Arhive pe etichete: prematur

Povestioară de la ţară II

Standard

imagesAfli ca eşti gravidă, vei mai mai avea un băieţel iar acasă ai o fetiţă. Te bucuri. Mergi la controale, totul pare în regulă. La începutul ultimului trimestru de sarcină ai hemoragie. Ajungi la spital, faci cezariană de urgenţă. Când ieşi din sala de operaţie ţi se spune ca fătul a murit, era prea mic şi nedezvoltat. Plângi, ţi se rupe sufletul, suporţi greu gândul că nici măcar n-ai apucat să-l vezi, să-ţi iei adio de la el. După patru zile eşti externată. Eşti o lăuză fără nici un copil. Şi iar plângi.

Trec trei luni în care aproape te-ai obişnuit cu gândul că n-a fost să fie. Apoi eşti contactată de maternitate să vii să-ţi iei copilul. Care copil n-a murit, a fost un prematur recuperat cu greu, dar trăieşte. Nu ştii dacă să plângi de revoltă sau de bucurie. Fugi să-ţi iei copilul, să-l strângi in braţe, eşti mamă totuşi.

La spital, după ce faci scandal şi ceri lămuriri  începi să afli veştile proaste: copilaşul  are probleme de mobilitate, de auz, de vedere, a trecut prin niste infecţii intraspitaliceşti care l-au marcat, e foarte sensibil. Oricât de revoltată ai fi , oricât scandal mediatic s-ar face (şi s-a făcut!), e copilul tău şi îl iei acasa. Speri că buna îngrijire şi dragostea de mamă să-l ajute să facă progrese, poate că Dumnezeu o să-i dea un viitor mai bun, chiar dacă a paşit cu stângul în viaţă.

Dar viitorul nu dă semne de bunăvoinţă şi Dumnezeu probabil că are treburi mai importante decât să-ţi vegheze ţie copilul… Bolile curg, imunitatea e varză, copilul ajunge des prin spital. Şi când starea lui se agravează, ajunge la Bucureşti. Aici, alte veşti proaste: ştiţi, copilaşului dumneavoastră ii lipseşte o bucăţică de creier, retardul mental va fi sever toata viaţa şi nici celelalte funcţii vitale nu vor excela, n-o să vadă , n-o să vorbească, n-o să se mişte, n-o să… Doar va respira singur, în rest…

De atunci au trecut vreo 12 ani. Bucata de creier n-a crescut la loc şi nici un miracol nu s-a întâmplat. Mama îşi îngrijeşte cu devotament fiul şi nu mai aşteaptă nimic bun pentru viitor. Îl spală, îl hrăneşte, îl mai plimbă cu scaunul cu rotile, încearcă să gaseasca o cale de comunicare cu el, să-l înţelegă de ce are nevoie. Dar el e o legumă.

Poate e un semn de egoism ca nu pot să mă gândesc la ce simte acest copil. Asta dacă chiar simte ceva in afara nevoilor primare… Mă gândesc însă la ce simte acea mamă. Mai crede în Dumnezeu ? Sau in blesteme ?

Câtă putere îţi trebuie să ai zilnic în faţa ochilor un copil care nici nu realizeaza că tu exişti şi care nici măcar nu trăieşte, doar există?E o cruce de martir.

Povestea ar fi fost alta dacă mamei nu i s-ar fi anunţat decesul copilului şi ea ar fi rămas in maternitate alături de el, să-i asigure un suport în plus, să-i ofere lapte matern , dar mai ales să-i ofere dragoste? Cine ştie…

 

Morala : drumul de la agonie la extaz poate dura o clipă, drumul de la extaz la agonie poate dura o viaţă. Care nici nu mai seamana a viaţă…

Poveste cu nebune I

Standard

Ar cam fi timpul sa va mai povestesc din spital.Ca sa nu pierdeti farmecul sistemului sanitar romanesc…:))

Azi va spun, pe scurt(foarte pe scurt!) povesti cu nebuni, mai exact cu nebune pe cale sa devina mame.Asta e cosmarul oricui lucreaza intr-o maternitate: nebuna care trebuie sa nasca!

Nu sunt nici doi ani de atunci, lucram deja la spitalul de aici, din Valenii de Munte.Ne anunta Salvarea ca va aduce un nou-nascut din teren.Dupa un timp vine ambulanta si spune ca au cautat peste tot, la adresa data, n-au gasit nici un copil, au anuntat Politia.Era vorba de o nebuna care locuia singura si pe care o vizitase barbatul  ce era tatal copilului, un tigan fara capatai, care o gasise nascuta.Fugise omu’ pana la spital sa anunte Salvarea, ca n-avea telefon de unde sa sune.Deci Salvarea n-a gasit nici mama, nici copil, asa ca s-a anuntat Politia.Care nici ea n-a gasit nimic, desi au cautat si in gradina si in hazna, gandindu-se la ce era mai rau.Cand sa plece, intr-un moment de liniste, s-a auzit un scancet de sub o plapuma aruncata intr-un colt de pat.Asa au gasit nou-nascutul.Iar cheama ambulanta, iar ne anunta sa ne pregatim…Sigur ca ne asteptam la o reanimare, la un lucru rau.Cand am iesit fuga sa preiau copilul de la asistentul de la Salvare, am avut doua surprize.Prima, ca nu e dracul chiar asa de negru, adica nou-nascutul are functii vitale relativ normale tinand cont de conditii.A doua, ca-mi va fi foarte greu sa dau jos straturile de jeg, materii solide si lichide  ce se solidificasera ca o carcasa pe bietul copil.Sa va mai spun ca era vorba de o fetita prematura, nu mai mult de doua kilograme.

Cu mare grija am inceput sa spal copilul, cat mai repede si mai bland cu putinta, desi tare mi-ar fi trebuit o perie de sarma.Cand a capatat forma umana, medicul a inceput examinarea.Dupa gradul de deshidratare si dupa cat de mumuficat era cordonul ombilical(am uita sa zic ca era axact asa cum se nascuse, fara cordon sectionat si ligaturat, doar faptul ca se mumificase repede a impiedicat hemoragia) am dedus ca au trecut mai mult de 48 de ore de la nastere.Doctorul, incepator in bransa, nu inceta sa se minuneze: cum poate sa supravietuiasca un nou-nascut abandonat sub o plapuma, nespalat, nehranit, fara nici o ingrijire medicala? Plapuma care il acoperise fusese atat de grea si-l presase incat bietul copil arata exact ca un gandac pus la insectar,cu picioarele in extensie, nici nu l-am putut infasa bine, l-am lasat ca pe o broscuta.L-am hidratat, sugea bine la biberon, chiar ca de frica mortii.Apoi l-am trimis la centru de prematuri, la Ploiesti.

Intre timp a aparut mama, care plecase singura spre spital.N-a fost chip sa o examineze cineva.Nu ne-a lasat nici s-o atingem, ne-a improscat cu invective si amenintari.Pe mine m-a socat vocabularul, folosea cuvinte bine alese, parea o persoana scolita, in ciuda jegului si a mirosului pe care-l emana.Mi-au povestit cei ce  cunosteau ca e fiica de profesoara, ca are studii, dar la moarte mamei a suferit un soc si a ajuns in halul asta.Acum traia cu tiganul asta, nebun si el, fara nici un venit.Dar nici nu-si puneau problema sa renunte la copil.Mama chiar ne spunea ce grija are de copil, ca i-a dat sa manance, ca se grabeste acasa, ca e „aia mica” singura.De parca nu vasusem cu ochii nostri…

Mama a ajuns intr-un spital de boli mintale iar copilul la Centrul de Prematuri. Mai departe nu mai stiu povestea lor…