Arhive pe etichete: miracol

Stop joc sau reload ?

Standard

Oamenii mor. Inclusiv noi. Zilnic părăsesc lumea asta cohorte de necunoscuti. Uneori printre ei sunt si cunoscuţi…

Soarta celor mai mulţi nu ne afecteaza, nici nu ştim de ei, deci nu ne stârneşte nici o emoţie. Nu-s de-ai noştri. Sunt şi dintre cei pe care nu i-am întâlnit niciodată dar pe care ii regretăm, chiar îi jelim, fiindcă existenţa lor ne-a marcat cumva. Să mai amintesc de isteria creată la moartea lui Elvis sau a lui Michael ?

Sunt şi morţi atât de mediatizate încât ajung să însemne mult, să capete valoare de simbol, desi sunt banale. Cum ar fi micul emigrant adus de valurile Mediteranei pe plajă si cosmetizat cât să stoarcă fiecărui european o lacrimă sau un actor cunoscut rapus de un virus oarecare (aviar, porcin sau gripal) si devenit un excelent motiv de marketing în vânzarea de vaccinuri pentru populaţia îngrozită că ar putea paţi la fel…

Şi mai sunt şi morţii noştri, cei apropiaţi, a căror plecare lasă un gol imens, multe amintiri şi multă revoltă.Moartea lor e specială fiindcă ei sunt speciali. Speciali pentru noi, anonimi pentru alţii. O parte din noi se stinge odată cu ei şi începem să murim şi noi, celulă cu celulă, speranţă cu speranţă…

Dar mai există nişte cazuri deosebite, unele care ne fac să ne punem întrebări, să ne îndoim de ce credeam până atunci şi să ne schimbăm optica. Pentru câteva clipe mi s-au intersectat drumurile cu o doamnă relativ tânără, sigur mai tânără ca mine, a cărei poveste mi-a răscolit încă odata gândurile şi logica. În urmă cu ceva vreme femeia fusese victima unui accident rutier grav. A stat timp îndelungat în comă profundă, cu un prognostic subru, mai exact fără nici o şansă de supravieţuire.Doar pentru că era tânără şi cei ce o aveau în grijă îi erau colegi, nu s-au îndurat să o decupleze de la aparatele ce o menţineau în viaţă, o viaţă relativă. Şi când nimeni nu mai spera nimic s-a produs miracolul: femeia s-a trezit din comă, s-a recuperat incredibil , fără sechele, şi acum şi-a reluat locul de muncă în spitalul în care zăcuse aproape fără viaţă! E sănătoasă, veselă şi de un optimism contagios.

M-am gândit şi la alţii trecuţi printr-o astfel de experienţă covârşitoare. Cum ar fi Gabriel Cotabiţă, cel căruia cei mai mulţi deja îi plângeau anticipatul deces sau, în cel mai optimist scenariu, traiul de legumă la care ar fi fost condamnat dacă ar fi supravieţuit. Nu numai că a învins moartea, dar e mai plin de viaţă ca niciodată , şi-a învăţat lecţia şi apreciază enorm darul pe care l-a primt, acea a „doua şansă” pe care puţini o primesc.

Aşa ca eu am o mare dilema : cât de uman sau de logic e să accepţi decuplarea unui om despre care ţi se spune că nu mai are nici o şansă de viaţă de la aparatele care-i fac inima s-ă mai bată şi plamânii să se mai umple de aer?

Cândva credeam că cel mai corect e să nu laşi un muribund să atârne inutil la graniţa lumii de dincolo ,dacă tot ştii că nu se va mai întoarce. Ba, mai uman, mi se parea să accepţi donarea de organe vitale sănatoase ce ar putea salva alte vieti, dacă tu ai pierdut pe cineva drag să dai altcuiva şansa de a salva pe altcineva drag lui, iar moartea să nu devină un gest inutil. Acum nu mai cred aşa. Cine suntem noi să refuzăm cuiva dreptul la un miracol? Poate un medic, oricâte investigaţii ar face el, să -ţi garanteze că nu mai e nici o şansă, absolut niciuna?

Şi dacă ma mai gândesc cum unii îşi permit să-şi cumpere câte şanse vor, cum ar fi David Rockeffeler , care a „reciclat” deja 6 inimi pâna acum, chiar nu mai sunt sigură că acceptul de a dona organele e un lucru bun. Noul card de sănătate ar trebui să conţină date şi despre consimţământul de a-ţi dona organele in caz de moarte cerebrală şi multi ar fi fost tentaţi să şi+l dea (chiar şi eu),noroc că până acum nu s-a obosit nimeni să ne întrebe. Eu sigur nu voi accepta. Şi aşa l-am sfătuit şi pe fiul meu, care nu înţelegea de ce mă împotrivesc. De va avea vreodată ghinionul de a se afla intr-o astfel de situaţie, sigur va fi cineva alături care să decidă acest acord, nu e nevoie să-şi semneze anticipat o posibilă condamnare la moarte. Sunt o fiinţă egoistă? Poate. Dar cred prea mult in acest miracol numit „întoarcere din morţi” sau „a doua şansă”, ca să accept să apăs pe butonul de stop joc când ştiu că în univers există un jucător mult mai bun decât mine, unul care îşi permite chiar şi să schimbe regulile fixe ale jocului.

Voi v-aţi da acceptul pentru decuplarea de la aparatele medicale a  cuiva drag dacă vi s-ar spune că nu mai există nici o speranţă?

suflet

Miracol!

Standard

Azi e ziua oficiala (de nastere? de nume? de comemorare? naiba stie…) a comunei mele. Asa ca se lasa cu balci, spectacol, discursuri oficiale si -evident!- o slujba cu un sobor de preoti. Eu mi-am anuntat absenta de la festivitati pe motiv de lene, dezinteres si canicula. Da’ un gratar in cintea ulitei satului tot o sa prestez!

Daca de program cultural-spiritual n-am parte, mi-a dat Dumnezeu in schimb (pentru buna purtare, desigur) un mic miracol. Unul „mare cat inima mea”. Ete:

IMG_4467

IMG_4468

Nu e minunat? Eh, daca avea si chipul lui Arsenie Boca si mai si lacrima, om ma faceam! Ce pelerinaj as fi organizat… Sau macar l-as fi pus in piept, in loc de ecuson, la acreditarea care incepe maine…

Unii ofera un inel , eu va ofer un cartof. Mare cat inima mea! Il doriti natur sau prajit? 🙂

Protocolu’ mamei lui!!

Standard

Ne modernizam. Ne adaptam la cerintele medicinei mondiale. Descoperim tehnici noi, terapii noi, invatam de la cei mai emancipati. Si bine facem, nu zic nu. Ideea e ca , oriunde ne-am duce, in orice spital european, sa facem exact ce fac ceilalti. Iar pacientii nostri sa beneficieze de standarde europene, sa simta cat mai putin diferenta intre noi si „ceilalti”. Si ca totul sa fie conform standardelor iar noi sa fim cat mai protejati de acuzatiile de malpraxis s-au inventat protocoalele. Adica pentru simptomatologia X se urmeaza pasii Y, Z, W, apoi se asteapta rezultatul. Daca rezultatul nu e cel scontat…ghinion de nesansa, asa i-a fost scris pacientului si nimeni n-are nici o vina!

Buuun, pana aici e biiine! E bine ca exista reguli generale, e bine sa existe acelasi comportament terapeutic, unul verificat si aprobat ca fiind cel mai eficient. Adica eu fac ce trebuie sa fac si mai departe e doar voia Domnului. Dar daca Domnul e putin ocupat, are alte urgente in Univers si il scapa din vedere pe pacientul meu? Eu, conform protocolului, consemnez evolutia, declar ca nu-mi pot depasi competentele si, eventual, trec la terapia Angeli, adica fac rost de o lumanare si-un chibrit, sa-i calauzesc pasii spre Marea Lumina.

experientele-din-apropierea-mortii-5Ete, chestia asta nu-mi mai place! Uneori am senzatia ca aceste protocoale ma limiteaza si-i refuza pacientului dreptul la o ultima sansa, chiar daca sansa asta se cheama mai degraba miracol. Cand nu mai e nimic de facut, cand verdictul e nefast si nici nu mai e nimic de pierdut de ce nu pot sa fac si altceva, orice cred ca ar putea folosi? In aproape 30 de ani de munca am vazut si lucruri aproape fara explicatie stiintifica sau medicala, pacienti care aproape au fost declarati decedati dar care si-au revenit.Dar pe atunci nu erau protocoale, iti permiteai si sa faci masaj cardiac jumate de noapte, sa cateterizezi ombilical, ba chiar sa scoti pe fereastra afara un sugar care nu mai respira, asta daca ti se termina butelia de oxigen si nu puteai sa te uiti la copil cum se invineteste pana ce vine personalul tehnic de acasa sa schimbe buteliile.Acum nu poti sa faci nimic din ce nu e trecut in protocol, orice gest pe care tu il consideri salvator ti se poate imputa ca malpraxis. Asa ca nu-l faci, te multumesti sa injuri marunt printre buze si sa speri ca Cineva, acolo sus, e in toane bune…

Aseara am vazut un documentar medical care m-a impresionat; o doctorita de nici 30 de ani, in timp ce schia intr-o zona izolata din Norvegia, a cazut intr-un rau inghetat . Au scos-o cu greu, dupa 30 de minute, a mai durat aproape inca o ora pana a venit un elicopter, plus tot atata timp pana ce a ajuns elicopterul la cel mai apropiat spital, la peste 500 de kilometri. Echipajul de prim ajutor a gasit-o fara functii vitale, fara cord, fara activitate cerebrala si cu o temperatura a corpului de 13,5 grade. Adica decedata, dupa toate regulile din manual! Tot ce ar fi avut de facut era sa declare decesul, era imposibil ca intr-o astfel de hipotermie severa si cu un creier neoxigenat atata vreme sa mai poata sa traiasca. Dar cineva a refuzat sa urmeze protocolul, s-a incapatanat s-o ventileze manual pana la spital, s-o incalzeasca treptat si sa faca tot ce ar fi facut pentru un pacient cu sanse reale la viata. Dupa cateva ore inima a inceput sa bata, treptat si-a reluat functiile, nici macar nu a manifestat sechele neurologice si, dupa o recuperare de cateva luni, a ajuns sa profeseze ca medic chiar in spitalul in care i-a fost salvata viata, lucru ce parea imposibil. Cazul ei a devenit tema de studiu si a dus la noi descoperiri medicale, ba chiar o clinica a inceput sa faca operatii foarte riscante folosind hipotermia indusa: i se scade pacientului temperatura corpului pana la 18 grade, apoi i se opreste inima, toate monitoarele inregisreaza practic un deces, timp in care medicii pot indeparta anevrisme grave ce ar pune in pericol viata pacientului sau i-ar afecta functiile cerebrale. Dar asa, prin aceasta metoda, creierul isi creaza un mecanism propriu de aparare, un fel de autoconservare care-i permite sa supravietuiasca pana la 45 de minute fara oxigen. Asta in timp ce manualul zice ca 10 minute fara oxigen transforma creierul intr-o leguma sau il omoara de tot!

Pare miraculos, nu? Si asta doar pentru ca cineva a preferat sa ignore niste protocoale si sa treaca dincolo de orice regula si logica pentru a incerca sa salveze o viata! De-asta ma enerveaza uneori cele trei bibliorafturi de protocoale dupa care trebuie sa-mi ghidez toata activitatea. Miracolul nu e trecut nicaieri, trebuie sa-l ignori si sa-i intorci spatele chiar daca iti iese in cale…

Ce credeti despre protocoalele medicale? Daca ati fi cadru medical le-ati respecta cu sfintenie? Sau, la limita, ati trece peste ele?

Ajun

Standard

Ajun. Buna dimineata la Mos Ajun, buna seara la Mos Ajun!  Orice, numai buna sa fie.

Unii impacheteaza de zor sarmale; altii impacheteaza lacrimi.

Unii cauta coronite de pus la usi; altii cauta jerbe si coroane funerare.

Unii se uita pe cer dupa sania Mosului; altii se uita in zare dupa un dric.

Unii inca nu si-au terminat lista de cadouri de cerut de la Mos Craciun; altii se chinuie sa-si scrie ultimele dorinte intr-un testament.

Unii asteapta sa se intoarca cei dragi de deaparte; altii nu stiu cum sa nu-i lase pe cei dragi sa plece departe, prea departe.

Unii viseaza stele; altii asteapta sa cada stele.

Unii primesc colindatori; altii gonesc duhuri rele.

Unii fac planuri frumoase pentru viitor; altii isi ingroapa viitorul…

Nu vreau sa va intristez Craciunul. Vreau numai sa constientizati cat de norocosi sunteti, ca putinul pe care credeti ca-l aveti e enormul sau imposibilul altora. Bucurati-va de sarbatori! Bucurati-va de prieteni! Va rog numai ca, atunci cand va asezati cu toti in jurul mesei imbelsugate, sa trimiteti un gand bun pentru cei aflati in suferinta, pentru cei deznadajduiti. Nimeni nu trebuie sa fie singur de Craciun, nici cel la inceput de drum, nici cel la capat de linie.

Sarbatori luminoase, dragilor! Si ganduri bune pentru toti!

***

Pentru un Alex necunoscut dar cu sufletul cernit in prag de sarbatori, pentru iubita lui careia deja au inceput sa-i creasca aripile de inger si pentru toti cei ce mai spera intr-un miracol de Craciun, chiar daca stiu ca-i ultimul Craciun.

imgWutSjm