Dupa 25 de ani

Unii dintre voi au vazut lumea si ne-au impartasit si noua din minunatia locurilor vizitate.Altii au descoperit lucruri importante, au studiat indelung chestii care sa ne usureze noua viata.Unii au reusit in cariera si ne-au dat si noua o lectie cum sa ne straduim sa reusim si noi. Altii au razbatut cu greu in viata si si-au impartit necazul dar si perseverenta cu noi, sa ne intareasca si sa ne ridice cand ne-a simtit doborati de greutati. Unii ne smulg hohote de ras, altii ne fac sa nu ne putem opri lacrima si tremurul barbiei…De la toti am invatat ceva.Si eu? Eu ce sa dau in schimb, la ce sunt eu priceputa astfel incat experienta mea sa folosesca  altora?

M-am gandit sa fac o rubrica permanenta , saptamanala,despre viata mea pe culoarele spitalelor. Ei,n-am revolutionat eu medicina, nici macar n-am facut vreo operatie pe creier.Dar am incercat sa fiu de folos, sa alin suferinta daca n-am putut s-o vindec. Sunt o „amarata „de asistenta pediatra, ca alte mii di tara asta,nici macar nu cred ca sunt una foarte buna, dar sunt una sincera , constincioasa si fara ipocrizii.Povestile mele nu sunt despre mine ci despre pacientii mei, mici dar cu drame mari. Sau despre neputinta de a face mai mult pentru ei si, uneori, despre miracolul unei salvari in care nu mai credea nimeni. Daca va plictisesc sa-mi spuneti! Nu vreau sa scriu despre lucruri pe care nu vrea nimeni sa le citeasca.

Dar pana voi insira din povestile celor mai mult de 1001 de nopti traite prin spitale e bine sa spun cum au fost primele mele zile de munca si ce impact au avut asupra mea.

Am facut 4 ani de liceu sanitar, o scoala foarte grea care iti pretindea sa acumulezi si cunostinte generale ca la un liceu de elita dar si cunostinte medicale, atat teoretice cat si practice. Nu mi-a placut liceul asta din prima zi si nici meseria pentru care ma pregatea. Asta e, la 14 ani ai numai gargauni in cap si apoi iti platesti incapatanarea  toata viata.Cand am terminat, am luat repartitie exact pe specialitatea de care fugeam cel mai mult , pediatrie.Asa ca, la nici 19 ani, m-am prezentat la locul de munca  fara sa am habar de ce ma asteapta si m-am trezit fata in fata cu 120 de copii internati in sectie, cu alaiul de salvari oprind la usa, cu urgente peste urgente si cu doar doua asistente care trebuiau sa rezolve totul. Cam asa cred ca arata infernul…

Nu stiam sa fac mai nimic, uitasem brusc si bruma de teorie ce-o avusesem in cap.Si mi-era rusine ca ma uitam ca curcan-n lemne in timp ce viitoarele mele colege n-aveau timp sa mearga la wc.Mi-am luat inima in dinti si am zis ca vreau sa ajut, sa-mi dea si mie ceva de facut.

-Stii sa faci injectii? m-au intrebat

-Stiu!am raspuns eu cam timid.

_Atunci apuca-te sa faci tu tratamentul de pranz, cat rezolvam noi urgentele!

Si mi-au pus in mana „centralizatorul”, un tabel imens pe care erau trecut toti pacientii si ce tratament are fiecare.Noi ii spuneam „cearsaf”, ca atat era de mare.(iti lua o ora numai sa-l liniezi si sa-l scrii)

-Cate injectii am de facut?

-Nu prea multe, vreo 80…

Dumnezeule! 80? pai eu in patru ani de scoala nu aveam in palmares mai mult de patru interventii cu acul…

Dar n-am zis nimic, mi-am luat masuta pe roti plina cu serigi si am plecat din salon in salon, ca un condamnat pe ultimul drum.Cum a fost? Va dati seama ca pana am terminat tratamentul de pranz, abia am reusit sa beau o gura de apa, cat sa se dilueze gustul sarat al lacrimilor inodate-n barba si a trebuit sa incep tratamentul de seara.:))

Dupa o luna, as fi putut sa ma angajez la circ in locul celor care arunca cutite la tinta chiar si legati la ochi, cam asa dexteritate capatasem, as fi putut nimeri fundul micut al pacientilor chiar si aruncand seringa din pragul usii.Puteam sa bat orice record mondial la viteza, cand auzeam ambulanta oprind cu sirena in fata usii. M-ar fi invidiat orice pompier pentru rapiditatea si precizia cu care(scuze de cacofonie!) coboram si urcam scara ingusta si in spirala ce ducea jos, la primiri urgente.Puteam sa stau 12 ore fara sa beau apa, fara se elimin apa, doar cu aer si uneori cu fumul unei tigari facuta stafeta de la una la alta.Cam asa am invatat eu meserie. Oricat ai fi de pacifist, daca esti pe front in bataia pustii, pui mana pe arma si inveti instinctiv sa tragi, sa te tarasti prin transee si sa nu simti nimic, altfel mori!  Asa a fost ucenicia mea:o linia intai pe un front in care moartea pandea la tot pasul! Si trebuie sa va mai spun ca pe vremea aceea, acum un sfert de secol(of, sunt contemporana cu mama lui Matusalem!) nu exista sistemul de regionalizare a spitalelor, sa-ti permita sa transferi mai departe cazurile care te depaseau. Un bolnav odata intrat intr-un spital, trebuia rezolvat, oricat de grav ar fi fost, foarte rar trimeteam spre spitalul judetean din Constanta. Cu o dotare precara, cu munca de Sisif si cu niste medici exceptionali , de cele mai multe ori reuseam sa salvam viata micutilor. Si cand nu reuseam, toata lumea tacea,era un doliu mut pe care nu ni-l impunea nimeni, doar sufletul nostru nu destul de impietrit de atatea experiente triste.Dar hai sa ne gandim numai la „succesuri” si la faptul ca fiecare esec a fost o lectie care ne-a ajutat in urmatorul caz disperat.

Zilele acelea nu pot sa le uit. Si pentru increderea pe care mi-au acordat-o atunci niste oameni care nu m-au privit ca pe un copil dus cu pluta , ci ca pe o colega care trebuie sa invete, le sunt vesnic recunoscatoare. Iar eu, la randul meu, am dat intotdeauna credit celor nou-veniti, oricat de paraleli cu meseria ar fi fost.Toti meritam o sansa!Voi sunteti generosi si indulgenti cu „ucenicii” vostri?