Culori…

Textul l-am primit pe mail si mi-a placut atat de mult incat am vrut sa vi-l arat. Si e foarte adevarat, chiar daca  se intituleaza „un pamflet scris de un african”:

 

Cand ma nasc, sunt NEGRU

Cand cresc, sunt NEGRU

Cand stau la soare, sunt NEGRU

Cand mi-e frig, sunt NEGRU

Cand sunt speriat, sunt NEGRU

Cand sunt bolnav, sunt NEGRU

Iar cand mor sunt tot NEGRU!

 

 Dar tu, tipule ALB,

Cand te nasti, esti ROZ

Cand cresti, esti ALB

Cand stai la soare , esti ROSU

Cand ti-e frig, esti ALBASTRU

Cand esti speriat , esti GALBEN

Cand esti bolnav, esti VERDE

Iar cand mori, esti CENUSIU!

 

Si tu ma faci pe bine COLORAT?!?

 CURCUBEUL DRACULUI!

Intre ipocrizie si escrocherie

Suntem o natiune de ipocriti. Daca in anii saraciei comuniste se mergea pe deviza „sa se dea cate putin, sa ajunga la toata lumea” (asta in cazul cozilor din fata Alimentarelor pustii in care marfa se aducea doar in prag de sarbatori) acum ne inrolam sub o noua deviza: sa ni se dea, ca suntem saraci si ni se cuvine!

Recunosc ca saracia inca bantuie nestingherita Romania, chiar daca unii n-o vad prin parbrizul de Bugatti Veyron sau nu i-au simtit duhoarea din preajma gropilor de gunoi fiindca nici macar nu-si duc singuri gunoiul. Ma lovesc de saracie zilnic si de toate anexele ei: murdarie, boala, analfabetism, indolenta… Dar dincolo de saracia adevarata, cea de care unii chiar nu sunt vinovati, au mostenit-o sau au dobandit-o in clipe de cumpana ale vietii lor, mai e si o saracie doar afisata, cam ca povestea induiosatoare a cersetorului cu mana intinsa, poveste nascocita si exersata indelung cat sa stoarca o lacrima si sa te faca sa cauti maruntul din portofel si sa-l dai plin de compasiune, nestiind ca se va transforma intr-o suma frumusica la sfarsitul zilei si intr-un ranjet de satisfactie a celui care a reusit sa te fraiereasca inca odata. Tu te simti generos iar el obtine un profit si mai generos fara sa investeasca nimic, doar niste povesti lacrimogene…

Pe cersetori ii ignor, treaba cui se lasa pacalit daca da, sau nu, ceva. Dar sunt indignata de cei care, dupa acelasi model, „ca sunt sarac si n-am de unde”, vor de toate, iti striga in fata ca au drepturi, sunt cetateni europeni, dar nu cotizeaza nici macar cu un leu la gramada aia mare care le asigura lor drepturile. Ne vaitam ca merg prost lucrurile in sanatate, ca medicii sunt prost platiti si vor spagi, ca bolnavii trebuie sa-si cumpere singuri medicamente, ca nu sunt suficiente bilete de tratament la pret redus… Doamne, cate nu sunt! Dar cu ce bani sa fie, cand cei mai multi nu stiu cum sa faca sa nu plateasca nimic, sa n-aiba nici un venit declarat si sa mai ceara si ajutoare! Si tocmai ei, cei care nu dau nimic, sunt cei care striga cel mai tare ca nu-i mancarea buna in spital, ca nu vine ambulanta sau chiar elicopterul sa-i duca repede, ca e frig in scoala, ca sunt gropi pe drumuri… Pe unii ii inteleg, chiar n-au mai nimc, deci n-au de unde da. Dar altii…Se mai mira cineva ca in ultimele zile ies la iveala atatea nereguli si matrapazlacuri legate de pensionarile medicale? Pai cati soferi orbi si cati bolnavi inchipuiti mai poate suporta si tara asta? Si daca ai nevoie de un om sa-ti taie lemne sau sa-ti sape un sant, nu gasesti in tot satul, toti sunt ocupati sa-si astepte ajutorul social la carciuma, nu vor sa-si murdareasca mainile Si mai toti absolventii de liceu isi incep „cariera” cu inscriere pentru somaj, nici nu mai cauta altceva, oricum salariul minim pe economie e sub demnitatea si pretentiile lor.

Vine vara si incep sa se intoarca cei plecati la munca in afara. Tot respectul pentru munca lor, n-au plecat de bine si nici nu cred ca taie frunza la caini pe acolo. De cum vin , incep sa dea iama pe la doctori, ba cu lucrari dentare, ba cu boli cronice, ba cu mici interventii chirurgicale. Ca acolo totul e pe bani si e scump, de ce sa nu venim la Romanica noastra (mai ales ca tocmai ne-am luat-o inapoi!), unde totul e moca si saracia poate fi fluturata ca un permis de libera trecere peste tot?! oricum tarifele la noi sunt mici, accesibile oricui, dar nici macar atat nu vor sa plateasca. Au un neg inestetic si vor sa scape de el? „domnu’ doctor, sa-mi taiati si mie buba asta, ca ma doare rau!” „Cum sa nu, uite aici tariful, platese 500 de lei cu chitanta la casierie si se rezolva.’ ‘A, e scump, domnu’ doctor, n-am atatia bani, abia am venit din Spania.” „Pai atunci stai cu negul pe nas ca nu se moare din asta , sau opereaza-te acolo, in Spania, ca poate e mai ieftin…” Si pleaca cetateanul european in satul lui , se duce cu o punga de cafea la primarie, isi ia adeverinta ca n-are venituri, e caz social si a doua zi vine si i-o pune triumfator sub nas doctorului, care trebuie sa-l opereze gratis. Ca daca-i sarac!…

Pe „doamnele” mele din sectie sa nu le intrebi de ce n-au dat pe la medic toata sarcina si nici nu si-au facut vreo analiza, ca inevitabil o sa-ti spuna ca-s amarate, n-au avut bani (desi asta chiar e gratis!), cum n-au nici de pampers sau lapte praf. Dar de tigari si cafelute de la dozator au, cu siguranta! Si cand la dai decontul , la externare, si le arati ca spitalizarea lor si a copilului, a costat cam 3000 (daca nu-s complicatii) se mira foarte tare, ca adica cum, astea nu-s gratis? D-apoi sa le ceri si banii! Unii, din ce in ce mai putini, sunt fraieri si-si platesc toate contributiile si apoi trebuie sa beneficieze toti (sau mai ales cei care nu platesc nimic, ca ei sunt principalii abonati ai spitalelor), ca, de!, asa-i cu solidaritatea!

Am auzit o idee care mi-a placut si pe care o sustin pe deplin (desi nu ma intreaba nimeni si nici n-am cum sa militez pentru ea): sa plateasca fiecare cetatean al Romaniei, indiferent de varsta, cate 10 lei pentru sanatate! Atunci chiar ar fi bani, aproape s-ar dubla bugetul sanatatii! Si nu, n-as scuti-o nici pe „maicuta batrana cu braul de lana” care vinde patrunjel in piata si zice ca n-are bani dar da saptamanal 10 lei pe pomelnicul de la biserica si-i mai da si popii cand vine „cu botezul”!Macar daca i-ar lua si o tensiune de banii astia…

Suntem niste ipocriti! Cheltuim o avere pe chestii care ne distrug sanatatea, ne batem joc de ea cu bunastiinta si-apoi avem pretentia ca „Statul” sa ne faca bine gratis. Cine crede ca sanatatea pica din cer, nu costa, sa si-o caute pe langa icoane, nu sa se intrebe revoltata de ce a nascut un copil mic, prapadit si verde-vinetiu dupa ce nu si-a facut o investigatie timp de noua luni dar nu s-a indurat nici sa lase tuica, nici tigarile…

In concluzie, credeti ca ar fi corect ca fiecare dintre noi, oricat de mic am avea venitul, sa cotizam cu 10 lei pe luna pentru a avea un sistem de sanatate mai bun?

Poveste de adormit adultii

Buna seara, dragilor! N-aveti somn? Ia sa va spuna baba o poveste, sa vedem cine adoarme primul.

Cica era odata , demult, taaare demult, o fetiscana bruneta, cu parul cret, cu nasucul cam turtit si buzele carnoase, pe care o chema Alba ca Zapada. Asa voise taticul ei venit din Kenya, care nu vazuse niciodata zapada pana cand s-a inzapezit intr-o iarna pe plaiuri mioritice, tocmai la casa mamucii fetei…

Alba ca Zapada locuia la periferia satului zonei rezidentiale, intr-o casa biodegradabila din chirpici si cartoane, caci mama ei fusese boschetara ecologista in tinerete. In casa mai locuiau si cele doua surori mai mari, Stalinskaya, al carei tatic era un rus ce-o invatase cazancioc si Bermuda, copila nascuta din dragostea inflacarata cu un jamaican cantaret de raggae. Ca mamica fusese melomana si adepta multiculturalitatii…

Fiindca nu erau prea instarite si locuiau si intr-o zona cam izolata fetele isi dorisera macar cate un animal de companie. Stalinskaya isi luase unul inalt, tatuat si cu multe patratele pe piept, care ii tinea companie zi si noapte; iar Bermuda, mai inocenta, avea un motan incaltat, ca-i tricotase niste sosete de lana, sa nu se mai catere pe perdelele de celofan. Numai biata Alba ca Zapada n-avea pe nimeni, desi incercase sa imblanzeasca macar unul din sobolanii ce misunau pe langa casa.

Dar intr-o zi, pe cand culegea niste ciuperci sa pregateasca o tocanita, vazu la marginea padurii o capra. Era ea cam raioasa, avea si-un corn rupt si multi scaieti in coada, dar macar era un suflet bland, o fiinta pe care s-o poata indragi. Se apropie de capra, o mangaie intre cornite si vru s-o ia acasa. Ar fi fost minunat daca la ciulamaua de ciuperci ar fi putut adauga si niste lapte de capra! Dar animalul dadu in marsarier si nu vru in ruptul capului s-o urmeze; ba mai si tragea cu incapatanare spre tufisurile din padure! „Sigur are ieduti pe undeva, de-aia nu vrea sa plece!”, gandi fata si se bucura ce noroc a dat peste ea, sa-si ia animal de companie cu insotitori. Si porni in urma caprei care zburda sprintena pe carare.

Mersera ce mersera, cale de doua chistoace de tigari, pana ce capra se opri brusc intr-un tufis. Si ce sa vezi! Capra chiar avea pui, trei porcusori. Alba ca Zapada nu se mira prea tare, ca ce, si mama ei fusese o femeie pasionala si rodise roade ciudate. Ba chiar se bucura si mai tare la gandul ca va duce acasa capra si cei trei purcelusi, ca toata familia va fi fericita si-or sa aiba si jumari de Craciun. Incolona animalele si pornira inapoi spre casa…

Si cum mergea ea asa vesela, fredonand o Jaga-jaga de topaia capra ca lovita de streche, numai ce se trezi in fata unei casute. Pai ce sa caute o casuta in padure? Ocol silvic nu-i, statie de Salvamont nu-i, veceu ecologic nu-i, ce naiba o fi asta? Curiozitatea invinse prudenta si fata batu de trei ori in usa. Nu deschise nimeni. Mai batu de doua ori cu piciorul si odata cu fruntea-n clanta usii si aceasta se deschise. Pesemne ca era cu fotocelula, adica gaura cheii fotografiase singura celula nervoasa de sub calota craniana.

Alba ca Zapada lasa animalutele in prispa si pasi in incapere. Era o camera mica cu sapte paturi , o masa cu sapte scaune iar pe masa erau tacamuri pentru sapte persoane. Sapte? Pai parca serviciile de masa sunt de sase persoane, nu de sapte, inseamna ca un tacam e lasat sa-l ia musafirii ca suvenir, isi zise fata si-si indesa repede in san o farfurie, un pahar, un cutit si-o furculita. Frumos din partea gazdelor, o sa le las cateva ciuperci drept multumire. Si cateva masline , daca va binevoi capra sa proceseze ce-a pascut prin padure…

Dar cand sa iasa fata pe usa in prag se produse o busculada: sapte bolnavi de nanism hipofizar pitici dadura navala in incapere. Ca ce cauti, fato, pe aici, cum ai intrat prin efractie, unde-i un tacam, asta-i furt calificat, de ce vrei sa ne otravesti cu ciuperci, asta-i tentativa de omor, alea-alea, se incinsera hormonii spiritele. Ce a urmat, nu va mai povestesc ca inca nu-i miezul noptii si nici bulina rosie n-am la indemana, le-am lipit pe toate pe cladirile din Bucuresti. Zi de vara pana-n seara o supusera la grele chinur: sa coasa nasturii si sa carpeasca sapte salopete, sa frece podelele, sa spele si sa calce macrameurile, sa curate si sa toace sapte kile de ceapa , ardei si vinete pentru zacusca, sa schimbe asternuturile in pe sapte paturi… Vai si amar de biata fata! Pe l-apus de soare, chinuiti de foame, ii dadura drumul sa plece…

Pleca Alba ca Zapada cu hainele sfasiate, cu unghiile rupte, cu parul plin de paianjeni si ochii plini de lacrimi de la atata curatat de ceapa. Mergea , plangea si canta: „da, mama, cu biciu-n mine, masochismu-mi face bine” Uitase si de capra si de purcelusi, nu voia decat sa ajunga mai repede acasa si sa scrie pe blog in jurnal tot ce patise.

Cand…hop! ca-i iesi in cale EL! Maaare, cam la 200 de kile-n viu, cu dantura sclipitoare,cu lant si ghiul cu blazon, rezemat de-m Mergedes decapotabil, cum ii povestise mama-sa ca s-a plimbat si ea intr-o seara, pe faleza la Eforie.

-Cine esti, tu, mancati-as? Si ce cauti singurica prin padure?Faci orientare turistica si te-a dezorientat muschiu’ sau busola?

-Sunt Alba ca Zapada, nenicule. Da’ matale cine esti? Esti balaur sau capcaun? Sa nu ma mananci, nene, ca sunt o biata copila necajita si-am si avut pojar cand eram mica…

-Cum sa te mananc, mancati-as? Sunt om bun si-mi plac copilele. Si nici nu mi-e foame ca tocmai am infulecat o capra si niste purcei, ca ma cam razbise foamea, imi scazuse glicemia si nu-i nici un chiosc cu ciocolata prin imprejurimi. Eu mi-s Praslea cel Voinic cu Dintele de Aur si-s bulibasa peste sapte sate!

– Aoleooo, nenea Praslea, mi-ai mancat animalele de companie, cine-mi mai tine mie acu de urat? Si se puse fata pe plans cu sughituri, de sarea camasa de pe ea. Si dupa ce sari de cateva ori asa, ramase pe jos, ca gravitatia nu tine cont de supararea omului…

Odata ii sticlira ochii lui Praslea si dintele de aur ii sticli si mai tare! Cum sa nu te impresioneze asa durere?

-Nu mai plange, copila, ca mi s-a impietrit sufletul de supararea ta.Uite, iti tin eu de urat, ca mai urat de-atata nici ca se poate! Uite, mancati-as, te despagubesc pentru capra aia rapanoasa si-ti dau la shimb caii-putere de la mercedesu’ meu! Si, de vrei, te-as lua la mine acasa, sa te fac nevasta de bulibasa si sa cresti cate capre si porci vrei tu, ca io pot sa mananc fara numar-fara numar.  Ce zici, imi dai mana ta si tot ce-i de la mana-n jos? Ca si io ti-oi da jumate din imparatie!

Degraba ii trecu supararea fetei si se invoi sa-l urmeze pe Praslea cel Voinic si Dintele de Aur. In timp ce povestitorul se suia in sa sa spuna poveste asa, cei doi se suira in Mercedes si rulara peste limita admisa de viteza pana la palatul cu turnulete al bulibasei. Unde traira fericiti pana ce obezitatea si colesterolul ii despartira, fiindca Praslea deceda in somn dupa o cina copioasa cu purcelusi de lapte si ciulama de ciuperci gatite cu drag de Alba ca Zapada.Pai da, ca cica si ciupercile cresc colesterolul uneori… Care Alba ca Zapada jeli ce jeli, isi impleti salbele de galbeni cu fundita neagra de doliu iar apoi se consola luandu-si, in sfarsit un animal de companie. Dar fiindca nu se putu hotari pe care sa-l aleaga isi lua doi, la superoferta: unul oaches si musculos din Calcuta, cu_care suspina la filme indiene si-apoi dansau din buric si unul blond, cu sange de viking, putrnic cat sa doboare singur un urs polar. Si in amintirea zilelor triste din copilaie, cand n-avea cu cine sa se joace si nici televizor ca sa se uite la desene animate, i-a botezat Miaunel si Balanel…

Alooo, mai e cineva treaz? Sau ati adormit pe la jumatatea povestii? Pacat, ca voiam sa va povestesc si Harap Alb…

Superacreditat!

Saptamana trecuta v-am spus ca suntem sub asediul comisiei de acreditare a spitalelor. Eu, sincer, n-am avut mari emotii; cat de carcotas sa fie cineva cat sa nu ne acorde cele minim 51 de procente necesare pentru prima acrditare, urmand ca la urmatoarea, peste 5 ani, sa indeplinim 75% din barem? Dar lumea a muncit (unii chiar zi-lumina), s-a straduit si totul a iesit foarte bine.

Asa ca am placerea si mandria (dar nu si meritul!) de a va anunta ca am luat acreditarea cu vreo 98% din barem! Adica, din cele vreo 2000 de puncte din listele de verificare am avut doar vreo 30 de „neconformitati” iar o parte din ele s-au si rezolvat pana la plecarea comisiei. Suntem tari sau nu? Membri comisiei au fost chiar impresionati, ne-au spus ca au vazut foarte putine spitale de nivelul nostru (adica un biet spital orasesnesc, de stat, nu privat) atat de curate, bine organizate si intretinute. Deci se poate, cu bunavointa si bun management, chiar daca banii sunt putini si vremurile destul de tulburi!

Si ca sa nu ziceti ca ma laud degeaba, pun si cateva instantanee din sectia mea. Nu sunt nici cosmetizate, nici macar prea bine ales unghiul de fotografiere findca bateriile aparatului trageau sa moara si m-am grabit, n-am mai stat sa studiez detalii. Spuneti voi daca va place ce vedeti si spuneti si ce nu va place, dati-ne idei sa ne imbunatatim activitatea.

Reanimarea nou-nascuti, un fel de „camera comorilor” pazita cu strasnicie sa nu intre intrusi sau bacterii ucigase:

 

Biberoneria, adica „catering”-ul pacientilor mei. 🙂

Un salon oarecare din maternitate:

Sala de tortura, adica travaliul in care prichindeii fac ultima repetitie pentru intrarea in scena:

Sala de nasteri, „Marea Premiera”! 🙂

Holul sectiei. A se observa ca avem si mascota, adica o barza! Si o superstitie proprie: ca sa-ti mearga bine si sa fii scutit de ghinion trebuie , la intrarea in tura, sa calci cu piciorul drept pe capul sarpelui imprimat in pardoseala. 🙂

Sala de mese.N-avem candelabre de Murano dar nici gandaci de bucatarie. 🙂

Sala pentru vizitatori. Fiind o sectie cu risc crescut , accesul vizitatorilor este restrictionat, dar ei pot vizita pacientele in aceasta incapere:

O trupa de soc(si groaza? 🙂 ): eu si seful meu!

Si piesa de rezistenta: succesul profesional sau „produsul finit” , gata de livrat la domiciliu:

In speranta ca v-am facut o impresie buna, in eventualitatea ca aveti vreun precontract semnat cu barza, nu ne ocoliti, va asteptam cu drag!

 

Asemanari si deosebiri

1. Care este diferenta dintre inginerii militari si inginerii civili?

Inginerii militari construiesc arme, inginerii civili construiesc tinte.

 

2. Care este diferenta dintre o parasuta si un prezervativ?

Daca se rupe parasuta , moare un om iar daca se rupe prezervativul, se naste unul…

 

3. Care este asemanarea dintre o femeie si o bicicleta?

Daca n-ai camera, mergi pe langa ele…

 

4. Femeile pot controla ispitele, dar nu si emotiile; barbatii pot controla emotiile, dar nu si ispitele…

 

5. Care este deosebirea dintre logica barbatului si logica femeii?

Logica barbatului e mai corecta, cea a femeii e …mai interesanta.

 

6. Care este diferenta dintre sotii si muste?

Mustele te enerveaza numai vara..

 

7.Care este diferenta dintre o cartita si un vultur?

Ambii merg pe sub pamant exceptand vulturul.

 

8. Care este asemanarea dintr un cutremur si o amanta?

Ambandoua distrug case.

 

9. Care este difernta dintre vicii si obiceiuri?

Viciile sunt defectele celorlalti, ale noastre sunt doar obiceiuri.

 

10. Care este difernta dintre tumori si soacre?

Tumorile pot fi si benigne…

 

11.Care este difernta dintre doctori si pacienti intr-un spital de nebuni?

Pacientii se fac bine si pleaca…

 

12.Care este diferenta dintre agricultura si aviatie?

Agricultura e in aer si aviatia e la pamant…

 

13. Care este asemanarea intre un muncitor in salopeta si o prostituata dezbracata?

Amandoi sunt in haine de lucru…

 

14. Care este difernta dintre Leu si Euro?

Un Euro.

 

15. Cum se deosebeste un om de o masina?

Inca nu s-a inventat o masina care sa nu faca nimic…

 

16. Care este asemanarea dintre Romania si Japonia?

Ambele au trenuri suspendate.

 

17. Care este asemanarea dintre ghilotina si alcool?

Amandoua te fac sa-ti pierzi capul.

 

18. Care este deosebirea dintre politie si vant?

Politia bate mai tare…

 

19. Care este diferenta dintre un psihopat si un un nevropat?

Psihopatul crede ca 1+1=3 in timp ce nevropatul stie ca 1+1=2, dar il enerveaza…

 

20. Care este diferenta dintre o vaca alba si o vaca neagra?

Vaca alba face „muuu”. Vaca neagra face „muuu, man”.

 

21. Care este diferenta dintre un marfar si o femeie?

In marfar bagi marfa, scoti marfa iar in femeie bagi marfa, scoti pasageri…

 

22. Care este asemanarea dintre un barbat si o telecomanda?

Ambii sunt simpli, usor de folosit si, de obicei, ii gasesti pe langa televizor.

 

23. Care este diferenta dintre un ziarist in dictatura si unul in democratie?

Un ziarist in dictatura poate sa scrie tot ce vrea, in timp ce un ziarist in democratie poate sa scrie si a doua zi…

 

 

Mai stiti? Mai ziceti!

Weekend placut si numai zambete!

 

 

 

O noua „capodopera”

Numai munca si iar munca nu se poate. Ca nu suntem roboti, trebuie sa ne mai si relaxam, nu? Cum acreditarea se pare ca-i ca si luata (oficial aflu maine) ne putem permite  si un ragaz pentru hobby-uri. Asa ca am schimbat vara indiana pe o metropola americana. Dupa trei zile de migala (cam trei ore pe zi) iata si rezultatul:

 

 

 

 

 

Bine-mi pare ca l-am terminat, rau imi pare ca nu mai am nici un puzzle in rezerva! Si ca sa ma oftic si mai tare, am gasit la Lidl un puzzle de 4000 de piese si nu l-am achizitionat desi era la oferta, cu 30% reducere, deci costa vreo 40 lei. Tentatia a fost mare dar erau doua inconveniente majore: unul, ca n-am o masa asa de mare pe care sa-mi etalez maestria si rabdarea si al doilea ca era o imagine cu New York-ul noaptea; in traducere libera erau cam 3000 de piese negre si restul de 1000 erau negre cu puncte albe, adica geamuri luminate de zgarie-nori. 🙂 ” Cumplit mestesug de tampenie”, ca sa citez din clasici!

Deci…pauza! Si de munca, si de hobby. Asta e, ma intorc la niste mah joange pe calculator! Seara buna sa aveti si sa va gasiti momente de relaxare.

Miracol!

Azi e ziua oficiala (de nastere? de nume? de comemorare? naiba stie…) a comunei mele. Asa ca se lasa cu balci, spectacol, discursuri oficiale si -evident!- o slujba cu un sobor de preoti. Eu mi-am anuntat absenta de la festivitati pe motiv de lene, dezinteres si canicula. Da’ un gratar in cintea ulitei satului tot o sa prestez!

Daca de program cultural-spiritual n-am parte, mi-a dat Dumnezeu in schimb (pentru buna purtare, desigur) un mic miracol. Unul „mare cat inima mea”. Ete:

Nu e minunat? Eh, daca avea si chipul lui Arsenie Boca si mai si lacrima, om ma faceam! Ce pelerinaj as fi organizat… Sau macar l-as fi pus in piept, in loc de ecuson, la acreditarea care incepe maine…

Unii ofera un inel , eu va ofer un cartof. Mare cat inima mea! Il doriti natur sau prajit? 🙂

Sub asediu

Lumee, e jale mare, vin zile tulburi!

S-a anuntat canicula? Un fleac! La cat ne fierb noua creierii in ultima vreme, ce-i sub 40 de grade e o adevarata briza racoritoare…

S-a anuntat motiune de cenzura? Sa vezi la noi cenzura, nenica, toata lumea sta cu fituica-n mana si-si cantareste cuvintele sa nu scoata vreo perla…

S-a anuntat vreo noua apocalipsa? Pai la cate s-au tot anuntat, deja s-au banalizat, nu ne mai sperie…

Altceva ne-a bagat noua groaza in oase: de luni vine ACREDITAREA! Adica e mai naspa decat toate caniculele, motiunile si apocalipsele la un loc. Cum se traduce acreditarea asta? Pai de luni, la prima ora, vom fi asaltati, incercuiti, verificati, mitraliati doborati in transee de o armata de trei persoane de la Comisia de Acreditre a Spitalelor , care ne vor lua la puricat punct cu punct, procedura cu procedura, document cu document, virgula cu virgula pana ce vor decide daca meritam sa fim acreditati, adica indeplinim toate normele de functionare. Asa ca la ora asta suntem jumatate spital, jumatate balamuc: pacientii apartin sectiunii spital, noi, sectiunii balamuc! Apusese demult soarele si mai toata conducerea era pe baricade, se definitiveaza ultimele documente.Cand am vazut stivele de bibliorafturi nu m-am putut gandi decat ca s-a taiat o padure intreaga numai pentru cata hartie trece non-stop prin xerox, cred ca nici reactoarele de la Cernavoda nu merg asa in flux continuu…

Pe sectii e ca pe front. Se mai sterge ici, se mai eticheteaza dincolo, se mai repeta niste proceduri, se mai invarte mobilierul, se mai lustruieste inoxul. Numai pas de defilare nu se bate, in rest e ca inainte de marea defilare… Pe care auzi, ofteaza: „aoulee, ce ne-o intreba, aoleeo, sa nu gresim…” Spre rusinea mea eu sunt din tabara celor nepermis de relaxati. Ba nu, am si eu un stres si-un of: ca trebuie sa ma prezint la munca regulamentar, intr-o uniforma care nu-mi place deloc (bre, e galbena ca un canar icteric, nici aia de la „drumuri si poduri” n-au asa o culoare stridenta, cred ca ma vad si aia de pe statia spatiala internationala) si fara bijuterii. Fara margelute si bratarica? Off, o sa ma simt ca pe plaja de nudisti si eu sunt o persoana pudica!…

Asa ca, daca zilele astea dispar temporar din peisaj, sa stiti ca-s la datorie, prestez cat pot eu de regulamentar si ma dedic integral profesiei , pun umarul la binele institutiei. Pun si umarul, si urechea fara cercei, si botul gura fara cafea, si degetul fara inel… Dar nu-i decat o saptamana, o sa treaca si asta. Si la sfarsit sunt convinsa ca o sa va raportez cu mandrie ca lucrez intr-un spital acreditat! Si o sa pun si poze, sa va convingeti si singuri ca am meritat. Poze cu spitalul, nu cu mine fara cercei si inel, ca nu-s asa indecenta. 🙂

La sfarsit , un banc care mi se pare ca ilustreaza perfect zelul pe care il vad in jurul meu zilele astea (Doamnee, bine ca nu-i contagios!):

 

Incendiu la un spital. Ca de obicei, sosesc  operativ SMURD-ul si pompierii. Actioneaza organizat, se lupta cu focul, isi fac treaba cu profesionalism, sting incendiu si intervin pentru salvarea celor aflati in pericol.La sfarsit, seful formatiei raporteaza managerului de spital:

-Domnule doctor, operatiunea a fost incheiata cu succes, a fost lichidat incendiul, au fost salvati aproape toti , doar la subsol, din cele trei persoane inconstiente gasite acolo doar doua au putut fi resuscitate, una…din pacate a murit. Ne pare rau…

Doctorul, socat:

-Mai, sunteti nebuni? La subsol se afla doar morga!…

 

Un weekend minunat va doresc. Si daca aveti drum pe la biserica, rugati-va sa trecem si noi cu bine de acreditarea asta. 🙂

Dihania

Sunt o bucatareasa desavarsita!

Cand voi termina de zis aceasta propozitie cei care nu ma cunosc vor zambi admirativ sau ma vor privi sceptic. Iar cei care ma cunosc se vor tavali pe jos de ras sau imi vor bate obrazul , „hai, mai minte omu’, dar nici chiar asa”. Nu intentionez sa ma inscriu la Masterchef, dar mai am habar de cate ceva reguli in bucatarie; stiu ca nu se pun rosiile la fiert peste cartofii cruzi, ca altfel tot cruzi raman, ca nu se face maioneza cu ouale reci, din frigider si ca laptele se pune la fiert la foc mic si se pazeste, altfel se aduna cu buretele de vase de pe aragaz. Si daca nu mi-a murit familia de foame in 30 de ani si nici ulcer n-au facut, se cheama ca ma descurc, orisicat! Iar acum ma descurc si mai bine, ca am ajutor de nadejde.

In iarna, inainte de ziua mea, ma suna Copilu’ sa ma anunte ca intentioneaza sa-mi „cadoriseasca” o tableta. Lasa-ma cu tabletele, inghit eu destule pentru dureri de cap, nu mai vreau altele! El , ca hai, sa vezi ce o sa-ti foloseasca, stai in pat si te relaxezi dand cu degetul pe ecran… Pai stai asa, ca daca-i vorba de relaxare si-i pe baza de deget, am eu o idee mai buna! Daca tot vrei sa dai banii pe ceva, da-i pe ceva util, hai sa fim pragmatici si sa-mi priasca relaxarea la maxim! Pai cam ce vrei? Pai am vazut eu o reclama la un multicooker, tot asa pot sa stau , bine-mersi, in pat, doar dau cu degetul pe buton si el face mancarea singur, doar ma anunta cand e gata! Da? Da!

Si asa a intrat Dihania in viata mea! Fiindca orice lucru trebuie sa poarte un nume si fiindca altceva nu mi-a venit in minte cand am vazut chestia aia jumatate oala, jumatate ozeneu, asa i-a ramas numele: Dihania!

Nu-s amatoare de scule sofisticate, orice are mai mult de doua butoane deja ma intimideaza si daca mai aud ca-i pe baza de curent electric si de presiune imi imaginez numai explozii si capace infipte in tavan. Chestia asta are destule butoane, mai si suiera, deci primul lucru a fost sa citesc ce sisteme de siguranta are. Cand am aflat ca are vreo sapte si ca , in ultima instanta, daca nu functioneaza niciunul se decupleaza automat de la reteaua electrica, m-am mai linistit. Si am pus Dihania la treaba.

Am bagat stecherul in priza, am setat un program de 20 de minute, am aruncat in oala tot ce mi-a iesit in cale, de la piept de pui la rosii, cartofi, ceapa si alte zarzavaturi, am inchis ermetic capacul si am ramas in asteptare gandindu-ma ca o sa iasa o porcarie de mancare, niste laturi pe care i le voi servi lui Max, ca el nu se pricepe la arta culinara. Cand a inceput dracovenia sa tiuie discret eram deja la usa, gata de evacuare in caz ca o sa bubuie. Dar pana sa trec pragul , s-a oprit si a ramas intr-o liniste suspecta. Daca n-as fi vazut cum numara minutele inapoi , as fi crezut ca a murit. Dupa 20 de minute a chiuit discret, sa ma anunte ca masa e servita. A trebuit doar sa deschid supapa de evacuare a presiunii (lucru care m-a speriat grozav initial crezand ca iar o sa bubuie sau macar ca o sa ma oparesc cu aburul fierbinte, dar nu-i nici o problema, totul e foarte sigur) si apoi sa ridic capacul.

Doamneee, ce aroma m-a izbit! Si ce gust desavarsit!  In loc de laturile pe care le asteptam  am savurat o tocanita grozava, aproape perfecta, de parca as fi gatit-o respectand  cu sfintenie gramajul si retetarul din cartea Sandei Marin(aia de mi-a dat-o bunica cand m-am maritat, ca stia ca n-am habar nici cum se face o omleta).

De atunci, deci de vreo 3-4 luni, Dihania e la datorie in bucatarie. Ii dau de lucru si imi vad de alte treburi, n-am nici o grija ca trebuie sa mestec sa nu mi se afume mancarea. Iar a doua surpriza placuta a fost la spalatul vaselor: se curata atat de usor incat nu-ti ia mai mult de doua minte, asta daca vrei s-o clatesti in noua ape, ca pe arpacajul pentru coliva! E o bijuterie, zau! Si fierbe sarmale sau iahnie de fasole in doar 30 de minute, deci sa tot gatesti! Pai nu v-am spus ca sunt o bucatareasa desavarsita? 🙂

Acesta nu-i vreun advertorial si nu-i nici vrajeala, chiar sunt foarte incantata de Dihania mea si o recomand tuturor fiindca economiseste timp si energie si gateste o mancare gustoasa si sanatoasa. Pe Copilu’ l-am convins deja, are si el Dihania lui. 🙂

Comunitatea din transportul in comun

De obicei folosesc transportul in comun. In comun cu sotul meu, adica: el sofer si eu responsabil de „liber dreapta”.  Dar ocazional trebuie sa apelez si la transportul comun cu o comunitate. Asta se intampla cel putin lunar, cand merg la sedinta la mucicipiu. Fiindca e asa un lucru rar sunt atenta la ce-i in jur, analizez si incerc sa iau pulsul comunitatii, e un prilej bun sa evadez din turnul de clestar. Si uneori impresiile sunt tragi-comice, alteori ma incarca de energie sau, mai rar, imi zic ca mai bine m-as antrena sa alerg un maraton decat sa ma urc intr-un microbuz spre Ploiesti.

Sa va povestesc de ultima calatorie. Intereseaza pe cineva? Nu? Nu-i nimic, „stiu ca nu intereseaza da’ eu totusi spun”, vorba soacra-mii.

Urc de la capat de linie, microbuzul e aproape gol. Curatel si nemirositor, probabil e prea matinal pentru arome pestilentiale, inca nu s-a incalzit suficient pentru transpiratii.  Pe bancheta alaturata urca doi adolescenti, liiceeni dupa subiectele de dezbatere. Si – culmea!- nu vorbesc despre gagici sau etnobotanice, ci despre materiile de BAC. Bravo, zic, uite ca mai sunt si tineri normali, nu urla teribilismul in toata generatia! Le urez bafta la examen.

Ma uit la sofer. Nu pare cu mult mai in varsta decat liceenii de langa mine. Imbracat in pantaloni si camasa calcate impecabil, aranjat, ingrijit, discret parfumat. Bravo, zic, uite ca nu toti soferii umbla in maieu si bermude cat sa le poti admira parul de pe piept si de pe picioare!

Si pornim. Nu e aglomerat nici in microbuz, nici in trafic. Ma uit ce ma uit pe geam, admir gradinile cu trandafiri infloriti, apoi ma uit iar la sofer, parca varsta lui nu-mi inspira prea multa incredere, vreau sa vad daca e cazul sa adopt pozitia pregatitoare de impact frontal (adica aia cu mainile pe piept, la care se adauga doar lumanarea). Si-l vad pe soferu’ meu cu cotul drept sprijinit pe ditamai volanul, cu obrazul sprijinit in palma, aproape culcat peste volanul pe care il manevra gratios doar cu doua degete de la mana stanga. Ba, la un moment dat, ia si mana stanga de pe volan ca sa raspunda la telefon! Noroc ca era probabil cam fudul de urechea stanga asa c-a trebuit sa o foloseasca pe cea dreapta asa ca a trebuit sa revina cumva la pozitia verticala. Alo, baiatu’, daca vrei sa te joci de-a sinucigasul-relaxat, treaba ta, dar zi-mi sa cobor la prima ca eu mai am ceva treaba pentru azi! Si-i si pacat sa-ti sifonezi dunga de la pantaloni, zau!

Pe la jumatatea drumului urca un tinerel tzutzipet rau. Inalt, bine facut, puteai sa-i numeri patratelele de pe piept prin tricoul mulat, tuns scurt, cu cercel intr-o ureche, cu tatuaj discret sub cealalta, cu o barba di quattro giorni ca in reviste, cu inel pe degetul mare, cu pantaloni scurti si fara par pe picioare. Manechin, nu alta! Trec peste faptul ca probabil era ceva mai tanar decat fi-miu, zic las’ sa se bucure si ochiu’ meu de babuta rurala cu asa priveliste. Brad Pitt s-ar fi ingalbenit de ciuda la asa concurenta (doar  Bruce Willis l-ar mai fi batut de departe!). Dar frumuselul nu era actor de telenovele ci controlor de bilete! Si cand mi-a soptit „multumesc” fiindca i-am aratat biletul aproape ca m-au trecut fiori, mai ca-mi parea rau ca nu-s prinsa fara, sa ma ia la sediu si sa-mi aplice a amenda contraventionala!

Asa am ajuns la destinatie, intr-o companie masculina de exceptie. Nici nu stiu cand a trecut timpul.

Cu sedinta nu va mai plictisesc, doar ca sa nu credeti ca oi fi fost la vreo cine stie ce intrunire strategica secreta, va spun cate ceva, de exemplu ca_cafeaua a fost buna si m-am intors cu o papornita de hartoage.

La intoarcere aproape ca am alergat pana la taxi, niste nori negri stateau amenintatori peste oras. Da’ n-am alergat foarte tare, mi-am permis luxul de a le investiga fugitiv pe toate si de a ma urca in cel mai  elegant dintre ele, o Skoda neagra cu tapiserie alba si aerul conditionat pornit. Si m-am dus ca o doamna pana la statia de microbuze. Unde datele problemei s-au schimbat dramatic: m-am urcat in autocarul autobuzul care statea sa plece, pe ultimul loc liber, langa un nene in varsta, cam jegosel si mirositor, care m-a intrebat din prima : „Da’ matale unde mergi? Da-ncoa sacosa, sa ti-o tin eu, sa nu te deranjeze.”

S-a dus naibii tot fen-shuiu’!…

Pun pariu ca luna viitoare o sa am parte de un microbuz plin de babute cu basmalute!