Arhive pe etichete: metrou

Judecata de joi (a mea, nu a lui CTP)

Standard

Joia, când toată lumea merge la Lidl, eu merg la Bucuresti. Două ore dus, două întors, plus ce mai bântui prin metrou, o grămadă de timp pierdut. Şi ca să nu fie pierdut chiar fără nici un folos, îmi fac de lucru privind atent în jur. Adică, înainte de a face lecţii de radiologie, fac studiu de caz. Joia asta am făcut un exercitiu sadic de imaginaţie : ce aş face eu dacă , în metrou, aş da nas în nas cu un terorit posesor de bombă! Nu că ar fi vreun terorist atât de fraier încât să rateze şansa de a deveni vedetă pe CNN făcând un atentat în Bucureşti, capitală de care trei sferturi din populaţia lumii nici n-a auzit, în loc să lovescă la Bruxelles sau Paris, acolo unde sunt aţintiţi ochii tuturor… Dar unii nu prea ştiu geografie, se mai rătacesc şi e posibil să aterizeze şi pe plaiuri mioritice.

Odată tema de studiu aleasă, am cercetat atent în jur pentru depistarea posibililor atentatori, persoane dubioase care ar putea întruni măcar una din condiţiile după care sunt identificaţi teroriştii. Ţeeeapăăăă!

60% dintre călătorii din metrou posedă rucsac! Nu că nu s-ar putea ascunde o bombă şi în servieta diplomat sau în paporniţa cu ceapă verde şi leuştean…

10% dintre călători sunt bruneţi, cu fizionomie de închinători spre Mecca! Nu că n-ar putea exista şi un fundamentalist islmic suedez, blond ca un canar…

10% dintre călători au circumferinţa abdominală suspect de generoasă putând camufla lejer o centură cu explozibil! Nu că în loc de centură nu s-ar putea folosi şi o diademă pusă sub fes cât să-ţi facă un cap cât al lui Axinte de la Vacanţa mare…

10% dintre călători privesc agitaţi în jur dând impresia că sunt la pândă, gata să o ia la fugă dacă ar fi interceptaţi! Nu că n-ar putea fi şi oameni agitaţi fiindcă au pierdut toată leafa la păcănele şi se uită disperaţi să nu apară nevasta de undeva şi să-i întrebe unde-i pâinea la copii şi revista Cancan pe care o aşteaptă de câteva ore…

10% dintre călători sunt cu căştile în urechi şi concentraţi de parcă aşteaptă semnalul de „Apăsaţi tasta 1”! Nu că nu s-ar putea da semnal şi prin fluierături scurte ca şi cum tocmai ar fi trecut o duduie blondă şi cu minijup…

10% dintre călători întrunesc cel puţin doua dintre aceste condiţii, deci e posibil să fie bruneţi şi să facă audiţie de manele în căşti ,  să aibă burta cam mare şi să se uite agitaţi în jur în cautarea unei toalete fiindcă cele şase beri se cer imperios evacuate, sau să posede rucsac  şi să fluiere , dar a paguba fiindca tocmai au picat un examen. Nu că o bombă n-ar putea fi pusă şi într-o poşetuţa Vuitton sau într-un ghiozdănel de gradiniţă…

Un lucru e sigur: n-am văzut nici un Coran lăsat ostentativ pe scaun, aşa cum se întâmpla la mai toate atentatele, ca să se ştie din prima clipă cine o să le revendice! Am tras concluzia că posibilul atentat pe care tocmai mă pregăteam să-l dejoc s-a amânat pâna la o dată ce nu va fi anunţată ulterior.

Asta a fost o temă foarte grea, prea multe ieşiri din tipar, prea multe piste false. Joia viitoare aleg ceva mai simplu. Cum ar fi câte din blondele din mediul înconjurător sunt naturale şi câte umbla cu cioara podoaba capilara vopsită. Sau să ghicesc câta gumă de mestecat e lipită sub scaunele din metrou.

Voi ce mai cercetaţi ca să treacă timpul mai uşor?

terorist la mall

Taranu’ in capitala

Standard

Poatr s-a observat (sau poate nu!) ca am fost cam absenta de pe vesnicele plaiuri ale blogosferei. Asta fiindca nu prea mai am timp: lucrez la program de 8 ore, fac un curs de radiologie si imagistica medicala si trebuie sa invat din mers doua noua specialitati (radiologie si TBC). Asa ca degetelul-tastator a ramas in somaj tehnic…

Despre curs o sa va povestesc altadata, cand oi fi si eu mai lamurita cam cu ce se mananca ; sau in toamna, cand mi-oi lua atestatul. Important e ca nu sunt singura straina total de noua specializare, mai am colege incepatoare si nici n-am temeri mari ca n-o sa pot lua onorabil examenul (asa cum am vazut la asistente care lucreaza de ani de zile in bransa si tot au „morcov”)

Azi o sa va povestesc despre primul pas din aventura bucuresteana, cel de care mi-era cel mai teama: calatoria cu metroul! Ca eu miss mi-s femeie batrana de la tara, pe ulita mea nu-i nici macar asfalt, daramite tunel de metrou.

M-am uitat pe net care e cel mai simplu mijloc de transport care ma poate duce la Spitalul Floreasca fie de la Gara de Nord, fie de la autogara Basarabi. Taxiul l-am exclus din start, sunt totusi bugetara, nu-mi permit sa dau jumate de leafa pe transport. Asa ca m-am decis pentru metrou; care eu cu metroul am mers o singura data prin anii ’80! Deci cum intru si ies eu de la metrou si de unde stiu care-i directia buna de mers? Preventiv am anuntat la serviciu ca, daca luni nu ajung la munca, inseamna ca inca ma mai invart prin tunele si nu gasesc iesirea… 🙂

Si ce fac cand nu stiu raspunsul la o intrebare? Sa renunt era exclus, fifty-fifty nu ma ajuta daca faceam drumul numai pana la jumatate, asa ca am apelat la varianta „suna un prieten”. Adica pe fi-miu, flotant de Bucuresti! Si cand ma aude Copilu’ ce intrebari inteligente pun concluzioneaza ca cel mai simplu e sa ma astepte el si sa ma conduca. Microbuzul direct pleca la o ora prea tarzie, deci a trebuit sa plec cu trenul. Pentru 100 de kilometri amarati a trebuit sa schimb doua trenuri si sa pierd aproape trei ore pe drum (asta presupunand si un trezit la ora 4:30 dimineata!).

In fine, am ajuns in Gara de Nord si m-a asteptat Copilu’ pe peron (ca tot nu mi se mai intamplase chestia asta de vreo suta de ani!).Imi pune o cartela in mana. „Ce fac cu asta?”. „O tii in mana si o bagi unde iti spun eu”. No, bine, asta am priceput, ca miss mi-s isteata.. Da’ cum stiu care-i metroul meu, ca nu vreau sa merg in vizita la IMGB…Imi arata fi-miu cum sa ma orientez pe tabel, cum sa citesc o harta. Plus ca am gura, sunt fiinta cuvantatoare, deci pot si sa intreb!… In fine, vine trenul, ne urcam, ma linistesc ca-i in directia buna si se anunta statiile din timp, deci n-o sa ratez coborarea. Cobor la Stefan cel Mare, aleg o iesire la intamplare, sper sa fie cea buna. O doamna sfioasa ma intreaba: „Stiti cumva in ce parte se merge spre Floreasca?” Ma uit scrutator la ea : „Curs? ” „Da!” „Radiologie?” „Da!” „Bun, atunci incolonati-va dupa mine, ca o nimerim impreuna, tot o sa fim colege!” Si am nimerit!

Amfiteatrul in care ne-am reunit e renovat recent si arata bine (spre deosebire de restul cladirii, care nu mi-a placut din ce am vazut, e prost organizat si semnalizat, totul e pe bajbaite), e situat intre mirosul de tamaie sin capela si cel de mancare din cantina. Am batut matanii (in gand) si am salivat (in gand) si mi-am vazut de curs.Care curs incepe de la nivelul „incepatori”, cica „inapoiati” n-au in schema. Sa va mai spun ca sunt decana de varsta, adica Mama Matusalem a grupei? 🙂

La plecare am luat-o singurica spre Basarabi, am nimerit si peronul corect si iesirea din statie. Pe peron ma abordeaza o tanti mai in varsta si mai de la tara (noi, taranii, ne „mirosim ” intre noi!): „Pentru statia Basarabi de la ce peron trebuie sa iau metroul?” „De aici.” „Multumesc, ca eu nu stiu, nu-s din Bucuresti.” „Nici eu nu stiu, dar nu-i problema daca gresim, trenul merge in circuit asa ca, odata si odata, tot aici ajungem daca nu-i bine.” Ce-am mai incurajat-o, biata femeie! Dar m-a crezut si s-a urcat odata cu mine.

In autogara tocmai plecase microbuzul meu. Urmatorul avea plecarea peste o ora. Dar nea-soferul a fost dragut si m-a lasat sa urc si sa pazesc microbuzul  si am stat singura pana aproape de ora de plecare, cand s-au mai urcat vreo 4 pasageri. Nici n-am plecat bine din autogara cand am simtit cum ma impunge cineva prin tabla masinii; o duducuta a venit de pe un refugiu si, vazand ca se ingusteaza banda de mers, s-a gandit ca s-ar putea strecura prin pe langa microbuz. Si uite asa si-au altoit vopselele, si-au spart oglinzile si am mai intarziat vreo 20 de minute pana au facut constatarile si intelegerea amiabila. Pe DN1 ploua dar soferul meu n-a coborat sub suta la ora, a depasit tot ce-i iesea in cale iar la un moment dat a facut o manevra de viraj stanga si redresare brusca de am crezut ca sigur ne rasturnam. Asa am descoperit si ce reflexe de supravietuire bune am, intr-o secunda mi-am tras picioarele de sub scaunul din fata sa nu mi le rupa la impact, mi-am tras gluga pe cap si m-am pozitionat lateral, cat sa nu dau cu capul in geam sau sa ma umplu de cioburi pe fata!

In fine, am ajuns cu bine acasa. Ca impresie: metroul bucurestean n-are nimic comun cu „trenul galben fara cai” , e mizerabil, deprimant si prost semnalizat, m-am simtit ca o cartita naroada care a nimerit intr-o galerie de hazna dezafectata. Si o alta constatare: cum se deosebesc bucurestenii navetisti de provincialii aflati in tranzit! Primii sunt cablati, adica tuturor le ies cabluri din urechi!Nici nu stiam ca exista atatea culori de casti, zau. Asa ca data viitoare, ca sa nu miros a prost o sa-mi atarn si eu fire din urechi; doar ca nu m-am hotarat daca sa umblu cu stetoscopul „urecheat” sau sa-mi indes niste fire de-alea groase si matasoase de martisor, sa fie si ceva cu rosu, antideochi!…

img