Arhive pe etichete: moarte

A şti sau a nu şti?Aceasta-i utopia!

Standard

Oamenii mor. Unii mai devreme, alţii mai târziu. Pe unii moartea îi loveşte brusc, cât o batere din gene, altora le dă preaviz cu multă vreme înainte. Dar nu vreau să scriu nici o elegie ,nici o alegorie despre moarte, în definitiv e ceva foarte banal, ni se întâmplă tuturor. Eu altceva vreau să analizez.

Un om a ajuns la medic, i s-au făcut toate testele iar medicul i-a spus sec, statistic: cel mai probabil mai ai de trăit vreo şase luni, cel mai optimist ar fi un răgaz de doi ani! Că aşa spun statisticile! Omul nu s-a pus pe bocit, nici n-a comunicat printr-o oiţă ce fel de fluieraş vrea să i se pună la cap. A adunat familia şi toti colaboratorii, le-a spun ce şanse are, a pus toate lucrurile în ordine ca treaba să poată merge strună şi fără el şi după ce şi-a luat povara asta de pe suflet a plecat în lume să-şi caute leac. În câteva luni era operat, refăcut, urma un tratament experimental care a avut succes. Şi viaţa a mers mai departe, omul e bine-mersi şi azi!

Un om  a ajuns la medic, a fost consultat , iar familiei i s-a spus că nu mai e nimic de făcut, sfârşitul e inevitabil şi aproape. Familia n-a putut să-l împovăreze pe pacient cu ştirea asta, i-a tot spus că va fi bine, că trebuie doar să se mai întremeze puţin ca să poată suporta o operaţie ce i se va face în curând. Şi omul îi ruga în fiecare zi să-l ducă la operaţie fiindcă se simte mai întremat; a murit cu durere în suflet că familia nu i-a acordat o şansă, că sigur operaţia aia l-ar fi salvat.

Un om a ajuns la medic, a fost diagnosticat cu o tumoră malignă. Familia nu i-a spus, l+au convins ca va urma o operaţie banală, în curând se va întoarce sănătos acasă. După operaţie, pe cînd se recupera plin de optimism la terapie intensivă, unul din chirurgii care îl operaseră i-a spus sec ” tumora am scos-o, să sperăm că n-o să apară metastazele prea curând”. Luat pe nepregătite omul a clacat, a făcut o comoţie cerebrală şi este în comă.

O femeie a aflat că are cancer de col uterin. N-a spus nimănui, să nu-şi împovăreze familia. Doar când n-a mai avut încotro şi a trebuit să meargă pentru intervenţie chirurgicală în străinătate i-a spus soţului. Care soţ, şocat şi de veste dar şi de faptul că i s-a ascuns acest lucru până în ultima clipă, a facut un accident vascular. Aşa că femeia a zăcut singură într-un spital , iar soţul ei în alt spital.

Acestea nu-s poveşti, sunt doar câteva întâmplări din viaţa de zi cu zi. Sunt urmări diferite ale deciziei de a-i spune sau nu unui pacient cu o boala severă sau incurabilă în ce stadiu al bolii se află şi ce opţiuni ar avea.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte, au luptat şi au învins+o.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte , au abandonat imediat lupta si au fost înfrânţi.

Ştiu oameni care n-au ştiut că sunt condamnaţi la moarte şi au pierdut o luptă pe care nici n-au început-o.

Nu ştiu pe nimeni care să nu fi ştiut că e condamnat dar să fi câştigat .

Deci?…Sinceritate, speranţe deşarte, adevăr sau ignoranţă?

Dacă aţi avea pe cineva drag cu un diagnostic sumbru, i-aţi spune adevărul? Dar dacă aţi fi voi cel condamnat, aţi vrea să vi se spună?

pe pat de spital

Stop joc sau reload ?

Standard

Oamenii mor. Inclusiv noi. Zilnic părăsesc lumea asta cohorte de necunoscuti. Uneori printre ei sunt si cunoscuţi…

Soarta celor mai mulţi nu ne afecteaza, nici nu ştim de ei, deci nu ne stârneşte nici o emoţie. Nu-s de-ai noştri. Sunt şi dintre cei pe care nu i-am întâlnit niciodată dar pe care ii regretăm, chiar îi jelim, fiindcă existenţa lor ne-a marcat cumva. Să mai amintesc de isteria creată la moartea lui Elvis sau a lui Michael ?

Sunt şi morţi atât de mediatizate încât ajung să însemne mult, să capete valoare de simbol, desi sunt banale. Cum ar fi micul emigrant adus de valurile Mediteranei pe plajă si cosmetizat cât să stoarcă fiecărui european o lacrimă sau un actor cunoscut rapus de un virus oarecare (aviar, porcin sau gripal) si devenit un excelent motiv de marketing în vânzarea de vaccinuri pentru populaţia îngrozită că ar putea paţi la fel…

Şi mai sunt şi morţii noştri, cei apropiaţi, a căror plecare lasă un gol imens, multe amintiri şi multă revoltă.Moartea lor e specială fiindcă ei sunt speciali. Speciali pentru noi, anonimi pentru alţii. O parte din noi se stinge odată cu ei şi începem să murim şi noi, celulă cu celulă, speranţă cu speranţă…

Dar mai există nişte cazuri deosebite, unele care ne fac să ne punem întrebări, să ne îndoim de ce credeam până atunci şi să ne schimbăm optica. Pentru câteva clipe mi s-au intersectat drumurile cu o doamnă relativ tânără, sigur mai tânără ca mine, a cărei poveste mi-a răscolit încă odata gândurile şi logica. În urmă cu ceva vreme femeia fusese victima unui accident rutier grav. A stat timp îndelungat în comă profundă, cu un prognostic subru, mai exact fără nici o şansă de supravieţuire.Doar pentru că era tânără şi cei ce o aveau în grijă îi erau colegi, nu s-au îndurat să o decupleze de la aparatele ce o menţineau în viaţă, o viaţă relativă. Şi când nimeni nu mai spera nimic s-a produs miracolul: femeia s-a trezit din comă, s-a recuperat incredibil , fără sechele, şi acum şi-a reluat locul de muncă în spitalul în care zăcuse aproape fără viaţă! E sănătoasă, veselă şi de un optimism contagios.

M-am gândit şi la alţii trecuţi printr-o astfel de experienţă covârşitoare. Cum ar fi Gabriel Cotabiţă, cel căruia cei mai mulţi deja îi plângeau anticipatul deces sau, în cel mai optimist scenariu, traiul de legumă la care ar fi fost condamnat dacă ar fi supravieţuit. Nu numai că a învins moartea, dar e mai plin de viaţă ca niciodată , şi-a învăţat lecţia şi apreciază enorm darul pe care l-a primt, acea a „doua şansă” pe care puţini o primesc.

Aşa ca eu am o mare dilema : cât de uman sau de logic e să accepţi decuplarea unui om despre care ţi se spune că nu mai are nici o şansă de viaţă de la aparatele care-i fac inima s-ă mai bată şi plamânii să se mai umple de aer?

Cândva credeam că cel mai corect e să nu laşi un muribund să atârne inutil la graniţa lumii de dincolo ,dacă tot ştii că nu se va mai întoarce. Ba, mai uman, mi se parea să accepţi donarea de organe vitale sănatoase ce ar putea salva alte vieti, dacă tu ai pierdut pe cineva drag să dai altcuiva şansa de a salva pe altcineva drag lui, iar moartea să nu devină un gest inutil. Acum nu mai cred aşa. Cine suntem noi să refuzăm cuiva dreptul la un miracol? Poate un medic, oricâte investigaţii ar face el, să -ţi garanteze că nu mai e nici o şansă, absolut niciuna?

Şi dacă ma mai gândesc cum unii îşi permit să-şi cumpere câte şanse vor, cum ar fi David Rockeffeler , care a „reciclat” deja 6 inimi pâna acum, chiar nu mai sunt sigură că acceptul de a dona organele e un lucru bun. Noul card de sănătate ar trebui să conţină date şi despre consimţământul de a-ţi dona organele in caz de moarte cerebrală şi multi ar fi fost tentaţi să şi+l dea (chiar şi eu),noroc că până acum nu s-a obosit nimeni să ne întrebe. Eu sigur nu voi accepta. Şi aşa l-am sfătuit şi pe fiul meu, care nu înţelegea de ce mă împotrivesc. De va avea vreodată ghinionul de a se afla intr-o astfel de situaţie, sigur va fi cineva alături care să decidă acest acord, nu e nevoie să-şi semneze anticipat o posibilă condamnare la moarte. Sunt o fiinţă egoistă? Poate. Dar cred prea mult in acest miracol numit „întoarcere din morţi” sau „a doua şansă”, ca să accept să apăs pe butonul de stop joc când ştiu că în univers există un jucător mult mai bun decât mine, unul care îşi permite chiar şi să schimbe regulile fixe ale jocului.

Voi v-aţi da acceptul pentru decuplarea de la aparatele medicale a  cuiva drag dacă vi s-ar spune că nu mai există nici o speranţă?

suflet

La capatai

Standard

A murit Paula Iacob. Fie-i tarana usoara! Nu stiu prea multe lucruri despre ea, cred ca a fost o persoana decenta si care si-a trait din plin viata. Sa ajungi cu mintea intreaga si relativ pe picioarele tale la 83 de ani, nu-i putin lucru. Daca ma gandesc acum sa spun ceva de ea nu-mi vin in minte decat doua lucruri: unul, ca purta niste bijuterii foarte frumoase, selecte (ca mie astea imi sar primele in ochi cand e vorba de privit si analizat o femeie) si doi, ca nu cred sa fi fost o persoana ipocrita, mi-a ramas pe retina o secventa de la un revelion transims in direct din casa ei (ce idee tampita!) in care, printre vesela de portelan si tacamurile e argint trona un borcan de mustar autohton si nu a simtit nevoia sa-l camufleze. In rest nu simt nevoia nici s-o omagiez, nici s-o critic, n-am avut nimic de impartit. Si i-am apreciat si sinceritatea de a recunoaste ca n-ar fi ajuns persoana publica atat de cunoscuta de astazi daca viata ei nu s-ar fi intersectat la un moment dat cu cea a lui Nicu Ceausescu. Despre colaborarea cu vechea Securitate nu mai zic nimic.

Si nu despre Paula Iacob voiam sa vorbesc, ci despre ceea ce titrau televiziunile. Adica O televiziune, aia care duce traditia defunctului OTV si prezinta totul la modul catastrofal, plin de epitete gen „groaznic”, „socant”, „terifiant”. Si scria mare pe banda galbena ca vor transmite in diect din casa avocatei  imagini cu cei aflati la capataiul ei. Eu chestia asta n-o inteleg: avea raposata capatai? De ce nu spunem de la capul sau de la picioarele mortului (ca banuiesc ca unii stau si mai spre partea ingusta a sicriului, nu se inghesuie toti sa-i studieze coafura indeaproape…) ? Sau nu e vorba de craniul persoanei ci de capatul de drum, adica tot un fel de capatai? No, uite ce m-a palit si pe mine semantica acum!

Si mai am o nedumerire, de data asta nu tine de exprimare ci de realitate: de ce naiba se inghesuie toti sa-i stea la capatai cand i se da omului plecarea din asta viata si nu-i nimeni sa-i faca primirea cand intra in ea ? Caci, zau, e mult mai complicat sa te nasti decat sa mori, atunci ai avea nevoie de incurajari si de galerie! Ce ironie: cand te nasti, plangi singur de parca ai sti ce te asteapta si cand mori te plang altii desi abia atunci iti gasesti linistea!Numai capataie lacrimogene!…

Arta de a muri

Standard

Cateva zile o sa fiu cam ocupata. Nu spun asta ca sa arat ce persoana importanta si cu agenda incarcata sunt ci ca sa motivez de ce n-o sa pot fi prea activa in online.

Setea de cunoastere ma indeamna spre noi orizonturi. Hai, ziceti si voi ca luati in serios afirmatia asta ca nici eu nu-s fraiera sa recunosc ca e o oportunitate de a chiulii cateva zile de la serviciu.:))

Deci merg la un curs! E departe de specialitatea mea, e chiar la polul opus caci este despre ingrijiri paliative, despre cum putem alina suferinta celor aflati la capat de drum. Si nu e vorba doar de varstnici , cei care „si-au trait traiul, si-au mancat malaiul” ci si despre copii care nu-si vor sfarsi nici macar copilaria pentru ca o boala marsava le spune „stop!” sau de oameni in deplina maturitate care isi lasa planurile neterminate si visele netraite fiindca o soarta nefasta le-a jucat o festa si a taiat ata mult prea devreme. E poate cea mai grea ramura a medicinei, e maximul de umanitate pe care il putem dovedi cand nu mai putem vindeca ci doar alina dar e si maximul de inumanitate la care esti supus tu, cel care trebuie sa asisti suferinta zi de zi si sa te incarci cu durerile si regretele tuturor.

Dar nu despre ce invat la curs vreau sa va vorbesc. Sunt abia la inceput si daca voi descoperi lucruri ce cred ca v-ar interesa o sa vi le impartasesc. Caci toti, la un moment urat al vietii, putem fi pusi in situatia de a mangaia un muribund drag sau,si mai tragic, sa fim cel care are nevoie de o ultima mangaiere.

Va spun doar niste date statistice. Niste date care mi-au dat de gandit si pe care nu le-am constientizat niciodata pana ce nu le-am vazut scrise mare si crud pe un ecran. Statistica asta pe care o uram uneori e oglinda care ne dezvaluie realitatea pe care refuzam s-o vedem cu ochiul liber.

Si spune ea, statistica, ca doar 4% din batranii peste 75 de ani traiesc in institutii (camine de batrani), Ai fi tentat sa spui ca asta e bine, ca restul isi deapana memoriile alaturi de copii si nepoti in case luminoase, printre lucrurile dragi adunate o viata. Si nu-i asa! Sunt multi cei care isi duc ultimele zile in neajunsuri si singuratate, abandonati si neputinciosi; sunt unii care suna periodic la 112 si solicita ambulanta sau altceva doar ca sa le traca cineva pragul, sa poata schimba o vorba cu cineva…

muribund in spitalTot statistica spune ca mai mult de 50% din acesti batrani mor intr-o unitate spitaliceasca. Si tot intr-o unitate spitaliceasca se consemneaza peste 75% din totalul deceselor din Romania!

Optimistii ar spune ca e bine, ca 75% din cei ce mori au avut o sansa, au ajuns pe mana unui doctor. Ca rezultatul e tot un deces e mana destinului. societatea le-a dat o sansa!

Pesimistii s-ar ingrozi:cum, 75% nu mai ies vii dintr-un spital? DAr hai sa fim corecti, nu e vorba de numarul pacientilor din spitale, nu se reduce la un sfert numarul supravietuitorilor. Vorbim doar de o statistica a deceselor la nivel national.

Realistii ar constata altceva: ca s-au dus vremurile in care omul murea linistit in casa lui, pe perna lui, asistat de cei dragi care sa-i faca trecerea mai lina! Pe cel care moare nu-l mai tine familia de mana, nu-l mai vegheaza flacara unei lumanari, nu-si mai deapana amintiri si nu mai are posibilitatea sa-si spuna ultimele dorinte. Se moare intr-o incinta straina, printre straini, in tiuit de aparate, forfota de lume, ochi indiscreti, atmosfera rece, ostila…

A muri e o arta pentru care trebuie sa te pregatesti din timp. Dar din ce in ce mai mult suntem niste artisti ratati!…

regina-maria-alaturi-de-raniti

Vieti pe holuri de spital

Standard

urlSe iubeau mult.Nu mai erau chiar foarte tineri, casnicia lor trecuse de mult de luna de miere. Aveau tot ce le trebuie si multa armonie in familie. Un sigur lucru le lipsea:un copil. Mersesera prin doctori, prin spitale, facusera toate investigatiile posibile, incercasera tot ce li s-a recomandat.N-au precupetit nici timp nici bani sa-si indeplineasca cea mai mare dorinta, aceea de a fi parinti.

Si cand nu mai aveau nici o speranta aproape, cand se gandeau ca poate ar trebui sa infieze un copilas, s-a intamplat minunea:Ea a ramas insarcinata! Toti ingerii din ceruri s-au bucurat pentru ei si nu existau oameni mai fericiti pe pamant.

Sarcina mergea bine, burtica se rotunjea din zi in zi si viitoarea mamica se simtea minunat, mai bine decat oricand in viata.La toate controalele medicul ii anunta ca vor avea un copil sanatos. Dar El era din ce in ce mai palid si mai slabit.Nu prea lua in seama nici ametelile nici usoarele greturi, ba chiar glumea ca a preluat el partea urata a sarcinii. Dar intr-o zi, mergand cu sotia la medicul de familie, acesta i-a sugerat sa faca si el niste analize.De gura sotiei a acceptat. Au mers la policlinica, au recoltat analizele, le-au luat in aceasi zi si au mers la medic sa le interpreteze. Ea era in perfecta stare de sanatate, sarcina ii pria de minune, El…ceva nu era in regula, rezultatele erau dubioase. Doctorul i-a dat sa repete testele. Aceleasi rezultate. Verdictul? O forma foarte agresiva de cancer, o leucemie galopanta!

Cerul s-a prabusit peste ei.Cand credeau ca au intrat in cea mai frumoasa perioada a vietii lor, cum sa accepti asa ceva? El a inceput terapia. Multe internari, chimioterapie greu de suportat, starea sanatatii deteriorandu-se din zi in zi. Ea isi oprea cu greu plansul, lacrimile de bucurie s-au transformat in lacrimi de suparare si neputinta.Aproape ca s-au mutat cu totul in spital. El, topit ca o lumanare ce abia mai palpaie, Ea veghindu-l tot timpul.Si rugandu-se pentru o alta minune.

In ziua in care El a cazut in inconstienta pe Ea au apucat-o durerile de nastere, cu vreo 2-3 saptamani inainte de termen. Stresul si oboseala isi spusesera cuvantul.Au internat-o la maternitate dar lucrurile n-au mers ca la carte, la un moment data doctorii s-au temut atat pentru viata ei cat si pentru a pruncului. Au decis sa-i faca de urgenta cezariana. Tarziu in noapte, dupa ore nesfarsite de chin, a venit pe lume un baiat frumos si sanatos ce a trezit tot spitalul cu tipetele lui viguroase. Mama, la limita dintre viata si moarte, nici n-a putut sa-l tina in brate, doar si-a lasat lacrimile sa curga in voie cand l-a auzit. Ca erau lacrimi de bucurie sau de durere, numai ea stia…

Spun cei ce-l vegheau pe El ca aproape de miezul noptii s-a petrecut ceva ciudat;desi in coma, pe obraz i-au curs lacrimi si parca ar fi zambit.Poate stia si El ca a devenit tata! Spre dimineata a plecat spre zari albastre,linistit si fara chinuri. Rezistase din toate puterile cat sa poata avea baiatul lui doi parinti vii trecuti in certificatul de nastere. Asa cum si fiul se grabise sa vina pe lume cat sa prinda ultima suflare a tatalui sau, ca o binecuvantare…

Ea a stat doua zile in reanimare.Nici vorba sa se poata da jos din pat, era foarte slabita, abia isi putea imbratisa puiul pentru cateva clipe.Dar in ziua inmormantarii sotului ei s-a rugat cu cerul si pamantul de medici sa-i permita sa mearga la inmormantare.A semnat toate actele si-a asumat toate riscurile, a platit o salvare privata si s-a dus sa-si conduca omul drag la groapa.Au dus-o aproape pe brate pana la mormant.Nici o lacrima nu i-a curs.Poate ca era sedata, poate ca secase izvorul lacrimilor…A aruncat un pumn de pamant peste cosciug, si-a luat ramas bun si a plecat.Petre al ei cel bun era in ceruri sa vegheze.Petrisor cel mic era la spital si isi astepta mama…

Uneori in viata platesti un pret prea mare pentru  o dorinta .Soarta iti da un dar nepretuit dar iti ia altceva, la fel de drag, in schimb.De ce nu le putem avea pe toate?

Abis

Standard

De murit, murim o singura data, Sau atat ne aducem aminte.

Uneori sunt raspantii in viata in care dam mana cu moartea fara sa stim, o privim in ochi fara sa o recunoastem.Si dupa ce trece clipa ,aerul in jur devine brusc rece iar plamanii  vor sa inspire cu nesat.Diferenta dintre banalitate si trecerea in eternitate e doar de cateva secunde ,nici n-avem timp sa o percepem.

Am citit despre o experienta povestita de Hapi, cum e sa constientizezi ca esti viu.Si m-am gandit sa-mi impartasesc si eu experienta.Nu ca ar fi spectaculoasa, dar poate ca foloseste cuiva, sa nu repete greseala mea.

In urma cu mai bine de 10 ani m-am hotarat sa ma apuc de yoga, asa, de capul meu si fara nici un mentor.Ma gandeam ca exercitiile de respiratie si posturi ma vor ajuta sa-mi controlez crizele de astm din ce in ce mai agresive.Mi-am luat carti, am citit, am crezut ca am inteles si m-am apucat de treaba, sa exersez…

Intr-o seara am vrut sa-i dovedesc sotului meu ce „maestra” am devenit si cum pot sa fac eu o chestie deosebita, adica sa-mi scad temperatura corpului.Pff! Omul nici nu m-a bagat in seama, a crezut ca-mi arde de gluma si si-a vazut mai departe de urmarit filmul la televizor.Si eu mi-am inceput exercitiul de relaxare…Incet-incet tot corpul s-a ingreunat, membrele mi-au devenit inerte si nu le-am mai putut controla.Nu tresarea nici un muschi, eram aproape inerta si nu puteam misca nici un deget. Initial senzatia,pe care n-o mai incercasem niciodata, a fost foarte placuta.Relaxare maxima! Dar apoi a inceput o prabusire brusca intr-un abis fara fund. Un hau negru ma tragea in jos cu putere.presiunea imi scotea aerul din plamani fortat, simteam un tunel rece in jur si nu ma puteam opune fortei gravitationale. Parca alunecam vertiginos intr-un mormant umed.Voiam sa ma agat de ceva, voiam sa strig, sa-mi atentionez sotul ca ma tot duc spre nefiinta, dar nu puteam controla nici un muschi, nu puteam scoate nici un sunet. M-a cuprins frica, apoi o panica pe care n-am mai simtit-o niciodata  in viata. Asa sa fie drumul spre iad? Asta m-am gandit, era prea dureros si prea infricosator sa fie altceva. In interiorul meu era numai zbatere si disperare, in exterior era inertie.

Nu stiu cum am scapat din capcana, cred ca sotul m-a atins fara sa vrea si mi-a dat un strop de energie sa clipesc macar.Apoi am putut sa-mi inclestez pumnii si sa ma rup din tunelul negru. Eram inghetata sloi, transpirata si-mi curgeau lacrimile.Ma durea tot corpul ca dupa niste crampe cumplite, de parca as fi avut tetanie. N-am zis nimic, nu i-am povestit ce mi s-a intamplat. Nici n-as fi avut putere sa vorbesc, nici nu mi-as fi gasit cuvintele sa descriu senzatia. Si nici nu m-ar fi crezut…

De atunci nu mai vreau sa aud de yoga. Poate ca e un lucru minunat, dar e nevoie de pregatire, nu e bine sa te joci cu focul daca nu sti sa-l stingi! Nici acum nu stiu ce s-a intamplat de fapt.Dar n-a fost o chestie subiectiva, nici un vis urat. Doar ca am pasit pe un drum care nu e pentru neinitiati si care nu cred ca se face de unul singur, trebuie sa ai alaturi pe cineva care sa stie calea de intoarcere.

Cam dupa un an o colega mult mai in varsta, vaduva unui medic, si-a gasit fiica de 30 de ani, astmatica si yoghina, moarta in pat. Era transpirata toata , o transpiratie de gheata.Toti au zis ca a avut o criza puternica de astm si s-a sufocat. Asa, stand frumos intinsa in pat, fara sa se chirceasca macar? Si cu medicamentele neatinse pe noptiera?

Amintirea prabusirii in neant mi-a venit brusc in minte si m-au trecut fiori. Eu m-am intors,dar…