Arhive pe etichete: drama

Povestioară de la ţară II

Standard

imagesAfli ca eşti gravidă, vei mai mai avea un băieţel iar acasă ai o fetiţă. Te bucuri. Mergi la controale, totul pare în regulă. La începutul ultimului trimestru de sarcină ai hemoragie. Ajungi la spital, faci cezariană de urgenţă. Când ieşi din sala de operaţie ţi se spune ca fătul a murit, era prea mic şi nedezvoltat. Plângi, ţi se rupe sufletul, suporţi greu gândul că nici măcar n-ai apucat să-l vezi, să-ţi iei adio de la el. După patru zile eşti externată. Eşti o lăuză fără nici un copil. Şi iar plângi.

Trec trei luni în care aproape te-ai obişnuit cu gândul că n-a fost să fie. Apoi eşti contactată de maternitate să vii să-ţi iei copilul. Care copil n-a murit, a fost un prematur recuperat cu greu, dar trăieşte. Nu ştii dacă să plângi de revoltă sau de bucurie. Fugi să-ţi iei copilul, să-l strângi in braţe, eşti mamă totuşi.

La spital, după ce faci scandal şi ceri lămuriri  începi să afli veştile proaste: copilaşul  are probleme de mobilitate, de auz, de vedere, a trecut prin niste infecţii intraspitaliceşti care l-au marcat, e foarte sensibil. Oricât de revoltată ai fi , oricât scandal mediatic s-ar face (şi s-a făcut!), e copilul tău şi îl iei acasa. Speri că buna îngrijire şi dragostea de mamă să-l ajute să facă progrese, poate că Dumnezeu o să-i dea un viitor mai bun, chiar dacă a paşit cu stângul în viaţă.

Dar viitorul nu dă semne de bunăvoinţă şi Dumnezeu probabil că are treburi mai importante decât să-ţi vegheze ţie copilul… Bolile curg, imunitatea e varză, copilul ajunge des prin spital. Şi când starea lui se agravează, ajunge la Bucureşti. Aici, alte veşti proaste: ştiţi, copilaşului dumneavoastră ii lipseşte o bucăţică de creier, retardul mental va fi sever toata viaţa şi nici celelalte funcţii vitale nu vor excela, n-o să vadă , n-o să vorbească, n-o să se mişte, n-o să… Doar va respira singur, în rest…

De atunci au trecut vreo 12 ani. Bucata de creier n-a crescut la loc şi nici un miracol nu s-a întâmplat. Mama îşi îngrijeşte cu devotament fiul şi nu mai aşteaptă nimic bun pentru viitor. Îl spală, îl hrăneşte, îl mai plimbă cu scaunul cu rotile, încearcă să gaseasca o cale de comunicare cu el, să-l înţelegă de ce are nevoie. Dar el e o legumă.

Poate e un semn de egoism ca nu pot să mă gândesc la ce simte acest copil. Asta dacă chiar simte ceva in afara nevoilor primare… Mă gândesc însă la ce simte acea mamă. Mai crede în Dumnezeu ? Sau in blesteme ?

Câtă putere îţi trebuie să ai zilnic în faţa ochilor un copil care nici nu realizeaza că tu exişti şi care nici măcar nu trăieşte, doar există?E o cruce de martir.

Povestea ar fi fost alta dacă mamei nu i s-ar fi anunţat decesul copilului şi ea ar fi rămas in maternitate alături de el, să-i asigure un suport în plus, să-i ofere lapte matern , dar mai ales să-i ofere dragoste? Cine ştie…

 

Morala : drumul de la agonie la extaz poate dura o clipă, drumul de la extaz la agonie poate dura o viaţă. Care nici nu mai seamana a viaţă…

Nu doar cenusa

Standard

Am vrut sa scriu ieri. N-am putut. Nici acum nu pot, parca am uitat sensul cuvintelor. Dar parca nici sa tac nu pot. Cum nu pot nici sa plang, s-au scurs toate lacrimile in interior. De doua zile ma uit la televizor, in transa. Asa cum m-am uitat si dupa incendiul de la Giulesti, cand nu puteam sa inteleg cum e posibil sa se intample asemenea grozavie. Uite ca e posibil! E chiar foarte probabil sa se intample, doar trebuie sa vina momentul, clipa nefasta.

N-am ce sa spun, s-au spus si s-au scris prea multe, e un subiect aproape epuizat. Nu cunosc pe nimeni dintre cei pieriti sau raniti in mod colectiv, nu merg prin cluburi, nu-s amatoare de muzica. Ar trebui sa nu ma doara. Dar ma doare. Ma gandesc cate sperante si cat viitor s-a mistuit in flacarile alea. Si cate drame proprii se ascund in drama colectiva. Cate lacrimi nu vor reusi sa spele cenusa si mirosul de carne arsa. Cate mame nu mai mangaie copii, ci doar fotografii si scanduri reci de sicriu.Cati tati nu vor mai deveni bunici si, in loc sa-si plimbe nepotii de mana pe alei de parc vor merge incovoiati de durere pe alei de cimitir. Cati copii au ramas mult prea devreme singuri, ai nimanui. Cati se vor putea consola doar cu gandul ca cel drag s-a stins salvand viata altcuiva si ca rugile si multumirile altor familii ii vor calauzi mersul printre stele…Ziua in care ei s-au transformat in ruguri vii e ziua in care am murit putin fiecare dintre noi…

E durere, furie si neputinta. Si e si putina rusine pentru gandul egoist de o clipa: sunt mama unui copil care TRAIESTE in Bucuresti; as fi putut fi mama unui copil care A MURIT in Bucuresti!… Iarta, Doamne, rasuflarea usurata si gandul nedemn! Si multumesc, Doamne, ca sunt o mama norocoasa!Alte mame n-au fost…

Si-am mai avut un gand narod vazand marea de lumanari licarind in memoria celor mistuiti in incendiu: nu e putin cam sadic sa aprinzi o flacara, oricat de mica, pentru cineva pierit in flacari?…

Dumnezeu sa-i odihneasca si sa le dea o eternitate blanda!

Putere, speranta si indarjire de a trai celor aflati pe un pat de spital!Pricepere si tenacitate medicilor care se lupta sa-i salveze! Si un inger pazitor mereu deasupra!

colectiv

 

PS. Incep sa cred in mitul pasarii Phoenix , din parjolul unei mari tragedii a renascut ceva ce nu credeam ca mai exista pe plaiul mioritic: Solidaritatea! De nu s-ar alege doar fum si cenusa si de ea!

Apocalipsa fiecaruia

Standard

Doar o amintire de demult…

porumbelOficial se terminase studentia. De azi erau toti medici, cu patalama.La festivitatea de absolvire fusese lume multa, o harmalaiede nedescris, o explozie de bucurie.

Adrian rasufla usurat. Dupa sase ani de studiu si munca pe branci isi implinise un vis:era doctor! Satisfactia de a fi si sef de promotie era cu atat mai mare stiind cata bucurie aducea parintilor lui. Nu visase sa fie medic dintr-un moft sau din vreun calcul meschin. Isi alesese cariera cu gandul la bunicii lui batrani si indoiti de boli ce-si incepeau ziua cu o inghititura de aghiazma si un pumn de medicamente care sa le mai aline suferinta. Sau cu speranta ca intr-o zi va putea face ceva pentru baietelul de zece ani al vecinilor, tintuit intr-un scaun cu rotile de o complicatie aparuta chiar la nastere. Adrian dorea sa ajute oamenii.

Mama lui il privea cu dragoste si o netarmurita mandrie. Nu mai conta cate sacrificii facuse, cate imprumuturi la banci, cate drumuri saptamanale la Bucuresti sa-i duca baiatului mancare de acasa caci nu-si permitea sa manance in oras. Nu mai conta nici numarul pingelelor schimbate la pantofi in ultimii ani, de cand nu mai indraznise sa-si cumpere altii. Dar azi era fericita: singurul ei copil era medic!Si rostea discursul sefului de promotie!

Dupa festivitate, spontan, au decis sa sarbatoreasca toata grupa intr-un mod deosebit :sa plece la mare. De maine drumurile li se desparteau, viata ii mana in toate cele patru zari, asa ca era ultimul prilej de a fi impreuna. Si-au facut bagajele pe fuga si s-au intalnit pe peronul garii. Stiau ca vor ajunge tarziu, nu-si puneau problema cazarii, inca mai erau in stare de nebunii frumoase:vor petrece toata noaptea pe plaja, se vor distra si vor admira impreuna rasaritul soarelui. Aceasta voiau sa fie ultima amintire comuna din studentie: un splendid rasarit de soare!Un inceput!

Au coborat in Costinesti plini de entuziasm si s-au instalat imediat pe plaja. Rasete, veselie, muzica, dans… Marea era lina si ademenitoare, le acompania dansul cu leganarea ei usor inspumata.In intunericul imblanzit doar de razele lunii, incinsi de dans si de cele cateva sticle de vin ce le adusesera cu ei( ca doar nu era sa sarbatoreasca cu limonada!) au decis sa faca o baie in mare. Au pornit ca o trupa de asalt, toti odata. Iar rasete, balaceala, jocuri nevinovate. Au iesit la mal racoriti. Dupa un timp au observat ca Adrian lipsea. Au crezut initial ca poate s-a retras pe undeva.La glume nu s-au gandit, Adrian era mult prea serios sa glumeasca.  Vazand ca nu apare de nicaieri au inceput sa-l caute. Intai prin imprejurimi. L-au tot strigat,s-au tot gandit cine l-a vazut ultima data. Parca nu-l vazuse nimeni iesind din apa…

Atunci au realizat ca s-a intamplat ceva rau si au inceput sa-l caute disperati prin apa.L-au gasit destul de repede, aproape de mal, intr-un loc in care apa nu i-ar fi trecut de umeri. L-au scos la mal. Li s-a parut ca inca respira si au incercat manevre de resuscitare.Minute in sir nu s-au oprit din incercari. Intre timp sunasera la Ambulanta,salvarea era deja pe plaja. Au incerca si cei din echipajul masinii sa-l reanimeze. Si au continuat manevrele tot drumul, pana la spital. Acolo n-a mai fost decat un singur lucru de facut:sa se constate decesul!

Colegii venisera in urma, care cu ce a gasit si erau  adunati in holul sectiei de primiri urgente. Nu le venea sa creada ca Adrian, care radea cu ei in urma cu cateva zeci de minute, nu mai e. A urmat partea cea mai grea:sa-i anunte familia. Cel mai bun prieten al lui i-a dat mamei vestea.

Spre dimineata, cand soarele se pregatea sa iasa din mare, parintii au ajuns in fata spitalului. Colegii erau ghemuiti pe bordura sau sprijiniti de ziduri intr-o durere muta. Mamas-a dat jos din masina si s-a repezit la prietenul fiului ei, apucandu-l strans de tricou:

-Unde e Adrian? Cu tine a plecat? De ce nu e cu tine?DE CE???

Si-a sprijinit capul de pieptul tanarului ce nu pute sa vorbeasca si a inceput sa hohoteasca.  Dupa cateva minute au intrat in hol. O asistenta i-a condus parintii intr-o rezerva goala in care trupul lui Adrian zacea intins pe un pat, acoperit cu un cearsaf. Mama s-a sprijinit de tocul usii sa nu cada. Trupul i-a ramas in picioare dar sufletul s-a prabusit brusc. Ce vedea acolo nu putea fi adevarat, mintea ei refuza sa accepte. Adica nu mai are fiu? Nu mai e mama nimanui? Apocalipsa aceasta nu era de indurat, cum nu era nici de acceptat.

A facut cativa pasi pana la patul acoperit cu cearsaf. A dat bland cearsaful la o parte, a descoperit chipul fiului ei si a inceput sa-l mangaie.Apoi a inceput sa-i vorbeasca asa cum o facea cand el era mic si avea febra si ea statea la marginea patului si-i spunea povesti. A constatat ca are mainile reci si l-a invelit cu grija, sa nu-i fie frig.  De pe margine parea doar o mama duioasa la capataiul unui copil bolnav.

Durerea fusese prea mare si sufletul n-a putut s-o duca, Atunci mintea, ca sa poata tine macar trupul viu, a sters realitatea inacceptabila si a zamislit alta, mai usor de indurat. Pentru o durere atroce a unui organ luam analgezice; pentru o durerea sufletului transformam niste amintiri in realitate. Si nebunia poate fi un leac…

Sa ne feresca Dumnezeu de prabusirea propriului univers caci nu stim ce monstrii se vor naste sub moloz! Nu stim de ce realitate ne vom agata ca sa ramanem in picioare. Exclusi dintr-o realitate fatidica ne auto-exilam intr-o realitate proprie populata de amintiri si fantasme. Aparent ramanem in picioare. Dar nu mai traim, Doar existam…