuceritor, se ridică încet din scaun şi fredonează uşor:”spune-mi unde, când  si cum…” Se aşează în faţa stativului, îndreaptă spatele, ridica bărbia şi nu se opreşte nici o clipă din zâmbit.E adorabil!

Pe imaginea de coloana cervicală vedem că are un aparat auditiv implantat, iar pe cea de torace se vede, ca un trandafir la butonieră, un stimulator cardiac. Omul asta e aproape un cyborg, are o grămadă de piese de rezervă, dar e mai plin de viaţă decăt un tinerel . Şi când mai văd pe biletul de trimitere că are 92 de ani aproape că mă îndrăgostesc de vitalitatea şi farmecul lui. Oare căte poveşti de viaţă mi-ar putea spune_?Şi câte lecţii aş avea de învăţat?

Cum face viaţa să-ţi aducă sub ochi, în aceeaşi încăpere, doi oameni care gândesc şi trăiesc atât de diferit! Să ai doar 30 de ani şi să vrei să mori, să insişti şi să te chinui să renunţi la viaţă, să ai aproape 100 dar să trăieşti senin fiecare zi şi să zâmbeşti în ciuda oricărei suferinţe! Oare ce face diferenţa:codul genetic sau înţelepciune adunată în timp de a lua toate necazurile ca pe nişte lecţii şi toate bucuriile ca pe nişte recompense pe care trebuie să le meriţi?

Lecţia de radiologie de joi a fost banală, lecţia de viaţă a fost colosală!

Hands releasing a butterfly

Scleroza, bibelou de portelan

Standard

Asta-i sub deviza „foaie verde de dudau, e din ce in ce mai…bine!”

Trebuie sa recunosc: nu mai sunt ce-am fost odata! Si nici nu ma imbat cu sloganul „vom fi iarasi ce am fost si mai mult decat atat!” Chiar daca nu m-am ramolit definitiv, chiar daca mai tin minte poezii din clasele primare, capitalele lumii, istoria Egiptului antic, numarul lui Avogadro si alte cateva chestii de cultura generala, uit de la mana pan’ la gura pe unde imi las lucrurile, ce film am vazut ieri si uneori seria de buletin si codul postal.

Cel mai naspa ma simt dupa turele de noapte. Aia doi neuroni buimaci  se comporta precum cetateanul turmentat dupa o noapte alba. Sunt insomniaca de fel, nici acasa nu adorm decat spre dimineata, dar starea de veghe activa de la serviciu ma cam darama. Dupa ce am venit de nenumarate ori incaltata in papucii de spital, am inundat baia, am pus lucrurile alandala, m-am imbracat cu pijamalele dupa ce abia le dezbracasem, am incercat sa-mi sun o cunostinta de pe telecomanda televizorului si multe alte nazbatii, se pare ca am trecut la un nivel superior.

Sa va povestesc. Da’ daca rade cineva zic iar sa-i iasa un neg pe nas si-o buba-n cur!Si nu radeti, ca asta e boala care se ia.

Vin dupa tura de noapte. Primul drum, la baie. Normal, ca orice om: sa ma schimb, sa ma spal, sa-mi evacuez vezica urinara (ca asa vin eu de la munca: cu creierii goi si cu vezica plina), sa ma pregatesc de picat la asternut si de somn fara vise vreo 2-3 ore. Asa ati face si voi, nu? Nu v-ati duce intai si-ntai la veceu? Cred ca da! Dar mai cred ca voi ati si salta capacul veceului inainte de a va instala confortabil. Ete, eu nu l-am ridicat!…

In clipa cand deja pornise din creier comanda de purjare rapida a instalatiei mi-am dat seama ca simt o suprafata rece interpusa intre posteriorul meu si locul de deversare.  Pfuaiii, cu ce viteza am dat restart! Era cat pe-aci sa ma fac de bacanie; am mai inunat baia si alta data, dar nu cu lichide productie proprie. Bine ca nu s-a intamplat nimic rusinos si nimeni n-a aflat ce pocinog era sa fac. Dar data viitoare?…Intr-o fractiune de secunda imi trece prin fata ochilor toata existenta mea: tanga,slip, tetra, scutece absorbante…

Sa fiti ageri la minte si nevatamati la trup toata viata. Sanatate si „potenta vesnica”, vorba cuiva de la mine, de la serviciu! 🙂

De la tinerete pan’ la batranete

Standard

Pe la 10 ani suntem pustoaice si am vrea sa fim adolescente. Pe la 16 suntem adolescente si nu stim cum sa facem sa fim mai mature, sa impresionam, sa fim niste „doamne”. De cum trecem de 30-35 ne saturam de „domnie” si tanjim dupa aerul adolescentin. Si cand te apropi de 50 stai si te miri cand naiba a trecut timpul si cand s-au schimbat zulufii aurii in tample carunte…Te poti adapta vremurilor dar cu vremea nu te poti pune, vine si trece. Iar noi ne trecem cu ea…

Dar nu tanguiri de inima albastra si tampla carunta voiam sa pun pe tapet, ci altceva, mult mai pragmatic: ca trecem prea iute de la alocatia pentru copil la salariu si apoi la pensie. Off, mama ei de pensie! Dupa ce ca vine prea tarziu e si mica si chinuita!…

nu-este-important-cum-te-vad-altii-este-important-cum-te-vezi-tu_poze_haioase_prietenas.ro_1Am devenit „om al muncii” la 18 ani si era pe atunci o lege ca poti iesi la pensie anticipat la 25 de ani vechime.Si abia asteptam sa fac vreo 43 si sa ma fac pensionara. De atunci au trecut vreo 30 de ani si , nu stiu cum se face, dar pensia e tot departe, fac ce fac si tot cate 25 de ani imi mai raman de muncit. Ei, exagerez, acum au ramas vreo 15… Daca salariul meu de acum e mai mic decat cel de 1800 lei pe care l-am avut la angajare va dati seama ce pensie fabuloasa o sa am. Sanchi margelute si cercei, sa zic ‘mersi’ daca mi-o ajunge de antireumatice si de-o cafea! Dar macar o sa am o pensioara.

Ce te faci cu tinerii care cred ca tineretea e vesnica si pensionarea e mai departe decat planeta Uranus si nu-si fac nici o grija, nu au nici un fel de contributie la asigurari sociale? Se complac sa fie un fel de freelanceri (ca sa nu zic evazionisti) si sa traiasca de azi pe maine din mici „comisioane”.Acum se cred independenti, spera ca ziua de maine le va aduce „marea lovitura” si nu se gandesc ca peste 30 de ani vor sta cu mana intinsa fie la un ajutor social, fie  la copiii lor, daca acestia vor avea mai mult noroc si vor fi mai pricopsiti.

Dezamagiti de salariile mici din Romania multi prefera sa plece „in afara”, negrii pe plantatii in Spania sau Italia; fara un contract de munca, fara nici o asigurare. Se arunca orbeste inainte multumiti ca pot trimite 100 de euro acasa si ca vin de sarbatori cu portbagajul plin de cadouri pentru „neamurile sarace”. Si cand drumurile se vor inchide, cand munca lor nu va mai avea cautare, cand patronii vor vrea alti sclavi, mai tineri si mai potenti, iar ei nu-si vor mai gasi locul nicaieri ce vor face?

Stiu multi slariati care accepta sa lucreze cu salariul minim pe economie trecut in cartea de munca si o parte mai mare din remuneratie platita „din mana”, nefiscalizata. Poate ca acum e bine ca se duc acasa cu un salariu decent de 2000 de lei dar la varsta de pensionare se vor trezi ca pensia le-a fost calculata in functie de salariul acela minim pe care l-au avut in acte. Si ii vom vedea atunci revoltati pe la televizor ca, dupa o viata de munca, abia le ajunge pensia aceea minuscula pentru plata intretinerii.

Sa mai spun de femeile care n-au avut o zi de munca in viata lor iar la batranete traiesc din pensia de urmas dupa sot? Nu mai spun, ca am si eu in familie…Dar cica asa erau vremurile, e scuzabil. O fi…

N-am grija apocalipseor, nici a greutatilor vremii in care traim, pot sa suport orice. Daca nu mor altii de grijile astea, n-oi muri nici eu. Dar batranetea chiar mi se pare un cosmar. Unul care se apropie insidios si caruia trebuie sa-i fac fata intoxicandu-ma cu doze mari de optimism. Mi se pare inuman si dezumanizant in acelasi timp sa nu-ti poti satisface nevoile elementare ale unui trai decent din lipsa mijloacelor materiale. Sa te umilesti intinzand mana spre cineva, fie chiar propiul copil, ca sa-ti iei o paine, un medicament, o carte. Sa devi o povara pentru cei dragi, sa nu poti ramane pe picioarele tale, fizic si financiar, pana la sfarsit. Sa nu-ti permiti un azil decent cand nu mai poti sa te descurci singur. Sa te rogi ca ziua de maine sa nu mai vina fiindca nu mai suporti batranetea si umilinta. Mai ales umilinta!

pensie-580x405Batranetea e suportabila cand te obisnuiesti din vreme cu gandul ei. Batranetea e urata, hidoasa chiar, cand esti neputincios. Iar noi, amagiti cu basmul tineretii vesnice ne-o uratim cu buna stiinta nestiind sa punem deoparte pentru zilele negre. Nu cantam precum greierele fara griji dar nici nu agonisim precum prevazatoarea furnica. Da, stiu, pensia in Romania e mai mica si mai mica decat genitala de furnica! Dar daca nu e deloc, e mai bine? Ia da contributia statului si o sa fie cat… a calului!Coada calului, desigur!

Sa fim sanatosi si zdraveni la minte si peste 15 ani sa va invit la o apa plata din prima mea pensie! Lamaia o dati voi, ca nu-mi permit din pensia mea…

Batranete nu e, scleroza nu e…

Standard

M-am culcat relativ devreme. Adica inainte sa se faca maine. Si, culmea! am si adormit! Dar pe la ora trei m-a cuprins nelinistea. Asa ma apuca inainte de fiecare tura de zi, de zici ca fac naveta la serviciu cu avionul si mi-e teama sa nu-l pierd ca altfel trebuia sa dau singura din aripi. Ma intorc pe toate partile, strang din ochi, strang din pumni, strang din…nu, din altceva nu mai strang, prefer sa dau o fuga pana la baie.

Asa ma perpelesc in pat pana la cinci. Asta e ora de la care incep sa hipnotizez ceasul, sa se faca mai repede sase fara un sfert si sa ma dau jos din asternuturi. La sase si 44 deja imi incordez auzul pentru tiuitul desteptatorului, sa-l opresc de la prima nota. La sase si 45 imi dau seama ca, de fapt, ieri am fost tura de zi (de-aia si adormisem mai devreme, de oboseala)  si ca azi nu trebuie sa ma trezesc devreme! De nervi imi explodeaza creierii, ca am mai risipit o noapte . Ce naiba, am pierdut sirul zilelor?!?…

De serviciu sunt noaptea si sunt deja cu neuronii cam ravasiti de nesomn. A doua noapte treaza. Sunt cel mai vigilent om din spital, cred ca si portarul motaie pe un scaun. Dar trece cu bine si noaptea, ma impartasesc cu o cafea cat sa vad pe unde calc, imi trag haina direct peste uniforma de spital ca n-are rost sa mai intercalez si tzoalele civile intre astea si pijamalele care ma asteapta acasa daca tot ma ia masina de la usa sectiei si ma lasa la usa casei…

Ajung acasa ca teleghidata si incep ritualul: aruncat poseta-n hol, aruncat pantofii sub cuier, aruncat haina in cuier, pus sacosa de serviciu langa cuier, pus laptopul la..Stop! Pus, pus da’ n-am ce pune! ma uit in jur, nu e.E clar, l-am uitat la munca! Doua lucruri n-as uita in viata mea: sa-mi iau laptopul sau sa imi pun bijuurile cand ies pe usa! Bijuurile la am dar laptop…ioc! O sun pe colega care m-a schimbat, imi confirma ca geanta mea a ramas sub birou, o rog sa-l puna bine pana o sa mi-l recuperez.

Pic la asternut si adorm instantaneu, nici aterizarea pe perna n-am mai simtit-o. De obicei dupa garzi, cand sunt foarte obosita, fac cate o baraboata.Adica incerc sa sun de pe telecomanda, las robinetul deschis in baie, ma imbrac cu hainele pe dos si, mai ales vorbesc in dodii, scot numai perle. O boacana era admisibil, dar doua? E deja cam mult. Sa fie varsta de vina? Nu cred, cred ca e de vina consumul scazut de ciocolata! 🙂

Batranetea-asta

Ce bine ca e rau!

Standard

Ziceam sa nu mai postez azi ca e deja cam tarziu, lumea se distreaza, nu citeste nici naiba la ora asta. Dar nu m-a rabdat inima sa nu va zic ceva de „noapte buna”(care poate, ca e luna plina!)

Iti bate soarele timid in geam si te trezesti cu pleoapele mangaiate de lumina ce-ti mai increteste putin laba gastii. Auzi un tiuit in urechi si te intrebi daca nu s-a dat iar drumul la trenul de navetisti scos acum vreo doi ani. Dai sa te intorci pe partea cealalta si-ti dai seama ca nu-i chiar simplu, ceva scartie, scrasneste ca o balama neunsa. A, sunt incheieturile tale, n-ai nici o fantoma in plapuma!…

Reusesti sa te ridici in capul oaselor. Pana aici e bine! Dar capul-cap prinde posturi strine  de zici ca ai ramas cuplat pe antena de bulgari. Dupa ce camera se opreste din invartit si imaginea se stabilizeaza te dai jos din pat. Greu! Alte scartaieli si trosnituri . Ti-ar cam trebui o revizie tehnica, stai prost cu bucsele  si telescoapele, ti s-au infundat toate filtrele, dai rateuri  pe toate orificiile. Bai, ce doare sa te misti!Iar la rapiditate esti bun de maratonul melcilor…

Apoi te duci sa savurezi o cafea asa cum ai facut o viata. Duci ceasca aburita la gura si smaltul dintilor tresalta nervos. Colecistul tipa si el ;”NU, NU !”Renunti si la bucuria asta.Te imbraci sa pleci la munca. Ca pensia nu se grabeste sa vina, se uita in buletin si zice ca mai poti. In buletinul de sanatate nu se uita… Greu sa-ti tragi fermoarul la spate, greu sa te apleci sa-ti legi sireturile. Grea si poseta aia de moasa comunala in care iti cari tot inventarul necesar peste zi plus cele trei doze de medicamente.

Esti gata de plecare. Treci pragul cu piciorul drept. Nu din superstitie ci pentru ca stangul e mai natang, mai mult se taraie. Si zici recunoscator:

Multumesc, Doamne, pentru toate astea, inseamna ca si azi m-am trezit viu!Ca daca nu ma durea, nu scartaia si nu se intepenea nimic insemna ca am luat-o agale spre rai.Sau c-am dat de dracu’!…

Noapte buna, dragilor, bucurati-va daca maine va treziti cu junghiuri! Daca nu, verificati daca nu cumva va arde o lumanare la cap…:))

baba