Buna seara, dragilor! N-aveti somn? Ia sa va spuna baba o poveste, sa vedem cine adoarme primul.
Cica era odata , demult, taaare demult, o fetiscana bruneta, cu parul cret, cu nasucul cam turtit si buzele carnoase, pe care o chema Alba ca Zapada. Asa voise taticul ei venit din Kenya, care nu vazuse niciodata zapada pana cand s-a inzapezit intr-o iarna pe plaiuri mioritice, tocmai la casa mamucii fetei…
Alba ca Zapada locuia la periferia satului zonei rezidentiale, intr-o casa biodegradabila din chirpici si cartoane, caci mama ei fusese boschetara ecologista in tinerete. In casa mai locuiau si cele doua surori mai mari, Stalinskaya, al carei tatic era un rus ce-o invatase cazancioc si Bermuda, copila nascuta din dragostea inflacarata cu un jamaican cantaret de raggae. Ca mamica fusese melomana si adepta multiculturalitatii…
Fiindca nu erau prea instarite si locuiau si intr-o zona cam izolata fetele isi dorisera macar cate un animal de companie. Stalinskaya isi luase unul inalt, tatuat si cu multe patratele pe piept, care ii tinea companie zi si noapte; iar Bermuda, mai inocenta, avea un motan incaltat, ca-i tricotase niste sosete de lana, sa nu se mai catere pe perdelele de celofan. Numai biata Alba ca Zapada n-avea pe nimeni, desi incercase sa imblanzeasca macar unul din sobolanii ce misunau pe langa casa.
Dar intr-o zi, pe cand culegea niste ciuperci sa pregateasca o tocanita, vazu la marginea padurii o capra. Era ea cam raioasa, avea si-un corn rupt si multi scaieti in coada, dar macar era un suflet bland, o fiinta pe care s-o poata indragi. Se apropie de capra, o mangaie intre cornite si vru s-o ia acasa. Ar fi fost minunat daca la ciulamaua de ciuperci ar fi putut adauga si niste lapte de capra! Dar animalul dadu in marsarier si nu vru in ruptul capului s-o urmeze; ba mai si tragea cu incapatanare spre tufisurile din padure! „Sigur are ieduti pe undeva, de-aia nu vrea sa plece!”, gandi fata si se bucura ce noroc a dat peste ea, sa-si ia animal de companie cu insotitori. Si porni in urma caprei care zburda sprintena pe carare.
Mersera ce mersera, cale de doua chistoace de tigari, pana ce capra se opri brusc intr-un tufis. Si ce sa vezi! Capra chiar avea pui, trei porcusori. Alba ca Zapada nu se mira prea tare, ca ce, si mama ei fusese o femeie pasionala si rodise roade ciudate. Ba chiar se bucura si mai tare la gandul ca va duce acasa capra si cei trei purcelusi, ca toata familia va fi fericita si-or sa aiba si jumari de Craciun. Incolona animalele si pornira inapoi spre casa…
Si cum mergea ea asa vesela, fredonand o Jaga-jaga de topaia capra ca lovita de streche, numai ce se trezi in fata unei casute. Pai ce sa caute o casuta in padure? Ocol silvic nu-i, statie de Salvamont nu-i, veceu ecologic nu-i, ce naiba o fi asta? Curiozitatea invinse prudenta si fata batu de trei ori in usa. Nu deschise nimeni. Mai batu de doua ori cu piciorul si odata cu fruntea-n clanta usii si aceasta se deschise. Pesemne ca era cu fotocelula, adica gaura cheii fotografiase singura celula nervoasa de sub calota craniana.
Alba ca Zapada lasa animalutele in prispa si pasi in incapere. Era o camera mica cu sapte paturi , o masa cu sapte scaune iar pe masa erau tacamuri pentru sapte persoane. Sapte? Pai parca serviciile de masa sunt de sase persoane, nu de sapte, inseamna ca un tacam e lasat sa-l ia musafirii ca suvenir, isi zise fata si-si indesa repede in san o farfurie, un pahar, un cutit si-o furculita. Frumos din partea gazdelor, o sa le las cateva ciuperci drept multumire. Si cateva masline , daca va binevoi capra sa proceseze ce-a pascut prin padure…
Dar cand sa iasa fata pe usa in prag se produse o busculada: sapte bolnavi de nanism hipofizar pitici dadura navala in incapere. Ca ce cauti, fato, pe aici, cum ai intrat prin efractie, unde-i un tacam, asta-i furt calificat, de ce vrei sa ne otravesti cu ciuperci, asta-i tentativa de omor, alea-alea, se incinsera hormonii spiritele. Ce a urmat, nu va mai povestesc ca inca nu-i miezul noptii si nici bulina rosie n-am la indemana, le-am lipit pe toate pe cladirile din Bucuresti. Zi de vara pana-n seara o supusera la grele chinur: sa coasa nasturii si sa carpeasca sapte salopete, sa frece podelele, sa spele si sa calce macrameurile, sa curate si sa toace sapte kile de ceapa , ardei si vinete pentru zacusca, sa schimbe asternuturile in pe sapte paturi… Vai si amar de biata fata! Pe l-apus de soare, chinuiti de foame, ii dadura drumul sa plece…
Pleca Alba ca Zapada cu hainele sfasiate, cu unghiile rupte, cu parul plin de paianjeni si ochii plini de lacrimi de la atata curatat de ceapa. Mergea , plangea si canta: „da, mama, cu biciu-n mine, masochismu-mi face bine” Uitase si de capra si de purcelusi, nu voia decat sa ajunga mai repede acasa si sa scrie pe blog in jurnal tot ce patise.
Cand…hop! ca-i iesi in cale EL! Maaare, cam la 200 de kile-n viu, cu dantura sclipitoare,cu lant si ghiul cu blazon, rezemat de-m Mergedes decapotabil, cum ii povestise mama-sa ca s-a plimbat si ea intr-o seara, pe faleza la Eforie.
-Cine esti, tu, mancati-as? Si ce cauti singurica prin padure?Faci orientare turistica si te-a dezorientat muschiu’ sau busola?
-Sunt Alba ca Zapada, nenicule. Da’ matale cine esti? Esti balaur sau capcaun? Sa nu ma mananci, nene, ca sunt o biata copila necajita si-am si avut pojar cand eram mica…
-Cum sa te mananc, mancati-as? Sunt om bun si-mi plac copilele. Si nici nu mi-e foame ca tocmai am infulecat o capra si niste purcei, ca ma cam razbise foamea, imi scazuse glicemia si nu-i nici un chiosc cu ciocolata prin imprejurimi. Eu mi-s Praslea cel Voinic cu Dintele de Aur si-s bulibasa peste sapte sate!
– Aoleooo, nenea Praslea, mi-ai mancat animalele de companie, cine-mi mai tine mie acu de urat? Si se puse fata pe plans cu sughituri, de sarea camasa de pe ea. Si dupa ce sari de cateva ori asa, ramase pe jos, ca gravitatia nu tine cont de supararea omului…
Odata ii sticlira ochii lui Praslea si dintele de aur ii sticli si mai tare! Cum sa nu te impresioneze asa durere?
-Nu mai plange, copila, ca mi s-a impietrit sufletul de supararea ta.Uite, iti tin eu de urat, ca mai urat de-atata nici ca se poate! Uite, mancati-as, te despagubesc pentru capra aia rapanoasa si-ti dau la shimb caii-putere de la mercedesu’ meu! Si, de vrei, te-as lua la mine acasa, sa te fac nevasta de bulibasa si sa cresti cate capre si porci vrei tu, ca io pot sa mananc fara numar-fara numar. Ce zici, imi dai mana ta si tot ce-i de la mana-n jos? Ca si io ti-oi da jumate din imparatie!
Degraba ii trecu supararea fetei si se invoi sa-l urmeze pe Praslea cel Voinic si Dintele de Aur. In timp ce povestitorul se suia in sa sa spuna poveste asa, cei doi se suira in Mercedes si rulara peste limita admisa de viteza pana la palatul cu turnulete al bulibasei. Unde traira fericiti pana ce obezitatea si colesterolul ii despartira, fiindca Praslea deceda in somn dupa o cina copioasa cu purcelusi de lapte si ciulama de ciuperci gatite cu drag de Alba ca Zapada.Pai da, ca cica si ciupercile cresc colesterolul uneori… Care Alba ca Zapada jeli ce jeli, isi impleti salbele de galbeni cu fundita neagra de doliu iar apoi se consola luandu-si, in sfarsit un animal de companie. Dar fiindca nu se putu hotari pe care sa-l aleaga isi lua doi, la superoferta: unul oaches si musculos din Calcuta, cu_care suspina la filme indiene si-apoi dansau din buric si unul blond, cu sange de viking, putrnic cat sa doboare singur un urs polar. Si in amintirea zilelor triste din copilaie, cand n-avea cu cine sa se joace si nici televizor ca sa se uite la desene animate, i-a botezat Miaunel si Balanel…
Alooo, mai e cineva treaz? Sau ati adormit pe la jumatatea povestii? Pacat, ca voiam sa va povestesc si Harap Alb…