Arhive pe etichete: speranta

Mai crede cineva…?

Standard

N-am mai scris de ceva vreme. N-am avut ce. Si mai ales n-am avut de ce;am senzatia ca ma invart singura intr-un labirint, stiu ca au mai trecut oameni pe acolo dar nu le gasesc nici o amprenta si parca mi se pare inutil sa incerc sa las eu vreo urma, pentru un alt ratacit ce-mi va urma.

Sunt trista.  Si nu vreau sa contaminez pe nimeni cu tristetile mele, cum n-am vrut sa contaminez nici cu gripa care m-a bantuit vreo saptamana. Acum sunt bine fizic, cam ca Lazar intors din morti. Asta doar fizic, psihic cred ca preferam linistea unui mormant…

Ma uit in jur si ma ingrozeste ce vad. Prea multa ura, prea multa violenta verbala si fizica, prea mult radicalism. Cand am devenit asa de fanatici, asa de atoatestiitori si atat de inraiti a ni se da dreptate? Cand am devenit asa straini unii cu altii, asa dusmani? Cand ne-am impartit in tabere, ba nu in tabere ci mai exact in haite, cand a inceput sa ne placa lupta si varsarea de sange? Cand a devenit (iluzoria) victoria mai importanta decat empatia, prietenia, ratiunea, umanismul…?

In urma cu 30 de ani era parca toti la fel. Si nu ma refer la aplauzele pentru vorbitorul de la tribuna, la munca intovarasita pentru realizarea cincinalului in patru ani si jumatate, sau la concediile modeste cu bilete prin sindicat. Ma refer la faptul ca aveam aceleasi idealuri, acelasi drum, imparteam aceleasi griji si neajunsuri, speram la un viitor putin mai bun, chiar daca nu stiam exact ce inseamna asta, chiar daca nici nu stiam cu ce sa comparam sau cum sa ajungem acolo. Luam ratia de zahar dar renuntam la o parte din ea si preferam sa bem „nechezolul” amar dar sa-i dam vecinului care trebuia sa indulceasca ceaiul copilului; aduceam de la tara o lada de mere si-o imparteam cu toti prietenii; faceam revelion din inchirierea unui video si uitatul la filme pana dimineata in timp ce rontaiam floricele de porumb facute in ceaun (nici nu vazusem cuptor cu microunde!)… Nu mi-e dor de „epoca de aur”. dar de epoca solidaritatii, da.

Cum e azi? Sumbru si dezumanizant.

Esti tanar? Zici sa se tavaleasca-n chinuri si sa moara bosorogii, ca voteaza prost si-ti strica tie viitorul. Esti batran? Simti nevoia sa apostrofezi pe cel tanar ca are cercel in ureche si nu stie pe de rost tabelul lui Mendeleev, ba mai asculta si muzica cu sonorul la maxim.

Esti bugetar? Ii zici ceva de dulce aluia din privat, ca ii da patronul o prima mai grasa si masina de serviciu. Esti din mediul privat? Atunci iti casuna rau pe bugetari ca stau ca niste plosnite pe munca si contributia ta si nici nu trebuie sa depuna formularul enspesute.

Esti de stanga? Pai atunci ii urasti pe aia de n-au mancat salam cu soia si nici nu vor sa se plafoneze dobanzile la imprumuturi. Esti de dreapta? Cum sa nu visezi eradicarea ciumei rosi care a jefuit tara asa de mult ca nu prea ti-a mai ramas nici tie nimic de furat?

Ai plecat sa muncesti „in afara”? Le razi in nas fraierilor care au ramas si vrei sa-i educi cu forta, ca ei n-au de unde sa cunoasca cum e cu democratia si drepturile cetateanului european. Ai ramas sa lucrezi in tara? Injuri printre dinti cand te depaseste-n trafic unul cu volan pe dreapta si-ti spui „uite, marlanul, a venit in tara sa-si puna dinti, ca acolo unde sta e prea scump, vine sa aglomereze spitalele in Romania!”

Te rogi la Dumnezeu, pupi icone si donezi pentru catedrala mantuirii neamului? Te rogi si apoi spui „Doamne, sa moara aia de se inchina spre Mecca si mai vor si-o moschee in Bucuresti!” Crezi in alta divinitate? Atunci dai foc unei biserici si te simti mandru daca mai vandalizezi niste cruci prin cimitire.

Cand ne-am schimbat atat de mult, cat sa nu mai cunoastem mila, toleranta, cat sa simtim nevoia de polemici si aruncat cu pietre in oricine nu are acelasi crez cu noi? Nu putem crede si spera in ceva fara sa-l atacam pe cel ce crede in altceva? Cine castiga in aceasta cruciada a ipocriziei? Cine ne-a inoculat cu virusul urii si al fanatismului?

Mai e vreo speranta?

Da, mai e. Doar ca pretul ei va fi mare, poate chiar prea mare. Am convingera ca nu ne vom lecui de ura, ca nu vom re-invata sa ne aplecam catre necazul celuilalt decat atunci can ne va lovi pe toti acelasi necaz. Si nu unul mic, peste care sa trecem usor si-apoi sa ne vedem fiecare de drum.

Nu e frumos ce spun, dar asta simt cu adevarat: cand ceva apocaliptic ne va lovi pe toti, fara sa aleaga o tabara sau alta, ne vom aminti ca suntem, in esenta, la fel, avem aceleasi nevoi si aceleasi sperante de viitor. Si vom redeveni Oameni, nu strigatori de lozinci, nu aruncatori de pietre.

Mai simte cineva ca ceva rau, foarte rau, e pe cale sa ne loveasca? Mai spera cineva ca raul poate sa ne uneasca, nu doar sa ne dezbine? Mai avem speranta?…

Reclame

Ca o paine

Standard

De-ar fi viata ca o bucata de paine pufoasa, rumena, mirosind a cuptor incins si a drojdie bine dospita!De-ai putea sa rupi din ea cat vrei, sa te rasfeti cu aroma, sa te saturi cu miezul dulce si crusta aurie! Si de-ai putea sa pui pe ea numai caviar sau macar dulceata!…

Dar viata e cel mai adesea un pesmete cu mucegai sau o lipie uscata ca o talpa de pantof. Si uneori visezi la dulceata dar pui pe ea o margarina sleita. Sau o inghiti goala, cu scuipat si cu lacrimi, cat sa-ti amagesti foamea, nu sa te saturi, nu sa te bucuri, doar sa digeri…

Multe firimituri trebuie sa mai ciugulim visand la cozonac. „Painea noastra cea de toate zilele” nu-i in toate zilele, iar atunci cand e, adesea e doar o amagire pentru un stomac sfartecat de crampe. Toti vrem, toti visam. Dar pana ajungem sa ne traim visul trebuie mai intai sa invatam sa traim. Sau macar sa supravietuim cu ce ne ofera fiecare zi. Si atunci cand rontaim pesmeti inmuiati in lacrimi sa fim convinsi ca maine sau poimaine vom avea pe masa cozonac.

targ_in_parcul_national_cu_paine_traditionala_pe_vatra__placinte__papanasi__cozonaci_si_turte