Arhive pe etichete: nunta

Povestioară de la ţară

Standard

Aud zilnic poveşti. Unele anecdotice, altele cu tâlc, unele doar te fac sa zâmbeşti, altele te pun pe gânduri. N-am fost eu martoră la ele, doar le-am ascultat de la alţii, dar sunt reale şi merită spuse mai departe. Aşa că m-am gândit să iniţiez o rubrică noua, una cu ce îmi povestesc cei din jurul meu. Şi fiindcă universul în care se întâmplă ele e cel rural-provincial o să intitulez rubrica Povestioară de la ţară.

 

56330_915Un sat oarecare. O nuntă oarecare. Lume multă la căminul (foarte) cultural, muzică, veselie, miros de sarmale şi valuri de ţuică şi vin. Toată lumea se distreză, numai mireasa stă bosumflată, zici că-i la priveghi. Şi de ce trece timpul, tot mai supărata e, se uită încruntată spre masa socrilor mici. Toate mesele sunt pline, numai acolo nu stau decât vreo câteva persoane, şi alea fiindcă n-au gasit loc la alte mese, nu că ar fi rude cu socrii. La un momentdat mireasa nu mai poate răbda, se duce furioasă spre părinţii ei şi-şi varsă năduful

-Uite, tată, cum mă faci de râs! Că uite ce de lume a venit dupa socrul mare , chiar dacă a mai făcut două nunţi înainte, numai dupa voi n-a venit mai nimeni, şade masa goală! Că voi n-aţi ştiut să vă duceţi pe la nunţi, nu v-aţi gândit că aveţi şi voi o fată şi o să trebuiască sa invitaţi lume la nunta ei. Că ce or să zică socrii mei când s-o striga darul şi din partea mea nu s-o aduna mai nimic, de parcă aş fi orfană. Că o să râdă lumea de noi…

Soacra mică se ruşineaza şi mai că-i dau lacrimile, socrul mic parcă nici nu aude, se uită in jur ca un spectator oarecare şi nu răspunde. Si nunta merge mai departe.

Vine momentul când se strigă darul.Cu lăutari şi strigături, cum e obiceiul la ţară. Socrul mare face dar frumos, de om pricopsit şi generos. Urări de bine şi aplauze. Socrul mic dăruieşte şi el tinerii cam tot cu aceaşi sumă. Iar urări, iar aplauze. Şi darul curge mai departe, se aduna o sumă frumuşică. Mirele e bucuros, deja calculează că i-au ieşit banii de-o maşina. Dar mireasa e tot botoasă, dacă aduceau şi părinţii ei ceva meseni se adunau şi de-o mobilă nouă, poate şi de-o săptamână de miere pe litoral…

Când toată lumea a terminat de dăruit şi lautarii se pregăteau sa ridice mesenii pentru o sârba săltăreaţă ca să li se mai aşeze desertul, hop şi socrul mic cu o damigeană in braţe! Mireasa e disperată. „Aoleo, cum mă face tata de ruşine iar! Că după ce că n’a venit aproape nimeni după el, uite, mai trânteşte şi o damigeană pe masă, parcă de vinul lui aveam eu nevoie!”

Socrul ia microfonul de la şeful orchestrei, se uită fix in ochii fiică-sii şi zice:

-Fata mea, să ne ierţi dacă te-am făcut de ruşine. Ştiu că ai fi vrut să aducem lume mai multă la nunta ta, aşa ai fi şi meritat. Noi n-am prea fost la nunţi, nu că n-am vrut, dar aşa a fost să fie, nu s-a putut. Dar de câte ori am avut invitaţie la o nuntă şi nu ne-am dus, eu am băgat in damigeana asta banii pe care i-aş fi dat ca dar. Nu ştiu câţi bani s-or fi adunat aici, dar tot ce e, consideră că e darul pe care l-ai fi primit tu azi la nunta ta dacă i-aş fi invitat pe oamenii aceia, aşa cum m-au invitat ei. Şi e păcat să stai morocanoasă la nunta ta şi să te găndeşti la bani în loc să te bucuri şi să te distrezi, nu e bine să-ţi începi căsnicia cu gînd rău şi supărare! Banii vin şi trec, înţelegerea şi voia buna trebuie să rămână.

S-a spart damigeana şi s-au numărat mai mulţi bani decât se număraseră la tot darul adunat de la meseni…

Morala: nu te grăbi să dai cu pietre pâna nu ştii ce are omul în damigeană!