Comunitatea din transportul in comun

De obicei folosesc transportul in comun. In comun cu sotul meu, adica: el sofer si eu responsabil de „liber dreapta”.  Dar ocazional trebuie sa apelez si la transportul comun cu o comunitate. Asta se intampla cel putin lunar, cand merg la sedinta la mucicipiu. Fiindca e asa un lucru rar sunt atenta la ce-i in jur, analizez si incerc sa iau pulsul comunitatii, e un prilej bun sa evadez din turnul de clestar. Si uneori impresiile sunt tragi-comice, alteori ma incarca de energie sau, mai rar, imi zic ca mai bine m-as antrena sa alerg un maraton decat sa ma urc intr-un microbuz spre Ploiesti.

Sa va povestesc de ultima calatorie. Intereseaza pe cineva? Nu? Nu-i nimic, „stiu ca nu intereseaza da’ eu totusi spun”, vorba soacra-mii.

Urc de la capat de linie, microbuzul e aproape gol. Curatel si nemirositor, probabil e prea matinal pentru arome pestilentiale, inca nu s-a incalzit suficient pentru transpiratii.  Pe bancheta alaturata urca doi adolescenti, liiceeni dupa subiectele de dezbatere. Si – culmea!- nu vorbesc despre gagici sau etnobotanice, ci despre materiile de BAC. Bravo, zic, uite ca mai sunt si tineri normali, nu urla teribilismul in toata generatia! Le urez bafta la examen.

Ma uit la sofer. Nu pare cu mult mai in varsta decat liceenii de langa mine. Imbracat in pantaloni si camasa calcate impecabil, aranjat, ingrijit, discret parfumat. Bravo, zic, uite ca nu toti soferii umbla in maieu si bermude cat sa le poti admira parul de pe piept si de pe picioare!

Si pornim. Nu e aglomerat nici in microbuz, nici in trafic. Ma uit ce ma uit pe geam, admir gradinile cu trandafiri infloriti, apoi ma uit iar la sofer, parca varsta lui nu-mi inspira prea multa incredere, vreau sa vad daca e cazul sa adopt pozitia pregatitoare de impact frontal (adica aia cu mainile pe piept, la care se adauga doar lumanarea). Si-l vad pe soferu’ meu cu cotul drept sprijinit pe ditamai volanul, cu obrazul sprijinit in palma, aproape culcat peste volanul pe care il manevra gratios doar cu doua degete de la mana stanga. Ba, la un moment dat, ia si mana stanga de pe volan ca sa raspunda la telefon! Noroc ca era probabil cam fudul de urechea stanga asa c-a trebuit sa o foloseasca pe cea dreapta asa ca a trebuit sa revina cumva la pozitia verticala. Alo, baiatu’, daca vrei sa te joci de-a sinucigasul-relaxat, treaba ta, dar zi-mi sa cobor la prima ca eu mai am ceva treaba pentru azi! Si-i si pacat sa-ti sifonezi dunga de la pantaloni, zau!

Pe la jumatatea drumului urca un tinerel tzutzipet rau. Inalt, bine facut, puteai sa-i numeri patratelele de pe piept prin tricoul mulat, tuns scurt, cu cercel intr-o ureche, cu tatuaj discret sub cealalta, cu o barba di quattro giorni ca in reviste, cu inel pe degetul mare, cu pantaloni scurti si fara par pe picioare. Manechin, nu alta! Trec peste faptul ca probabil era ceva mai tanar decat fi-miu, zic las’ sa se bucure si ochiu’ meu de babuta rurala cu asa priveliste. Brad Pitt s-ar fi ingalbenit de ciuda la asa concurenta (doar  Bruce Willis l-ar mai fi batut de departe!). Dar frumuselul nu era actor de telenovele ci controlor de bilete! Si cand mi-a soptit „multumesc” fiindca i-am aratat biletul aproape ca m-au trecut fiori, mai ca-mi parea rau ca nu-s prinsa fara, sa ma ia la sediu si sa-mi aplice a amenda contraventionala!

Asa am ajuns la destinatie, intr-o companie masculina de exceptie. Nici nu stiu cand a trecut timpul.

Cu sedinta nu va mai plictisesc, doar ca sa nu credeti ca oi fi fost la vreo cine stie ce intrunire strategica secreta, va spun cate ceva, de exemplu ca_cafeaua a fost buna si m-am intors cu o papornita de hartoage.

La intoarcere aproape ca am alergat pana la taxi, niste nori negri stateau amenintatori peste oras. Da’ n-am alergat foarte tare, mi-am permis luxul de a le investiga fugitiv pe toate si de a ma urca in cel mai  elegant dintre ele, o Skoda neagra cu tapiserie alba si aerul conditionat pornit. Si m-am dus ca o doamna pana la statia de microbuze. Unde datele problemei s-au schimbat dramatic: m-am urcat in autocarul autobuzul care statea sa plece, pe ultimul loc liber, langa un nene in varsta, cam jegosel si mirositor, care m-a intrebat din prima : „Da’ matale unde mergi? Da-ncoa sacosa, sa ti-o tin eu, sa nu te deranjeze.”

S-a dus naibii tot fen-shuiu’!…

Pun pariu ca luna viitoare o sa am parte de un microbuz plin de babute cu basmalute!

Cea mai doamna!

Sunt gesturi si intamplari pe care le repetam frecvent, unele devin rutina sau ritual.Sunt si gesturi unice, irepetabile.Unele sunt aproape miracole altele sunt doar fantezii de-o clipa.

Cred ca toti purtati in amintire astfel de clipe:cand ati spus ‘DA’, cand ati devenit parinti, cand ati zburat prima oara cu avionul, cand ati luat un premiu, cand v-a explodat o butelie…Sigur ca am avut si eu portia mea de miracole si gesturi pe care n-am mai avut ocazia sa le repet.

Tocmai facusem baie, am raspuns la telefon cu apa siroind pe mine, ca o Afrodita iesind din spume ;desigur, spumele erau la gura mea, ca nu-mi tihnise balaceala! Si sunt anuntata ca trebuie sa ajung de urgenta la Constanta sa duc niste documente la o institutie financiara, cred ca la trezorerie.

Ca o veritabila „oama de afaceri” ce ma credeam sar in niste haine si-n niste incaltari, dau de doua ori cu feonul prin par ca mi se lipeau pletele de gat si plec. Iau microbuzul din fata blocului, in jumatate de ora sunt la Constanta.Ma uit la ceas, sunt in intarziere, nu stiu unde naiba e trezoreria asta asa ca ma gandesc sa iau un taxi. Fugulita in statia de taxi aflata la doi pasi de microbuz, gasesc o soferita draguta, ma urc in fata desi nu prea obisnuiesc dar zic sa mai facem ceva conversatie pe drum, sa vada femeia ca nu-s scapata de la balamuc ci vorbesc coerent.Pun centura in mod reflex, tot reflex zambesc si zic:

-La trezorerie!

-Care trezorerie? ma intreaba foarte mirata soferita.

-Pai sunt mai multe? ma mir si eu ca-n filmele cu prosti.

-Numai una, din cate stiu eu…

-Pai la aia!

Femeia se uita la mine ca la o expozitie de ozeneuri si-mi arata peste drum, pe diagonala sensului giratoriu in care ne aflam:

-Trezoreria e fix vizavi!

Eu zambesc tembel si dau sa cobor.Soferita, care deja pornise motorul, zice”acu, daca tot v-ati urcat, haideti sa va duc pana acolo”.

Si asa am traversat eu intersectia cu taxiul! Ca pe trecere de pietoni traverseaza toata lumea…Cobor ca o mare doamna in fata institutiei, vreau sa platesc dar soferita imi spune ca nu-i nevoie, a fost placerea ei.Pun pariu ca a fost cea mai scurta cursa din intreaga ei cariera de taximetrista!:))

Urc unde aveam de dus actele, rezolv in cinci minute si ma intorc spre statia de microbuze sa revin la domiciliu stabil.Traversez pe zebra, ca toti muritorii(putea si taxiul ala sa m-astepte, ce naiba, ca eram o doamna pana la capat!) si dau sa urc in microbuzul care se pregatea sa plece.

Bag seama ca in ziua aceea nu multi calatori fusesera scosi din dus ca mine si multi avusesera in minte sa nu distruga stratul de ozon facand risipa de deodorant, caci in microbuz mirosea ca intr-o camara in care a incoltit ceapa si s-au imputit cartofii.Plus ca singurul loc liber era fix pe roata din spate  dreapta deci as fi avut setare pe vibratii pana acasa.  Ca o mare doamna ce ma simteam, decid sa astept urmatorul microbuz.Ca de-abie mi se mai usca si mie parul in bataia soarelui…Zice soferul ceva de stramosii mamei mele si de fitzele de cucoana simandicoasa dar eu cobor fara sa-l bag in seama si el demareaza in tromba de parca era pe circuitul de la Monte Carlo.

In zece minute vine alt microbuz, se umple imediat si intr-un sfert de ora eram in drum spre casa tantosa pe locul din fata, langa sofer, sa am vizibilitate buna si aer foarte conditionat de la fereastra deschisa. Pe la jumatatea drumului vad o imagine care-mi zburleste parul inca ud pe ceafa:microbuzul din care coborasem  plina de ifose era de-a curmezisul drumului cu partea dreapta-spate sifonata bine intr-un impact cu o utilitara. Ambulanta tocmai pleca cu sirenele pornite si lumea era adunata la marginea soselei.A incetinit si microbuzul in care ma aflam cat sa putem studia si noi accidentul si barbatii isi dadeau cu parerea ca ,probabil, soferul vitezoman intrase intr-o depasire riscanta, ii aparuse ceva pe contrasens si virase brusc sa reintre pe prima banda dar se lovise de autoutilitara. Si locul cu ghinion era exact cel pe care ma razgandisem eu sa ma asez!

Cand am coborat in fata blocului primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi iau o bere(off, nu aparuse berea cu lamaie!), sa intru in casa si sa o beau pe nerasuflate. Asa sete nu mi-a fost in viata mea! Asa bere buna n-am baut niciodata!Fusesem „doamna” cateva ore, traversasem si strada in taxi, strambasem din nas ca nu mirosea a liliac in microbuz, acum puteam sa ma sterg linistita cu dosul palmei de spuma  berii ce-mi curgea pe buze.

Sa te dai „doamna” e bine cateodata, te scapa de cucuie si oase rupte. Da’ nu-i rau nici sa ragai ca o toapa dupa o bere si sa realizezi ca-i mai bine sa fii vie decat sa fii moarta!…

Asa-i ca ati avut si voi clipe magice?