Arhive pe etichete: poveste

Povestioară de la ţară lll

Standard

Veneam ieri agale prin centru, pe lângă plopi şi fără soţ.( Divagaţie revelaţie: oraşul ăsta n-are plopi, doar brazi, castani şi salcii; iar pe uliţa mea predomină nucul şi curcuduşul; ma rog, la unii nu prea-i cu duş, mai mult cu lighean, că aşa-i la ţară… 🙂 )

Şi cum mergeam eu aşa, ostenită după o zi de muncă, îmi taie calea o arătare de femeie urâtaaaa, urâtă cu spume: cât de înaltă aşa şi de lată, de mai uşor ţi-e s-o sari decât s-o ocoleşti, cu garda mai joasă ca un Lamborghini, mai să dea cu eşapamentul de asfalt, cu o mustăcioară unuduind în bătaia vîntului ca un lan de grâu şi cu o privire agera scrutând orizontul şi pe orizontală şi pe verticală simultan, pentru economie de timp. Mă scutur ca de-un vis urât şi îmi vine în memorie o povestioara auzită zilele trecute.Că noi la serviciu avem şi un club de folclor…

Cică trăia în oraş (şi încă mai trăieşte!) un bărbat frumos şi la trup şi la suflet, om arătos dar şi harnic, iubit şi respectat de toată lumea. Se straduise mult Dumnezeu să altoiască pe lutul lui Adam ceva din genele lui Adonis dar ieşise o lucrare de calitate, cu multă trecere la femei. Şi din căte femei s-ar fi trecut fericite pe numele lui, el şi-a ales-o pe cea mai hidoasă. Da nu hidoasă şi atât ,ci Muma Padurii la pătrat! Că la dracu’ te puteai uita, dar la dânsa, ba! Degeaba îi bateau prietenii apropouri, degeaba făceau colegii glume şi-l interogau ce talente ascunse are nevastă-sa, daca e adevărată povestea cu broasca pe care o săruţi seara şi se transformă în zână, sau dacă face sarmale bune, omul nostru nu pricepea nimic, era orb şi surd, dar mai ales foarte îndrăgostit de aleasa lui! Şi ca să-i fie fericirea deplină au mai facut şi un copil, o fetiţă-mutant, leit mă-sa, să nu se piardă patentul!

Azi aşa, mâine aşa, omul îşi trăia fericirea neânţeles de nimeni şi ocolit din ce în ce mai des de prieteni până ce a rămas singur. Nici n-a băgat de seamă, îşi ducea consoarta de braţ la plimbare de parcă ar fi defilat pe un podium langa o Miss Univers.

Până într-o zi… Era primăvară, dăduse colţul ierbii în grădină şi colţii cartofilor în beci, se umpluse zarea de miros de caişi înfloriţi şi de varză murată borşită, aşa că omul cel frumos s-a hotărât să coboare în pivniţă şi să facă puţină curăţenie. Mută saci şi borcane, spală butoaie, goleşte lăzi. Deodată…zbanggg! Damigeana pusă în beci de nevestica lui chiar în ziua nunţii lor şi de care promisese să nu se atingă pâna la nunta de aur, caci aşa îl pusese ea să jure, a alunecat şi s-a spart. Necaz mare, da ce să-i faci, se mai întâmpla şi accidente, lasă că or bea şi alt vin la nunta de aur, nu-i musai sa fie unul vechi de jumate de veac! Din damigeană n-a curs nimic, probabil că nu fusese bine închisă şi vinul se evaporase, s-a gândit omul , şi atunci mai bine că s-a întâmplat acum, să nu stea în nadejdea vinului ăla, să aibă timp să pună altul la învechit. Dar cioburile trebuiau adunate, să nu cumva să intre nevestica după murături şi să se rănească. Iese din beci după  mătură şi făraş.

De cum iese, chiar în prispa casei, îi taie calea o femeie. Urââââtăăăă-urâtă! Mai să facă infarct de sperietură bietul om! Că „cine sunteţi, pe cine căutaţi, cum aţi intrat în curte”, alea-alea. „Păi eu sunt nevastă-ta, măi omule, ce, ţi-a luat Dumnezeu minţile?” Omul e şi mai şocat, nu înţelege ce se întâmplă. „Aoleooo, ai fost în beci?! Şi oi fi umblat la damigeană!”

N-a apucat bărbatul să mai spună nimic că femeia a luat-o la fugă pe poartă. Şi dusă a fost!

Ce să mai lungesc povestea, ideea e că a aflat şi omul,în sfârşit, cu cine se însurase: cu o vrăjitoare care ascunsese farmece într-o damigeană şi-l subjugase cu totul făcându-l să nu mai vadă realitatea! A dat divorţ, s-a recăsătorit cu o femeie normală şi de care putea să fie mândru când ieşeau în lume şi şi-a recâştigat prietenii . Ce s-a ales de Hidoşenie, nu ştiu. O fi încălecat pe mătură şi s-o fi dus pe tărâmul celalalt. Sau o fi găsit alt fraier…

M-am mai uitat odată la urâţenia ce-mi ieşise în cale dar nu m-am prins dacă era cumva cea din poveste sau vreo surată de-a ei. Şi nici n-am băgat de seama dacă avea vreo damigenuţă în sacoşa.Deşi atâta minte o fi având şi ea să înveţe din greşeli şi să nu mai folosească recipiente fragile pentru „succesul” în căsnicie.Dacă vrei să te ţină fericirea o viaţa investeşte naibii într-o castă de valori blindată, nu umbla cu farmece la sticlă!…

 

Şi-am încălecat pe-o mătură şababa-cloanta

Să mor eu c-a fost aşa!

Şi-ncalec nişte cai verzi

Să mori tu de nu mă crezi! 🙂

Povestioară de la ţară III

Standard

Ştiam că există poveşti cu vânatori, poveşti cu pescari, poveşti cu rabini ; acu am aflat că există şi poveşti cu radiologi. De când mă învârt printre ei, nu numai că mă învaţă meserie, dar îmi mai şi povestesc din păţaniile lor adunate în timp.Vă zic una, care mi s-a părut mai haioasă.

Key-XrayLa serviciul de radiologie al unui spital mare vin într-o zi doi gardieni de la penitenciar cu un deţinut.

-Domn doctor, deţinutul acesta a înghiţit o cheie, vrem să ştim unde s-a localizat, dacă e în pericol, că nu vrem să-l plătim de bun.

-Bine, mă, treci la aparat să te pozăm!

Îi fac rodiagrafie, pe imagine se evidenţiază clar unde e poziţionată cheia.

-Nu-i în pericol, o s-o elimine într-o zi sau doua, urmariţi-i scaunul şi o să găsiţi cheia.

No, bine! Peste încă doua zile iar vin gardienii cu deţinutul:

-Domnu doctor, am verificat, n-a eliminat nici o cheie.

-Mai facem o radiografie, să vedem unde s-a înţepenit…

Iar dezbracă deţinutul de cămaşă, iar îl pozează, cheia e tot acolo, aproape că nu s-a clintit.

-Mai urmăriţi-l două zile, trebuie s-o elimine…

Trec încă două zile, deţinutul e adus iar. Acelaşi ritual, iar poză, cheia e cam tot acolo.

-Mai urmăriţi încă două zile, n-are cum sa nu iasă, că n-are simptome de blocaj.

Înjură gardienii, „mama lui de nemernic, iar trebuie să vânzolim kktu’, ce naiba nu alunecă şi cheia aia?!”

După doua zile, deţinutul e iar la uşa. Exasperat, doctorul îi spune unui asistent de la radiologie

-Vezi ce poză îi faci, că dacă mai văd odata cheia aia, fac o criză de nervi. Acu-l operez să o scot!

Intră deţinutul in camera pentru radiografie, îşi dă jos cămaşa şi dă să se aşeze cum era învăţat.

-Dă-ţi jos şi maieul, îi strigă asistentul!

-De ce, că mi-e frig şi până acu mi-au făcut poza aşa, cârcoteşte infractorul.

-Dă, mă, jos maieul ăla odată şi nu mai comenta! Şi, cam nervos, asistentul trage de un colţ de maieu. Şi, ca prin minune, cheia buclucaşă cade pe jos, cu zgomot ca de zurgălăi. Căci cheia nu fusese niciodată înghiţita, ci bine lipită sub maieu. Deţinutul n-avea nici o problemă de sănătate, se plictisea in celulă şi voia să fie scos la plimbare.

Ca buni cetăţeni cu respect pentru drepturile omului nu povestim cam ce cafteală a încasat omul de la gardienii care făcuseră aromoterapie verificându-i fecalele atâtea zile. 🙂

Morala:  dacă răscolesti rahatu’ toată ziua s-ar putea să nu gaseşti nimic preţios, doar să descoperi că cineva a făcut mişto de tine!

Povestioară de la ţară II

Standard

imagesAfli ca eşti gravidă, vei mai mai avea un băieţel iar acasă ai o fetiţă. Te bucuri. Mergi la controale, totul pare în regulă. La începutul ultimului trimestru de sarcină ai hemoragie. Ajungi la spital, faci cezariană de urgenţă. Când ieşi din sala de operaţie ţi se spune ca fătul a murit, era prea mic şi nedezvoltat. Plângi, ţi se rupe sufletul, suporţi greu gândul că nici măcar n-ai apucat să-l vezi, să-ţi iei adio de la el. După patru zile eşti externată. Eşti o lăuză fără nici un copil. Şi iar plângi.

Trec trei luni în care aproape te-ai obişnuit cu gândul că n-a fost să fie. Apoi eşti contactată de maternitate să vii să-ţi iei copilul. Care copil n-a murit, a fost un prematur recuperat cu greu, dar trăieşte. Nu ştii dacă să plângi de revoltă sau de bucurie. Fugi să-ţi iei copilul, să-l strângi in braţe, eşti mamă totuşi.

La spital, după ce faci scandal şi ceri lămuriri  începi să afli veştile proaste: copilaşul  are probleme de mobilitate, de auz, de vedere, a trecut prin niste infecţii intraspitaliceşti care l-au marcat, e foarte sensibil. Oricât de revoltată ai fi , oricât scandal mediatic s-ar face (şi s-a făcut!), e copilul tău şi îl iei acasa. Speri că buna îngrijire şi dragostea de mamă să-l ajute să facă progrese, poate că Dumnezeu o să-i dea un viitor mai bun, chiar dacă a paşit cu stângul în viaţă.

Dar viitorul nu dă semne de bunăvoinţă şi Dumnezeu probabil că are treburi mai importante decât să-ţi vegheze ţie copilul… Bolile curg, imunitatea e varză, copilul ajunge des prin spital. Şi când starea lui se agravează, ajunge la Bucureşti. Aici, alte veşti proaste: ştiţi, copilaşului dumneavoastră ii lipseşte o bucăţică de creier, retardul mental va fi sever toata viaţa şi nici celelalte funcţii vitale nu vor excela, n-o să vadă , n-o să vorbească, n-o să se mişte, n-o să… Doar va respira singur, în rest…

De atunci au trecut vreo 12 ani. Bucata de creier n-a crescut la loc şi nici un miracol nu s-a întâmplat. Mama îşi îngrijeşte cu devotament fiul şi nu mai aşteaptă nimic bun pentru viitor. Îl spală, îl hrăneşte, îl mai plimbă cu scaunul cu rotile, încearcă să gaseasca o cale de comunicare cu el, să-l înţelegă de ce are nevoie. Dar el e o legumă.

Poate e un semn de egoism ca nu pot să mă gândesc la ce simte acest copil. Asta dacă chiar simte ceva in afara nevoilor primare… Mă gândesc însă la ce simte acea mamă. Mai crede în Dumnezeu ? Sau in blesteme ?

Câtă putere îţi trebuie să ai zilnic în faţa ochilor un copil care nici nu realizeaza că tu exişti şi care nici măcar nu trăieşte, doar există?E o cruce de martir.

Povestea ar fi fost alta dacă mamei nu i s-ar fi anunţat decesul copilului şi ea ar fi rămas in maternitate alături de el, să-i asigure un suport în plus, să-i ofere lapte matern , dar mai ales să-i ofere dragoste? Cine ştie…

 

Morala : drumul de la agonie la extaz poate dura o clipă, drumul de la extaz la agonie poate dura o viaţă. Care nici nu mai seamana a viaţă…

Poveste de adormit adultii

Standard

Buna seara, dragilor! N-aveti somn? Ia sa va spuna baba o poveste, sa vedem cine adoarme primul.

Cica era odata , demult, taaare demult, o fetiscana bruneta, cu parul cret, cu nasucul cam turtit si buzele carnoase, pe care o chema Alba ca Zapada. Asa voise taticul ei venit din Kenya, care nu vazuse niciodata zapada pana cand s-a inzapezit intr-o iarna pe plaiuri mioritice, tocmai la casa mamucii fetei…

Alba ca Zapada locuia la periferia satului zonei rezidentiale, intr-o casa biodegradabila din chirpici si cartoane, caci mama ei fusese boschetara ecologista in tinerete. In casa mai locuiau si cele doua surori mai mari, Stalinskaya, al carei tatic era un rus ce-o invatase cazancioc si Bermuda, copila nascuta din dragostea inflacarata cu un jamaican cantaret de raggae. Ca mamica fusese melomana si adepta multiculturalitatii…

Fiindca nu erau prea instarite si locuiau si intr-o zona cam izolata fetele isi dorisera macar cate un animal de companie. Stalinskaya isi luase unul inalt, tatuat si cu multe patratele pe piept, care ii tinea companie zi si noapte; iar Bermuda, mai inocenta, avea un motan incaltat, ca-i tricotase niste sosete de lana, sa nu se mai catere pe perdelele de celofan. Numai biata Alba ca Zapada n-avea pe nimeni, desi incercase sa imblanzeasca macar unul din sobolanii ce misunau pe langa casa.

Dar intr-o zi, pe cand culegea niste ciuperci sa pregateasca o tocanita, vazu la marginea padurii o capra. Era ea cam raioasa, avea si-un corn rupt si multi scaieti in coada, dar macar era un suflet bland, o fiinta pe care s-o poata indragi. Se apropie de capra, o mangaie intre cornite si vru s-o ia acasa. Ar fi fost minunat daca la ciulamaua de ciuperci ar fi putut adauga si niste lapte de capra! Dar animalul dadu in marsarier si nu vru in ruptul capului s-o urmeze; ba mai si tragea cu incapatanare spre tufisurile din padure! „Sigur are ieduti pe undeva, de-aia nu vrea sa plece!”, gandi fata si se bucura ce noroc a dat peste ea, sa-si ia animal de companie cu insotitori. Si porni in urma caprei care zburda sprintena pe carare.

Mersera ce mersera, cale de doua chistoace de tigari, pana ce capra se opri brusc intr-un tufis. Si ce sa vezi! Capra chiar avea pui, trei porcusori. Alba ca Zapada nu se mira prea tare, ca ce, si mama ei fusese o femeie pasionala si rodise roade ciudate. Ba chiar se bucura si mai tare la gandul ca va duce acasa capra si cei trei purcelusi, ca toata familia va fi fericita si-or sa aiba si jumari de Craciun. Incolona animalele si pornira inapoi spre casa…

Si cum mergea ea asa vesela, fredonand o Jaga-jaga de topaia capra ca lovita de streche, numai ce se trezi in fata unei casute. Pai ce sa caute o casuta in padure? Ocol silvic nu-i, statie de Salvamont nu-i, veceu ecologic nu-i, ce naiba o fi asta? Curiozitatea invinse prudenta si fata batu de trei ori in usa. Nu deschise nimeni. Mai batu de doua ori cu piciorul si odata cu fruntea-n clanta usii si aceasta se deschise. Pesemne ca era cu fotocelula, adica gaura cheii fotografiase singura celula nervoasa de sub calota craniana.

Alba ca Zapada lasa animalutele in prispa si pasi in incapere. Era o camera mica cu sapte paturi , o masa cu sapte scaune iar pe masa erau tacamuri pentru sapte persoane. Sapte? Pai parca serviciile de masa sunt de sase persoane, nu de sapte, inseamna ca un tacam e lasat sa-l ia musafirii ca suvenir, isi zise fata si-si indesa repede in san o farfurie, un pahar, un cutit si-o furculita. Frumos din partea gazdelor, o sa le las cateva ciuperci drept multumire. Si cateva masline , daca va binevoi capra sa proceseze ce-a pascut prin padure…

Dar cand sa iasa fata pe usa in prag se produse o busculada: sapte bolnavi de nanism hipofizar pitici dadura navala in incapere. Ca ce cauti, fato, pe aici, cum ai intrat prin efractie, unde-i un tacam, asta-i furt calificat, de ce vrei sa ne otravesti cu ciuperci, asta-i tentativa de omor, alea-alea, se incinsera hormonii spiritele. Ce a urmat, nu va mai povestesc ca inca nu-i miezul noptii si nici bulina rosie n-am la indemana, le-am lipit pe toate pe cladirile din Bucuresti. Zi de vara pana-n seara o supusera la grele chinur: sa coasa nasturii si sa carpeasca sapte salopete, sa frece podelele, sa spele si sa calce macrameurile, sa curate si sa toace sapte kile de ceapa , ardei si vinete pentru zacusca, sa schimbe asternuturile in pe sapte paturi… Vai si amar de biata fata! Pe l-apus de soare, chinuiti de foame, ii dadura drumul sa plece…

Pleca Alba ca Zapada cu hainele sfasiate, cu unghiile rupte, cu parul plin de paianjeni si ochii plini de lacrimi de la atata curatat de ceapa. Mergea , plangea si canta: „da, mama, cu biciu-n mine, masochismu-mi face bine” Uitase si de capra si de purcelusi, nu voia decat sa ajunga mai repede acasa si sa scrie pe blog in jurnal tot ce patise.

Cand…hop! ca-i iesi in cale EL! Maaare, cam la 200 de kile-n viu, cu dantura sclipitoare,cu lant si ghiul cu blazon, rezemat de-m Mergedes decapotabil, cum ii povestise mama-sa ca s-a plimbat si ea intr-o seara, pe faleza la Eforie.

-Cine esti, tu, mancati-as? Si ce cauti singurica prin padure?Faci orientare turistica si te-a dezorientat muschiu’ sau busola?

-Sunt Alba ca Zapada, nenicule. Da’ matale cine esti? Esti balaur sau capcaun? Sa nu ma mananci, nene, ca sunt o biata copila necajita si-am si avut pojar cand eram mica…

-Cum sa te mananc, mancati-as? Sunt om bun si-mi plac copilele. Si nici nu mi-e foame ca tocmai am infulecat o capra si niste purcei, ca ma cam razbise foamea, imi scazuse glicemia si nu-i nici un chiosc cu ciocolata prin imprejurimi. Eu mi-s Praslea cel Voinic cu Dintele de Aur si-s bulibasa peste sapte sate!

– Aoleooo, nenea Praslea, mi-ai mancat animalele de companie, cine-mi mai tine mie acu de urat? Si se puse fata pe plans cu sughituri, de sarea camasa de pe ea. Si dupa ce sari de cateva ori asa, ramase pe jos, ca gravitatia nu tine cont de supararea omului…

Odata ii sticlira ochii lui Praslea si dintele de aur ii sticli si mai tare! Cum sa nu te impresioneze asa durere?

-Nu mai plange, copila, ca mi s-a impietrit sufletul de supararea ta.Uite, iti tin eu de urat, ca mai urat de-atata nici ca se poate! Uite, mancati-as, te despagubesc pentru capra aia rapanoasa si-ti dau la shimb caii-putere de la mercedesu’ meu! Si, de vrei, te-as lua la mine acasa, sa te fac nevasta de bulibasa si sa cresti cate capre si porci vrei tu, ca io pot sa mananc fara numar-fara numar.  Ce zici, imi dai mana ta si tot ce-i de la mana-n jos? Ca si io ti-oi da jumate din imparatie!

Degraba ii trecu supararea fetei si se invoi sa-l urmeze pe Praslea cel Voinic si Dintele de Aur. In timp ce povestitorul se suia in sa sa spuna poveste asa, cei doi se suira in Mercedes si rulara peste limita admisa de viteza pana la palatul cu turnulete al bulibasei. Unde traira fericiti pana ce obezitatea si colesterolul ii despartira, fiindca Praslea deceda in somn dupa o cina copioasa cu purcelusi de lapte si ciulama de ciuperci gatite cu drag de Alba ca Zapada.Pai da, ca cica si ciupercile cresc colesterolul uneori… Care Alba ca Zapada jeli ce jeli, isi impleti salbele de galbeni cu fundita neagra de doliu iar apoi se consola luandu-si, in sfarsit un animal de companie. Dar fiindca nu se putu hotari pe care sa-l aleaga isi lua doi, la superoferta: unul oaches si musculos din Calcuta, cu_care suspina la filme indiene si-apoi dansau din buric si unul blond, cu sange de viking, putrnic cat sa doboare singur un urs polar. Si in amintirea zilelor triste din copilaie, cand n-avea cu cine sa se joace si nici televizor ca sa se uite la desene animate, i-a botezat Miaunel si Balanel…

Alooo, mai e cineva treaz? Sau ati adormit pe la jumatatea povestii? Pacat, ca voiam sa va povestesc si Harap Alb…

Poveste de duminica

Standard

Ziua buna, dragilor!

Ia sa va spuna baba fata o povesteee… Da’ de care, tot de-aia alambicata? Hai mai bine, ca tot e sfanta duminica, sa va spun una religioasa.Asa ca puteti sa va asezati in genuchi si sa bateti si trei matanii inainte, sa vi se consemneze ca ati fost evlaviosi chiar daca n-ati mers azi la biserica!

Cat e raiul de frumos si bine organizat astfel incat nimeni sa n-aiba nici o grija si nici o intristare stiti. Da’ poate nu stiti ca e si acolo un soi de parlament, un consiliu de administratie al sfintilor sub inaltul patronaj al lui Dumnezeu, care are si drept de veto.  Ei, si e acolo, in consiliul asta un sfant mai bleg dar cu gura mare (un fel de Becali al nostru!) si care are atributii cu logistica; adica are parc auto ceresc, tunete , fulgere…. V-ati prins, nu, ca e vorba de sfantul Ilie!

Si Ilie asta, gura mare si gomos din fire (cam ca stim noi cine) are si el o dambla: sa faca paranghelie mare de ziua lui, sa stie toata omenirea! Si le zice tuturor:

sf-ilie-tesviteanul-Cand o sa fie ziua mea, o sa luminez cerul cu fulgere mai ca laserele la concerte. o sa tun mai ca salvele de baterie antiaeriana sa-i surzesc pe toti si o sa dau ploaie muuuulta, sa fac cinste la toata omenirea!

Ei, ce era daca dadea si el o bere cu lamaie si atat?Da’ poti sa te pui cu fudulul? Doar ca fudulul are o hiba: neavand nici act de identitate, nici CNP nu stie cand e ziua lui! Si in fiecare zi il intreaba pe Dumnezeu:

-Doamne, cand e ziua mea, ca vreau sa dau petrecere mare, de pomina?

Iar Dumnezeu, stiind ce-i poate mintea electrocutata de atatea traznete si avand inca proaspata in minte experienta Potopului (intre noi fie vorba eu banuiesc ca si atunci a fost un malpraxis de-a lui Ilie dar l-a scos Dumnezeu basma curata!) il tot duce cu vorba:

-Mai e. Ilie, pana atunci, mai e…

Azi asa, maine asa, trece si  aniversarea. Si cand intreaba intr-o zi acelasi lucru afla raspunsul:

-Of, mai Ilie, tocmai a trecut, a fost ieri!

Si sa te tii suparare si necaz pe Ilie! De ciuda da foc la toate artificiile pe care le pregatise, bate cu piciorul in toti norii si-i tranteste unul de altul ca pe berbeci pana ce asurzeste lumea, toarna toate apele ceresti peste Pamant. Adica atata pregatire si asteptare si a ratat evenimentul? Ca prostii aia de au ratat referendumul desi au fost suficient de multi?…

Cam asa e in fiecare an: a doua zi de sfantul Ilie se lasa cu ploi si vijelii, un fel de razbunarea prostului sfantului.

Doar ca anul asta cred ca Dumnezeu a fost mai pe faza si i-a dat repede un cadou si-o acadea, i-a inchis gura inainte sa se manifeste isteric ca de obicei. A bombanit putin, s-a inegurat la fata si s-a dus la toaleta cat sa se usureze nintel in capul nostru. Si nici bere multa n-apucase sa bea, bag seama…:))

Pe la voi cum a fost?

PS. Aoleeo, o fi fost si ziua mea daca ma cheama Iliescu? Si n-am sarbatorit cum trebuia, cu surle si trambite? Daca-i asa , sa te tii omor ce va dau, va gadil o saptamana pana va vad lesinati de ras!Ca nici o caramea nu mi-ati dat…

Apocalipsa fiecaruia

Standard

Doar o amintire de demult…

porumbelOficial se terminase studentia. De azi erau toti medici, cu patalama.La festivitatea de absolvire fusese lume multa, o harmalaiede nedescris, o explozie de bucurie.

Adrian rasufla usurat. Dupa sase ani de studiu si munca pe branci isi implinise un vis:era doctor! Satisfactia de a fi si sef de promotie era cu atat mai mare stiind cata bucurie aducea parintilor lui. Nu visase sa fie medic dintr-un moft sau din vreun calcul meschin. Isi alesese cariera cu gandul la bunicii lui batrani si indoiti de boli ce-si incepeau ziua cu o inghititura de aghiazma si un pumn de medicamente care sa le mai aline suferinta. Sau cu speranta ca intr-o zi va putea face ceva pentru baietelul de zece ani al vecinilor, tintuit intr-un scaun cu rotile de o complicatie aparuta chiar la nastere. Adrian dorea sa ajute oamenii.

Mama lui il privea cu dragoste si o netarmurita mandrie. Nu mai conta cate sacrificii facuse, cate imprumuturi la banci, cate drumuri saptamanale la Bucuresti sa-i duca baiatului mancare de acasa caci nu-si permitea sa manance in oras. Nu mai conta nici numarul pingelelor schimbate la pantofi in ultimii ani, de cand nu mai indraznise sa-si cumpere altii. Dar azi era fericita: singurul ei copil era medic!Si rostea discursul sefului de promotie!

Dupa festivitate, spontan, au decis sa sarbatoreasca toata grupa intr-un mod deosebit :sa plece la mare. De maine drumurile li se desparteau, viata ii mana in toate cele patru zari, asa ca era ultimul prilej de a fi impreuna. Si-au facut bagajele pe fuga si s-au intalnit pe peronul garii. Stiau ca vor ajunge tarziu, nu-si puneau problema cazarii, inca mai erau in stare de nebunii frumoase:vor petrece toata noaptea pe plaja, se vor distra si vor admira impreuna rasaritul soarelui. Aceasta voiau sa fie ultima amintire comuna din studentie: un splendid rasarit de soare!Un inceput!

Au coborat in Costinesti plini de entuziasm si s-au instalat imediat pe plaja. Rasete, veselie, muzica, dans… Marea era lina si ademenitoare, le acompania dansul cu leganarea ei usor inspumata.In intunericul imblanzit doar de razele lunii, incinsi de dans si de cele cateva sticle de vin ce le adusesera cu ei( ca doar nu era sa sarbatoreasca cu limonada!) au decis sa faca o baie in mare. Au pornit ca o trupa de asalt, toti odata. Iar rasete, balaceala, jocuri nevinovate. Au iesit la mal racoriti. Dupa un timp au observat ca Adrian lipsea. Au crezut initial ca poate s-a retras pe undeva.La glume nu s-au gandit, Adrian era mult prea serios sa glumeasca.  Vazand ca nu apare de nicaieri au inceput sa-l caute. Intai prin imprejurimi. L-au tot strigat,s-au tot gandit cine l-a vazut ultima data. Parca nu-l vazuse nimeni iesind din apa…

Atunci au realizat ca s-a intamplat ceva rau si au inceput sa-l caute disperati prin apa.L-au gasit destul de repede, aproape de mal, intr-un loc in care apa nu i-ar fi trecut de umeri. L-au scos la mal. Li s-a parut ca inca respira si au incercat manevre de resuscitare.Minute in sir nu s-au oprit din incercari. Intre timp sunasera la Ambulanta,salvarea era deja pe plaja. Au incerca si cei din echipajul masinii sa-l reanimeze. Si au continuat manevrele tot drumul, pana la spital. Acolo n-a mai fost decat un singur lucru de facut:sa se constate decesul!

Colegii venisera in urma, care cu ce a gasit si erau  adunati in holul sectiei de primiri urgente. Nu le venea sa creada ca Adrian, care radea cu ei in urma cu cateva zeci de minute, nu mai e. A urmat partea cea mai grea:sa-i anunte familia. Cel mai bun prieten al lui i-a dat mamei vestea.

Spre dimineata, cand soarele se pregatea sa iasa din mare, parintii au ajuns in fata spitalului. Colegii erau ghemuiti pe bordura sau sprijiniti de ziduri intr-o durere muta. Mamas-a dat jos din masina si s-a repezit la prietenul fiului ei, apucandu-l strans de tricou:

-Unde e Adrian? Cu tine a plecat? De ce nu e cu tine?DE CE???

Si-a sprijinit capul de pieptul tanarului ce nu pute sa vorbeasca si a inceput sa hohoteasca.  Dupa cateva minute au intrat in hol. O asistenta i-a condus parintii intr-o rezerva goala in care trupul lui Adrian zacea intins pe un pat, acoperit cu un cearsaf. Mama s-a sprijinit de tocul usii sa nu cada. Trupul i-a ramas in picioare dar sufletul s-a prabusit brusc. Ce vedea acolo nu putea fi adevarat, mintea ei refuza sa accepte. Adica nu mai are fiu? Nu mai e mama nimanui? Apocalipsa aceasta nu era de indurat, cum nu era nici de acceptat.

A facut cativa pasi pana la patul acoperit cu cearsaf. A dat bland cearsaful la o parte, a descoperit chipul fiului ei si a inceput sa-l mangaie.Apoi a inceput sa-i vorbeasca asa cum o facea cand el era mic si avea febra si ea statea la marginea patului si-i spunea povesti. A constatat ca are mainile reci si l-a invelit cu grija, sa nu-i fie frig.  De pe margine parea doar o mama duioasa la capataiul unui copil bolnav.

Durerea fusese prea mare si sufletul n-a putut s-o duca, Atunci mintea, ca sa poata tine macar trupul viu, a sters realitatea inacceptabila si a zamislit alta, mai usor de indurat. Pentru o durere atroce a unui organ luam analgezice; pentru o durerea sufletului transformam niste amintiri in realitate. Si nebunia poate fi un leac…

Sa ne feresca Dumnezeu de prabusirea propriului univers caci nu stim ce monstrii se vor naste sub moloz! Nu stim de ce realitate ne vom agata ca sa ramanem in picioare. Exclusi dintr-o realitate fatidica ne auto-exilam intr-o realitate proprie populata de amintiri si fantasme. Aparent ramanem in picioare. Dar nu mai traim, Doar existam…