Arhive pe etichete: cadou

Bucuria zilei

Standard

Maaare bucurie am avut! Asa de mare ca m-au trecut fiorii de la valul de serotonine, mai sa cred ca-i un orgasm astral, apoi mi-am dat seama ca era doar o furnica ce trecuse de glezne-n sus si ma gadila…. Ca si bietele furnici, de la atatea ploi, au invatat sa escaladeze  cat mai sus, se tem sa nu vina vreun tzunam.

Bucuria a fost una culturala. Nu, n-a venit sa-mi cante Paganini la ureche, nici n-am gasit vreo schita de Da Vinci zidita in hornul casei. Pur si simplu am primit o gramatica veche. Da’ veche de tot, cam de-o varsta cu mine, cu hartia galbejita si cu ortografia veche (care acum e iar la moda!). Mai ca m-as fi apucat imediat s-o lecturez, asa comoara dar prin anticariate mai gasesti. Iar anticariate nu prea mai sunt…

Bucuria nu m-a tinut mult si nici n-a fost intreaga.Tare as fi vrut sa fie completa, eventual si cu coperti (la autograf din partea autorului nu indrazneam sa visez, ma multumesc cu cel al lui Cartarescu, chit ca nu i-am citit cartea!). Doar ca gramatica mea era sub forma de jumatati de pagini in care erau infasurate oua. Adica ambalaj de protectie, ca n-a avut babuta care mi le-a dat folie de-aia cu pernute pocnitoare.

Primul gand: Doamne, ouale or fi „editate” odata cu gramatica?

Al doilea gand: Doamne, bre tanti, daca tot iti trebuie hartie de impachetat, nu puteai sa nimeresti Manuscrisele de la Marea Moarta? Sau macar Letopisetul Tarii Moldovei? Nu ca nu s-ar fi asortat si niste hartii verzi, de-alea de 100 de euro…

Al treilea gand: Doamne, vrei sa ma pui la incercare, sa vezi daca mai sunt in stare sa fac puzzle si apoi sa descifrez conjugarea verbelor?

Al patrulea gand: bai, ce-a ajuns si gramatica asta, hartie la curu’ unor gaini? Pardon, la tartita!…

 

PS. Precizez ca ouale n-au fost spaga. Au fost pur si simplu cadOU!  Sau cadOUA? Sau cadOURI?…

Reclame

Diamante si noroi

Standard

Cadouri de Craciun

A inceput luna cadourilor.Pentru unii e mare bucurie, pentru altii o corvoada.Iar pentru napastuitii sortii o luna ca toate celelalte in care trebuie sa-si dramuiasca fiecare leu, nu-l asteapta pe Mosul decat in vis si atunci nu cer decat sanatate si sa fie feriti de rele.

Nu cu multi ani in urma am avut si eu o perioada dificila in viata, despre care am mai scris, cu o oarecare jena, recunosc.”Oameni de bine”, rude apropiate, au facut in asa fel incat bugetul familiei s-a injumatatit brusc.N-ar fi fost o nenorocire, doar ca asta s-a intamplat in momentul in care aveam o rata substantiala la banca, copil in facultate la sute de kilometrii distanta, iar eu nu aveam serviciu. Ce momente sublime sa astepti sarbatorile!

Faceam liste de cumparaturi cu strictul necesar, apoi incepeam sa fac taieri de pe lista, caci nu ne incadram in buget.Asa am descoperit cat de strict poate fi „strictul necesar”.Si lista nu cuprindea in nici un caz daruri de sarbatori.

Din vremurile bune ramasesem cu abonament la revista Reader’s Digest, de unde cumparam uneori si carti,cam scumpe, e adevarat, dar foarte interesante.Si tot ei ne trimeteau periodic si cataloage de produse.Intr-unul din cataloage, chiar inainte de sarbatori, am vazut un ceas de mana deosebit.Nu sunt adepta ceasurilor de mana, mai ales a celor scumpe, gasesc ca poti afla cat e ora si de la telefonul mobil sau de la un ceas de plastic de 10 lei.Dar ceasul acela elegant, placat cu aur si care avea si un diamant adevarat incastrat in cadran, mi s-a parut  deosebit.Ei, sa nu va inchipuiti ca avea vreun diamant cat oul de bibilica, nici vorba, era o aschiuta de diamant, iti trebuia privire de vultur sa-l zaresti.Dar se cheama ca era diamant!:)

L-am admirat indelung, am zis ca mi s-ar potrivi si…atat.Am aruncat pliantul intr-un sertar, suparata in primul rand ca nu-mi puteam comanda nici o carte.De ceas am uitat instantaneu, costa mai mult decat lista mea lunara de cumparaturi.Si nici nu intra la singura sectiune admisa la cheltuieli, adica la „strictul necesar”.

Dupa un timp am primit un colet.Era de la Reader’s .Am crezut ca e o greseala, ca doar nu comandasem nici o carte.Nu era nici o greseala, era ceasul pe care il admirasem eu in catalog! Mi-l comandase Sotu’, cadou de sarbatori, sa-mi insenineze tristetea si sa mai stearga din noroiul in care ma afundasem.Ca l-a platit in rate, ca a fost un efort financiar pe care unii, rautaciosi, l-ar fi catalogat drept snobism, mai putin conteaza.Am apreciat enorm gestul, dar mai ales semnificatia lui:”chiar daca unii ne-au bagat in kkt, noi tot de diamant suntem”!

Am purtat ceasul zi de zi, nu ieseam niciodta pe poarta fara el. Devenise amuleta mea si chiar cred ca mi-a purtat noroc. In scurt timp ne-am redresat financiar, atat eu cat si sotul meu ne-am gasit joburi si am inceput sa ne stergem cenusa de pe aripi si sa ne inaltam iar. Gustul amar al tradarii l-am uitat mai greu, in rest am luat totul ca pe o lectie din care am invatat ca nu trebuie sa depinzi niciodata de altii si nici sa ierti si sa-i acorzi din nou incredere cuiva care ti-a infipt odata un cutit in spate. Dar asta e alta poveste…

Eram nespus de mandra de ceasul meu, nici nu purtam vreo alta bijuterie ca sa nu-i stirbesc din personalitate.Partea aprope hilara a povestii e ca limbile ceasului erau atat de mici incat nici nu le distingeam bine, ma uitam tot la mobil sa vad cat e ora.Deja stiau toti cunoscutii ca nu vad bine si intentionat ma intrebau foarte des cat e ceasul.Eu il aratam cu mandrie si le raspundeam”da’ uite ce diamant frumos are, straluceste la fel la orice ora”!:)

Intre timp mecanismul japonez al ceasului s-a oprit fiindca avea totusi o baterie, nu un perpetuum-mobile.Si i-am si facut o mica fisura pe cadran cand l-am lovit intr-o zi in poarta.Dar, chiar daca acum sta ferecat in caseta de bijuterii, a ramas tot talismanul meu.De va fi sa mai alunec iar intr-o prapastie, oricat noroi m-ar acoperi, el ma va ajuta sa ies deasupra.Fiindca sunt, totusi, din cea mai dura roca,diamantul!