Arhive pe etichete: saracie

Intre ipocrizie si escrocherie

Standard

Suntem o natiune de ipocriti. Daca in anii saraciei comuniste se mergea pe deviza „sa se dea cate putin, sa ajunga la toata lumea” (asta in cazul cozilor din fata Alimentarelor pustii in care marfa se aducea doar in prag de sarbatori) acum ne inrolam sub o noua deviza: sa ni se dea, ca suntem saraci si ni se cuvine!

Recunosc ca saracia inca bantuie nestingherita Romania, chiar daca unii n-o vad prin parbrizul de Bugatti Veyron sau nu i-au simtit duhoarea din preajma gropilor de gunoi fiindca nici macar nu-si duc singuri gunoiul. Ma lovesc de saracie zilnic si de toate anexele ei: murdarie, boala, analfabetism, indolenta… Dar dincolo de saracia adevarata, cea de care unii chiar nu sunt vinovati, au mostenit-o sau au dobandit-o in clipe de cumpana ale vietii lor, mai e si o saracie doar afisata, cam ca povestea induiosatoare a cersetorului cu mana intinsa, poveste nascocita si exersata indelung cat sa stoarca o lacrima si sa te faca sa cauti maruntul din portofel si sa-l dai plin de compasiune, nestiind ca se va transforma intr-o suma frumusica la sfarsitul zilei si intr-un ranjet de satisfactie a celui care a reusit sa te fraiereasca inca odata. Tu te simti generos iar el obtine un profit si mai generos fara sa investeasca nimic, doar niste povesti lacrimogene…

Pe cersetori ii ignor, treaba cui se lasa pacalit daca da, sau nu, ceva. Dar sunt indignata de cei care, dupa acelasi model, „ca sunt sarac si n-am de unde”, vor de toate, iti striga in fata ca au drepturi, sunt cetateni europeni, dar nu cotizeaza nici macar cu un leu la gramada aia mare care le asigura lor drepturile. Ne vaitam ca merg prost lucrurile in sanatate, ca medicii sunt prost platiti si vor spagi, ca bolnavii trebuie sa-si cumpere singuri medicamente, ca nu sunt suficiente bilete de tratament la pret redus… Doamne, cate nu sunt! Dar cu ce bani sa fie, cand cei mai multi nu stiu cum sa faca sa nu plateasca nimic, sa n-aiba nici un venit declarat si sa mai ceara si ajutoare! Si tocmai ei, cei care nu dau nimic, sunt cei care striga cel mai tare ca nu-i mancarea buna in spital, ca nu vine ambulanta sau chiar elicopterul sa-i duca repede, ca e frig in scoala, ca sunt gropi pe drumuri… Pe unii ii inteleg, chiar n-au mai nimc, deci n-au de unde da. Dar altii…Se mai mira cineva ca in ultimele zile ies la iveala atatea nereguli si matrapazlacuri legate de pensionarile medicale? Pai cati soferi orbi si cati bolnavi inchipuiti mai poate suporta si tara asta? Si daca ai nevoie de un om sa-ti taie lemne sau sa-ti sape un sant, nu gasesti in tot satul, toti sunt ocupati sa-si astepte ajutorul social la carciuma, nu vor sa-si murdareasca mainile Si mai toti absolventii de liceu isi incep „cariera” cu inscriere pentru somaj, nici nu mai cauta altceva, oricum salariul minim pe economie e sub demnitatea si pretentiile lor.

Vine vara si incep sa se intoarca cei plecati la munca in afara. Tot respectul pentru munca lor, n-au plecat de bine si nici nu cred ca taie frunza la caini pe acolo. De cum vin , incep sa dea iama pe la doctori, ba cu lucrari dentare, ba cu boli cronice, ba cu mici interventii chirurgicale. Ca acolo totul e pe bani si e scump, de ce sa nu venim la Romanica noastra (mai ales ca tocmai ne-am luat-o inapoi!), unde totul e moca si saracia poate fi fluturata ca un permis de libera trecere peste tot?! oricum tarifele la noi sunt mici, accesibile oricui, dar nici macar atat nu vor sa plateasca. Au un neg inestetic si vor sa scape de el? „domnu’ doctor, sa-mi taiati si mie buba asta, ca ma doare rau!” „Cum sa nu, uite aici tariful, platese 500 de lei cu chitanta la casierie si se rezolva.’ ‘A, e scump, domnu’ doctor, n-am atatia bani, abia am venit din Spania.” „Pai atunci stai cu negul pe nas ca nu se moare din asta , sau opereaza-te acolo, in Spania, ca poate e mai ieftin…” Si pleaca cetateanul european in satul lui , se duce cu o punga de cafea la primarie, isi ia adeverinta ca n-are venituri, e caz social si a doua zi vine si i-o pune triumfator sub nas doctorului, care trebuie sa-l opereze gratis. Ca daca-i sarac!…

Pe „doamnele” mele din sectie sa nu le intrebi de ce n-au dat pe la medic toata sarcina si nici nu si-au facut vreo analiza, ca inevitabil o sa-ti spuna ca-s amarate, n-au avut bani (desi asta chiar e gratis!), cum n-au nici de pampers sau lapte praf. Dar de tigari si cafelute de la dozator au, cu siguranta! Si cand la dai decontul , la externare, si le arati ca spitalizarea lor si a copilului, a costat cam 3000 (daca nu-s complicatii) se mira foarte tare, ca adica cum, astea nu-s gratis? D-apoi sa le ceri si banii! Unii, din ce in ce mai putini, sunt fraieri si-si platesc toate contributiile si apoi trebuie sa beneficieze toti (sau mai ales cei care nu platesc nimic, ca ei sunt principalii abonati ai spitalelor), ca, de!, asa-i cu solidaritatea!

Am auzit o idee care mi-a placut si pe care o sustin pe deplin (desi nu ma intreaba nimeni si nici n-am cum sa militez pentru ea): sa plateasca fiecare cetatean al Romaniei, indiferent de varsta, cate 10 lei pentru sanatate! Atunci chiar ar fi bani, aproape s-ar dubla bugetul sanatatii! Si nu, n-as scuti-o nici pe „maicuta batrana cu braul de lana” care vinde patrunjel in piata si zice ca n-are bani dar da saptamanal 10 lei pe pomelnicul de la biserica si-i mai da si popii cand vine „cu botezul”!Macar daca i-ar lua si o tensiune de banii astia…

Suntem niste ipocriti! Cheltuim o avere pe chestii care ne distrug sanatatea, ne batem joc de ea cu bunastiinta si-apoi avem pretentia ca „Statul” sa ne faca bine gratis. Cine crede ca sanatatea pica din cer, nu costa, sa si-o caute pe langa icoane, nu sa se intrebe revoltata de ce a nascut un copil mic, prapadit si verde-vinetiu dupa ce nu si-a facut o investigatie timp de noua luni dar nu s-a indurat nici sa lase tuica, nici tigarile…

In concluzie, credeti ca ar fi corect ca fiecare dintre noi, oricat de mic am avea venitul, sa cotizam cu 10 lei pe luna pentru a avea un sistem de sanatate mai bun?

Reclame

Eu cand vreau sa urlu, urlu!

Standard

Asta nu-i o postare potrivita de weekend, stiu. E aproape un strigat de disperare, o furie pe care aproape ca n-o mai pot tine in frau.

Nu sunt ipocrita cat sa zic ca asta e meseria pe care mi-am dorit-o toata viata, ca menirea mea a fost sa…blablabla… Nu! Pur si simplu s-a nimerit sa fac meseria asta, mi-o asum si daca nu pot sa excelez si nici sa am excese de zel, zic macar sa nu-mi bat joc de ea si de pacient. Mai ales ca pacientul meu e cel mai delicat si mai nevinovat dintre toti. Si ma resemnez uneori cu gandul ca asta e cea mai frumoasa ramura a medicinei, ca poate e un privilegiu sa asisti la miracolul debutului in viata , in timp ce multi dintre colegii mei se lupta sa intoarca din drum pacienti aflati la celalat capat de drum…

Ei, gata cu filozofeala, sa zic ce ma revolta si de ce-mi vine a urla ca lupii la luna!

Temporar ne-am mutat (si restrans considerabil!) sectia fiindca maternitatea a intrat intr-un amplu proces de reconstructie si modernizare. Si abia astept sa va pot arata  noul meu loc de munca, atunci cand va fi gata! Dar pana atunci, asta e, trebuie sa ne descurcam in regim de avarie, in spatiu limitat, nu e totul ca la carte dar e totul proaspat renovat in aceasta parte a cladirii unde suntem mutati temporar. Si fiindca e totul nou si curat tocmai vorbeam cu colega mea, tura trecuta, ca ar fi bine sa incercam sa protejam cat se poate, sa nu patam totul de sange sau dezinfectante. Nici nu terminam bine de facut planul cum sa facem sa producem minimum de daune, ca vine ambulanta vajaind. Ne aduce o nastere la domiciliu, de la Cucuietii din Deal, asistata de o vecina.

Imi iau mogaldeata zgribulita, ma duc in parohia mea sa-i fac cele de trebuinta, bomban ca inca nu-s familiarizata cu noua organizare, ma bucur ca e bine copilul, il pun in incubator sa se incalzeasca dupa lungul drum spre spital si ma duc in noua sala de nasteri, sa iau datele necesare pentru a intocmi foaia de observatie. In sala e ca pe front: sange peste tot, placenta picata in mijloc inainte ca femeia sa ajunga pe masa, plus alte fluide (si solide) organice asupra carora atractia gravitationala si-a facut datoria.Numai fesul de lana al pacientei e la locul lui, bine indesat pe urechi. Trecem peste dezamagirea ca una am planuit si alta a iesit, lasa, ca nu-i nimic iremediabil, se va curata totul fara urme. Si incep sa vorbesc cu mama. Mai exact eu sa vorbesc si ea sa articuleze ceva indescifrabil.

-Am natuut atasaa, m-a motit o vleciinaaa, a etit cu clapul, a stiglat, avlea buliiicu dupu gaaat, nu tiu cat ela teasu’…mai lam un topil, n-am bilbat, tau cu blunica ti cu maaama…Si tot asa…

Cu ce ma uit in buletin, cu ce descifrez de la ea, incropesc foaia. Eu nu mai intreb nimic, ea nu mai termina de povestit. Si zice, si zice… Dau din cap aprobator si scriu. Infirmiera se uita mirata la mine:

-Ati inteles ce zice?

-Nu, dar nici nu-mi permit s-o contrazic , mi-e ca o ia de la capat, deja nu mai stiu nici eu sa vorbesc, mi se impleticeste limba…

In fine, asta a fost tura trecuta. Nimic spectaculos: o nastere la domiciliu, o mamica oligofrena (si pe primul am aflat ca tot asa l-a nascut), o sangerare moderata, multa mizerie…Bine ca-i copilul bine, va face doar tratament profilactic pentru ca n-a fost asistat medical la nastere!

Azi vin la serviciu si-mi vine sa ma iau cu mainile de par: tolomaca mea s-a clonat, am doua leit acelasi model! Retard mintal avansat, nici nu stie pe ce planeta locuieste, nascuta la domiciliu, asistata empiric, cu inca doi copii cu handicap acasa. Of, Doamne, deja e prea mult! Inca doi copii intrati in viata pe usa din dos, fara prezent si fara viitor, fara tati, fara vreun venit familial in afara unui ajutor social.

Si ca deznadejdea mea sa atinga paroxismul mai vine si bunica primei paciente, cea „aterizata” in tura mea. E batrana, murdara, miroase ingrozitor, care niste sacosi burdusite cu nu stiu ce, a venit sa ia documentele necesare declararii copilului, ea fiind singura mai zdravana din familie. Ne spune ca n-are altcineva cine sa vina, fiica ei (adica mama pacientei noastre) e paralizata dupa un accident vascular, in ea e toata baza. Si cand aud cum o intreaba pe nepoata-sa „tu mai ai vreun ban, ca n-am cu ce sa plec acasa?”, mi se rupe sufletul. Si de mila, dar si de furie.

Am facut noi cheta si i-am dat, a zis „bodaproste” si s-a bucurat dar nu stia , biata de ea, cu ce va plati o masina sa vina luni sa scoata copilul din maternitate, ca ii cere un milion soferul…

M-am cam lecuit de mila fata de fiintele astea care se intituleaza femei si mame , care n-au nici un capatai pe lume, nu-s in stare sa-si poarte de grija lor dar se lasa manate doar de instincte animalice (ca doar n-o sa le numesc instincte materne!) si toarna plozi si-apoi sunt altii obligati sa-i ingrijeasca. Ce vina are batranica asta pusa pe drumuri sa ingrijeasca o fiica paralizata la pat, o nepoata cretina si doi nepoti mici? Ca idioata nu stie nici cum sa infese, nici cum sa-l schimbe, zice ca „tie bulicaa”.

Iar colega ei de salon e copiata la indigo, doarme non-stop,  ca se crede in paradis, confort ca la spital nu mai pupa ea curand. Poate la anu’ cand ne viziteaza iar  .

Daca vreti sa ma acuzati de dezumanizare, de discriminare, de tot ce vreti, faceti-o. Da numai dupa ce veti trai cateva ore alaturi de pacientele mele. Sa-mi spuneti apoi cam ce credeti ca merita femeile astea.

Eu stiu, da’ nu-mi permite legea…

 

Bucurie ieftina

Standard

Se deschisese in oras o terasa noua. Pentru standardele unui orasel mic parea ok., nici bodega ordinara, nici cu pretentii de Bamboo. Si m-am dus si eu cu prietena venita in vizita ca ea pe litoral e invatata mai cu localuri de fitze, nu puteam s-o duc la mine pe ulita, „La doi catari” sau la „Spatiale”, unde beau boschetarii pana se fac extraterestrii.

xxPOZE-TERASE-072Ce puteau sa consume doua doamne la o terasa, ziua in amiaza mare? O cafea si un suc, nu era sa incepem sa ciocnim tzoiuri cu tzuica , sa ne facem pofta de mancare si sa radem pe urma ca toantele ca ce bine ne intelegem noi cu atractia gravitationala care nu ne mai lasa sa ne ridicam de pe scaune!

Mai tarziu, spunand noi pe unde am haladuit circulat toata ziua, cineva ne intreaba : si cat e o cafea acolo? Cat naiba putea sa fie o cafea la Valenii de Munte? Cinci lei, zic si cam tot atata sucul. Si interlocutorul sare ars: zece lei o posirca de suc si o amarata de cafea? pai de banii astia imi luam acasa o sticla de 2 litrii si o punga de cafea!!

N-am avut ce replica sa-i dau. Poate ca uneori 10 lei sunt importanti, sunt banii de paine  pe o saptamana, o cafea bauta in oras e un moft inutil. Dar oare nu trebuie sa mai iesim in lume, nu mai putem savura o cafea „socializata” decat daca e fiarta in ibricul propriu? E saracia un motiv de a renuta la orice placere?

Nu in fiecare zi te intalnesti cu prietenii in oras. Dar atunci cand o faci nu e normal sa traiesti bucuria la maxim? Poate ca e frumos si sa depeni amintiri de o banca in parc si sa iti astamperi setea de la tasnitoare dar nu e mai placut la o terasa, cu o bere sau un suc in fata? Nici o bucurie de cinci lei nu ne mai permitem? In loc de o cafea vom cumpara 2 kilograme de cartofi sau o sticla de iaurt. Vom fi mai fericiti? Vom fi mai instariti?…

Si sufletul are nevoie de hrana. O bucurie mica face uneori mai mult decat o masa imbelsugata. Parerea mea!…

Suparari de luni

Standard

Am venit la serviciu cu entuziasm, ca orice om lunea.Pana la pranz facusem toate treburile, golisem sectia ca externasem toti pacientii.Si-mi propusem sa bloguiesc in tihna, in sihastria reanimarii mele pustii(ca doar aici prind net!).

Dar omul propune si Dumnezeu dispune! Si a dispus  doua aterizari periculoase de berze cam neadecvate maternitatii noastre.Cu putin noroc, cu mult talent si cu modestie din belsug totul s-a terminat cu bine.Doar ca am statia de bruiaj pornita si nu pot sa ma concentrez la ceva inteligent de relatat!Urlati, mamica, cat va tin plamanii, e dreptul vostru sa va manifestati zgomotos. Si placerea mea!

salariuAzi suparare mare in institutie. Ca n-au intrat salariile in weekend. Sa fie luni, sa ai mult de munca si nici un ban in buzunar e cam naspa. Unii se vaitau ca azi au rate de platit, altii ca n-au avut bani de pachet…Pe la ora trei cei cu program de opt ore rupeau poarta incolonati spre bancomat in speranta ca se vor fi virat salariile.

Oare angajatorii, patroni sau sefi de institutii bugetare, se gandesc cum e pentru muncitorul de rand sa nu poata cumpara o paine pentru copii? Si cum e sa te someze banca sau firma de recuperari ca nu ti-ai platit creditul  si urmeaza sa-ti lichideze casa sau alte bunuri?

N-am uitat cum e sa numeri fisele din portofel, cum e sa faci liste de cumparaturi pe care sa le tot ajustezi pana te incadrezi in bugetul de criza.N-a uitat nici cum e sa-ti impui sa nu-ti doresti ceva care nu e strict necesar si cat de dureros e sa-i spui copilului tau atata pot sa-ti dau chiar daca meriti si iti trebuie mult mai mult.

Eu am trecut peste etapa asta. A fost dureroasa dar a fost si o lectie. Dar azi ma uit cat de multi sunt cei ajunsi la limita rabdarii, cei care au strans cureaua pana a ajuns cat o curea de ceas. E criza, austeritate, stiu. Scuipam in san sa nu ajungem si noi precum grecii desi venitul lor e de cateva ori mai mare decat al nostru. Ii compatimim pe spanioli pentru rata mare a somajului si nu ne intrebam cati din somerii lor sunt de fapt ai nostri.

Saracia ne-a facut sa acceptam orice, munca la negru, statut de neasigurat, lipsa oricarei protectii sociale, umilinta in fata sefilor, compromisuri si micile gainarii care sa rotunjeasca un venit si asa nesatisfacator. Saracia ne-a facut sa uitam de demnitate si de perspectiva sumbra a viitorului, nu conteaza decat ziua de azi, hrana si traiul prezent.Refuzam sa ne gandim la maine fiindca nu gasim nici o solutie.Asteptam resemnati sa vedem ce va mai fi…

Dar prea curand bine nu va fi. Nici noi nu stim sa fortam binele, luam putinul ce ni se da si ne bucuram ca nu ni s-a luat si acela. Unii ne vand sperante, ne flutura lozinci. Eu nu-i cred. Si nici nu cred ca ii intereseaza prea tare soarta omului de rand, strategia lor e una macro, nu se impiedica de individ, au ca scop propria bunastare si putere. Si esti puternic cand poti sa tii piciorul pe grumazul plecat al atator oameni!

Ei da, mare lucru ca s-au intarziat salariile doua zile! La fel e si cu doua saptamani, doua luni…Dar spaima si chinul fiecarei zile il contabilizeaza cineva?

Amar, muscate si sictir

Standard

A fost o zi neasteptat de frumoasa.Credeam ca va ploua, asa cum plouase pana noaptea tarziu dar m-am trezit cu soarele in geam.Si cu un telefon de la mama:”Desteptarea, ca mergem la plimbare!” Eu am zis ca sunt deja desteapta, ceea ce era o minciuna, ca inca mai cascam cu galbenusul neinghitit…

Si am plecat la un rascolit de tarabe in Obor in cautare de comori.N-am avut noroc, n-am gasit nimic interesant. Am plecat cu transpiratia siroind pe spate sub haina cam groasa si cu un gust amar al contemplarii saraciei absolute.

saracimijlociuCat de necajit poate fi un om care insira pe un ziar, la vanzare, niste robineti ruginiti, niste pantofi scofalciti si rupti in talpa si niste martisoare coclite? Sau batranica ce face „negot” cu gheme de lana din plovare desirate si niste gentute din tineretea ei interbelica?

Cumpar uneori carti. Sunt titluri interesante chiar daca hartia e ingalbenita si coperta si-a pierdut demult luciul, iar pretul e cat al unui covrig . Cumpar si „bijuterii” banale(uneori am gasit si de argint) sau obiecte decorative mai batrane decat mine. Ei, da, am o pasiune pentru vechituri si nu mi-e rusine sa recunosc!Plus ca negocierea are un farmec aparte, imi creste increderea in puterea mea de convingere. Intreb:

-Cat costa asta?

-Zece lei!(cam asta-i pretul de pornire pentru orice)

-Zece lei la mall, dar aici e in obor, deci se schimba mercurialul.Imi dai factura, bon fiscal si garantie?

De obicei pretul coboara brusc la cinci lei si produsul se achizitioneaza cu trei!:))

Dar azi n-am cumparat nimic. Nici nu mi-a iesit in cale ceva care sa ma tenteze si parca nici nu-mi ardea de negociere cu amaratii aia care abia scoteau bani de-o paine.

La intoarcere am oprit intr-o localitate aflata in drum, fost orasel industrial. Curatel, dar cu patina saraciei la vedere. Am intrat putin in piata, pretul legumelor aproape dublu fata de obor, n-am luat nimic.Cand sa iesim din piata se agata de noi ca scaiul un ciutan cam de vreo 9-10 ani imbracat modest spre jerpelit:

-Tanti, da-mi doi lei sa-mi iau „napoltanee”!

Imi continui drumul fara sa-i dau atentie, din principiu nu dau bani cersetorilor oricata mila mi-ar inspira. Dar ciutanul stia una si buna:

-Tanti, da-mi doi lei sa-mi iau napoltanee! Tanti, da-mi doi lei sa-mi iau napoltanee!…si tot asa, la nesfarsit, fara pauza de respiratie, fara semne de punctuatie.

Primul lucru remarcat a fost schimbarea de marketing.Ca de obicei se zice „un leu sa iau o paine!”. Dar poate nu stiu eu obiceiul si tariful locurilor!…

l-am lasat sa-si continue repertoriul si am intrat intr-o florarie dugheana care comercializa plante.Un domn foarte amabil si bun cunoscator intr-ale horticulturii m-a convins sa cumpar niste muscate pitice si curgatoare la preturi foarte tentante (7-8 lei) si niste panselute vesele.Mi le-a pus frumos in ladita sa le pot transporta in siguranta, i-am platit si am iesit.

In fata usii micul cersetor isi facea numarul, cu aceeasi replica de papagal vorbitor si sacaia niste femei iesite dintr-o alimentara. O clipa m-a mustrat constiinta ca am dat atatia bani de niste buruieni si nu i-am dat si lui pentru niste napolitane. In timp ce asezam ladita cu grija in masina prind cu coada ochiului o miscare iute de Speedy Gonzales.M-am gandit ca cineva, enervat de atata insistente, i-o fi dat vreo palma dupa ceafa sau a aruncat cu ceva dupa el.Sau poate s-a dus fericit sa-si ia „napoltanee”…

L-am urmarit cu privirea.S-a oprit glont pe terasa unei carciumi din piata la masa unui tigan borat colector de taxa caruia i-a pus in palma ceva, probabil banutii obtinuti si a fugit inapoi in fata alimentarei, unde avea repartitia pe post. Asadar banii nu erau pentru „napoltanee” ci pentru bautura oachesului!

M-am indignat, am zis niste urari de bine pentru jigodia care sta la baut supraveghind  cersitul unui copil, m-am felicitat ca am instincte bune si n-am cotizat si eu pentru inca o cinzeaca la „patron”, m-am urcat in masina si am plecat.Am ajuns acasa cu o senzatie de sictir pentru lumea din ce in ce mai saraca si indobitocita din jur. Apoi m-am uitat ce flori frumoase mi-am luat si mi-a trecut…

Blazonul saraciei

Standard

Nici unul dintre cei ce ma onorati cu o vizita nu cred ca v-ati nascut intr-un palat de clestar.Dar nici nu cred sa va fi cautat vreodata mancarea prin tomberoane.Cei mai multi sunteti oameni normali, cu un venit la limita, decent sau oarecum indestulator.Cred ca toti ati avut momente de ascensiune si momente de declin, chiar financiar vorbind.

Banii n-au intotdeauna aceasi valoare;uneori poti da senin 100 de lei pe niste margele sau un bilet la spectacol, alteori suta de lei e hrana familiei pentru o saptamana…

Am avut si eu epoca de glorie cand luam masa de seara numai la restaurant, tuseam daca nu-mi canta menestrelu’ la ureche cat ingurcitam friptura.Dar stiu foarte bine si cum e sa faci cheta pentru banii de paine.Cand treci de pe un taler pe altul al balantei incepi sa vezi lucrurile mai clar, ti se schimba perspectiva dar si modul de a aprecia banii.

M-am nascut intr-o familie normala, modesta chiar, in care singurul venit in casa era salariul tatei.Cand am plecat la liceu o treime din venit se ducea pe plata caminului si alte cheltuieli cu scoala mea.Niciodata nu ceream bani de acasa, cat aveam, atat cheltuiam, apoi inghiteam in sec.Noroc cu bunicii care imi mai trimeteau in secret, fara sa stie unul de altul.Bunica aduna fise de 1 leu si de 3 lei intr-o sticla de lapte ascunsa intr-o soba in care nu se facea focul.Cand se umplea sticla, schimba maruntisul la „cooperativa” si imi trimetea o suta de lei.Bunicul era tehnician sondor, avea salariu frumusel si-mi mai „scapa” la 2-3 luni vreo 3-4 sute de lei.Atunci era sarbatoare, faceam cinste la toata lumea.Sau imi cumparam ceva „de fitze”, cum ar fi pantofi Guban.Cu prima pereche de Guban am defilat tot orasul cu ei in maini, ca pe manusi, de fudula ce eram.:))

Dar cand nu mai aveam nici un leu si  mai erau doua saptamani pana imi veneau banii de acasa cel mai rau nu era faptul ca nu-mi permiteam nici un covrig , ci daca mi se rupeau ciorapii.Nimic nu mi se parea mai jenant si mai umilitor decat sa umblu cu ciorapii carpiti!Acesta a fost primul simbol al saraciei pe care l-am perceput in viata mea.Si mi-am jurat ca atunci cand voi avea propriul salariu, cand nu voi mai depinde de bunavointa sau  posibilitatea limitata a altcuiva, sa nu port niciodata ciorapi carpiti.Si n-am purtat! Mai bine cu picioarele goale decat cu ditamai cusatura pe picior…

Mai tarziu, pe la sfarsitul Epocii de Aur, cand totul era limitat si pe cartela, cel mai tare ma stresa cand se termina zaharul si trebuia sa beau cafeaua amara.Mai inainte, cand o beam asa fiindca faceam economie de calorii, nu ma deranja.Dar cand gustul amar mi-a fost impus de niste constrangeri pe care le asociam cu saracia ,zaharul a devenit un simbol al prosperitatii iar lipsa lui era pecetea unor vremuri  pe care n-as vrea sa le mai traiesc vreodata.Pentru nimic in lume nu mai beau cafea amara, parca m-as intoarce in timp! Mai bine nu mai beau deloc…

Au urmat vremuri mai bune, a iesit soarele si pe strada mea.Doar ca n-a tinut prea mult, cum a rasarit asa a si apus.Oameni „de bine”, cei apropiati si cei „de sange”,au mai dat odata cu mine de pamant, sa nu mi se urce naivitatea si increderea in oameni la cap.Si m-am trezit iar pe fundul prapastiei, fara servici, cu rata mare la banca, cu copil in facultate, fara a avea cui cere un sprijin.Nici n-as fi cerut, n-am stat in viata mea cu mana intinsa la generozitatea cuiva.Imparteam venitul familiei la banca, trimeteam lui Copilu’ cat sa supravietuiasca  printre straini, plateam utilitatile la casa si ne mai ramaneau de trai zilnic cam doua milioane jumate.Ce lista de cumparaturi sa faci, de unde sa mai tai sa iti ajunga? Gasisem o portita de scapare in a cumpara de la un depozit en-gros din Ploiesti  cate un bax de pulpe americane congelate, era cea mai ieftina oferta de carne de pe piata, altceva nu ne permiteam.Puii aia aveau un gust nu tocmai bun, dar mirosul era oribil, parca fierbeam antibiotice si chimicale.A orice mirosea, numai a carne nu.Degeaba inventam retete, degeaba puneai usturoi si alte arome.Mirosul acela n-o sa-l iut niciodata, il simt si acum in nari.Ceva a morga, farmacie,combinat chimic si detergent de wc, asa cocktail imi parea.

Bine ca perioada asta n-a durat foarte mult, in trei luni eram iar pe linia de plutire.Sotu’ isi gasise un job bun iar eu m-am angajat la spitalul din Valeni.Ne-am lins ranile(chiar daca nici acum nu s-au cicatrizat pe deplin) si am iesit invingatori.Acum gustul amar al tradarii il asociez cu gustul  coclit al saraciei intruchipat de pulpele americane congelate.

Nu stiu ce imi rezerva viitorul, de cate ori voi fi pe val si de cate ori sub val, stiu insa sigur ca nu mai pun gura pe pui americani congelati!Mai bine rod pingele de bocanci…

Nu mi-e rusine de tot ce am scris. Nu mi-e rusine nici sa recunosc ca n-am avut numai lapte si miere in viata, ba a fost si fiere din belsug.Pentru mine acesta au fost simbolurile vremurilor de rastriste.Blazonul saraciei(sau saraciilor) mele cuprinde o pereche de ciorapi remaiati manual(suna mai bine decat carpiti!), o cafea amara si o pulpa de pui american plin de steroizi si congelata!

Voi ati purtat vreodata un astfel de blazon?