Eu n-aş pleca în vacanţă la Monaco, nici in Dubai. Mă lasă rece zgâraie-norii şi tehnologia de mileniu trei. Dar aş pleca chiar mâine, ba chiar azi, pe aici:
Sau, mai adaptat venitului meu de bugetar, aici:
Voua pe unde vă umbla gândul înainte să vă poate umbla pasii?
E tare bine la program de opt ore, fără ture de noapte! Doar ca nu prea mai am când sa dau o fugă prin oraş. Azi, fiind prima zi mai caldă după multă vreme, am plecat pe jos spre casă, să iau aer şi să fac mici cumpărături. Inevitabil m-am oprit şi la un magazin cu brizbrizuri si mărgeluţe, să-mi mai clătesc ochii.
Vănzătoarea e o tinerică drăguţă şi stă de vorbă cu o colegă de la alt raion. Nu e mai nimeni in magazin. Lângă tejghea stă o mogâldeaţa de fetiţă, unul din acei „copii ai strazii” (de parca strada i-ar fi nascut!) pe care ii intâlnesti peste tot. E cam murdărică, îmbrăcată ponosit, cu ghetuţe rupte şi o căciuliţa cam răpciugoasă pe cap. În mână ţine o coaja de banană, nu se îndură s+o arunce. Şi nu-şi ia ochii de la rafturile cu bijuterii. Vânzătoarea o întreabă:
-Ce-i, prietena mea, ce doreşti?
Copila, cu vocea şoptită:
-Tanti, te rog frumos, îmi mai dai o braţara? Si întinde câţiva bănuţi.
-Nu ţi-am zis să nu mai dai banii pe brăţări si să-ţi iei ceva de mâncare? Că şi ieri ţi-am mai dat o brăţară, n-o mai ai?
-Ba da, tanti, uite, o am! Şi întinde mânuţa cam murdară cu mândrie să i se vadă brăţara.
-Păi ai una, nu mai cheltui banii aiurea, că o să-ţi fie foame pe urmă…
-Nu mi-e foame, că a cumpărat mama azi mâncare.
-Ce a cumpărat? o descoase vânzătoarea.
-Copane şi pâine!Şi cartofi a cumpărat! Şi face copane cu cartofi azi, mănînc acasă…
-Şi ieri ce ai mâncat_
-Tot cartofi! Cu bulion!… Dupa cateva clipe, timp in care eu mă dau mai aproape să nu pierd discuţia şoptită şi simt cum mi se pune nodul în gât, aud copila zicând:
-Tantiii…
-Da, prietna mea, ce e? Şi nu ştii cum mă cheamă?
-Ba da: tanti!
-Tanti, ai zis că îmi împleteşti părul în codiţe.
-Păi da, ţi-l împletesc, dar ce ţi-am zis eu să faci mai întâi?
-Să ma spal pe cap.
-Păi şi te-ai sălat?
-Nu, ca n-a luat mama şampon, ia mâine.
-Atunci mâine te speli frumos pe cap şi pe urmă vii să îţi împletesc codiţe frumoase. Bine?
-Da, tanti, mâine mă spăl şi vin!
-Tanti, da’ te rog frumos, îmi mai dai o brăţara?…
Am ieşit sa nu ma apuce plânsul în magazin. Oricât de sărac ai fi tot visezi la nişte lucruri mici şi frumoase, uneori o brăţara e mai valoroasă decât o masă copioasă şi poti să uiţi de foame doar privind cu drag un fleac ce ţi se lipeşte de suflet. Cât de bine înţeleg asta!
Am intrat repede într-o patiserie de alături şi am cumpărat câte ceva din fiecare sortiment de produs de patiserie din vitrină, le-am pus într-o sacoşa şi m-am întors fuga la magazinul de bijuterii. Micuţa era tot acolo, cu ochii pe braţari.
-Pâna ajungi acasă la masă, poftim, mănânca nişte ştrudele calde.
-Sărumana, tanti!
…Multa tristeţe in lumea asta şi prea puţine bucurii!
…şi cam asta mi-a ieşit. Da, ştiu pozele sunt prost încadrate şi nici lumina nu bate bine dar arta fotografică nu face parte din talentele mele. De, nu le poţi avea pe toate! 🙂
Poatr s-a observat (sau poate nu!) ca am fost cam absenta de pe vesnicele plaiuri ale blogosferei. Asta fiindca nu prea mai am timp: lucrez la program de 8 ore, fac un curs de radiologie si imagistica medicala si trebuie sa invat din mers doua noua specialitati (radiologie si TBC). Asa ca degetelul-tastator a ramas in somaj tehnic…
Despre curs o sa va povestesc altadata, cand oi fi si eu mai lamurita cam cu ce se mananca ; sau in toamna, cand mi-oi lua atestatul. Important e ca nu sunt singura straina total de noua specializare, mai am colege incepatoare si nici n-am temeri mari ca n-o sa pot lua onorabil examenul (asa cum am vazut la asistente care lucreaza de ani de zile in bransa si tot au „morcov”)
Azi o sa va povestesc despre primul pas din aventura bucuresteana, cel de care mi-era cel mai teama: calatoria cu metroul! Ca eu miss mi-s femeie batrana de la tara, pe ulita mea nu-i nici macar asfalt, daramite tunel de metrou.
M-am uitat pe net care e cel mai simplu mijloc de transport care ma poate duce la Spitalul Floreasca fie de la Gara de Nord, fie de la autogara Basarabi. Taxiul l-am exclus din start, sunt totusi bugetara, nu-mi permit sa dau jumate de leafa pe transport. Asa ca m-am decis pentru metrou; care eu cu metroul am mers o singura data prin anii ’80! Deci cum intru si ies eu de la metrou si de unde stiu care-i directia buna de mers? Preventiv am anuntat la serviciu ca, daca luni nu ajung la munca, inseamna ca inca ma mai invart prin tunele si nu gasesc iesirea… 🙂
Si ce fac cand nu stiu raspunsul la o intrebare? Sa renunt era exclus, fifty-fifty nu ma ajuta daca faceam drumul numai pana la jumatate, asa ca am apelat la varianta „suna un prieten”. Adica pe fi-miu, flotant de Bucuresti! Si cand ma aude Copilu’ ce intrebari inteligente pun concluzioneaza ca cel mai simplu e sa ma astepte el si sa ma conduca. Microbuzul direct pleca la o ora prea tarzie, deci a trebuit sa plec cu trenul. Pentru 100 de kilometri amarati a trebuit sa schimb doua trenuri si sa pierd aproape trei ore pe drum (asta presupunand si un trezit la ora 4:30 dimineata!).
In fine, am ajuns in Gara de Nord si m-a asteptat Copilu’ pe peron (ca tot nu mi se mai intamplase chestia asta de vreo suta de ani!).Imi pune o cartela in mana. „Ce fac cu asta?”. „O tii in mana si o bagi unde iti spun eu”. No, bine, asta am priceput, ca miss mi-s isteata.. Da’ cum stiu care-i metroul meu, ca nu vreau sa merg in vizita la IMGB…Imi arata fi-miu cum sa ma orientez pe tabel, cum sa citesc o harta. Plus ca am gura, sunt fiinta cuvantatoare, deci pot si sa intreb!… In fine, vine trenul, ne urcam, ma linistesc ca-i in directia buna si se anunta statiile din timp, deci n-o sa ratez coborarea. Cobor la Stefan cel Mare, aleg o iesire la intamplare, sper sa fie cea buna. O doamna sfioasa ma intreaba: „Stiti cumva in ce parte se merge spre Floreasca?” Ma uit scrutator la ea : „Curs? ” „Da!” „Radiologie?” „Da!” „Bun, atunci incolonati-va dupa mine, ca o nimerim impreuna, tot o sa fim colege!” Si am nimerit!
Amfiteatrul in care ne-am reunit e renovat recent si arata bine (spre deosebire de restul cladirii, care nu mi-a placut din ce am vazut, e prost organizat si semnalizat, totul e pe bajbaite), e situat intre mirosul de tamaie sin capela si cel de mancare din cantina. Am batut matanii (in gand) si am salivat (in gand) si mi-am vazut de curs.Care curs incepe de la nivelul „incepatori”, cica „inapoiati” n-au in schema. Sa va mai spun ca sunt decana de varsta, adica Mama Matusalem a grupei? 🙂
La plecare am luat-o singurica spre Basarabi, am nimerit si peronul corect si iesirea din statie. Pe peron ma abordeaza o tanti mai in varsta si mai de la tara (noi, taranii, ne „mirosim ” intre noi!): „Pentru statia Basarabi de la ce peron trebuie sa iau metroul?” „De aici.” „Multumesc, ca eu nu stiu, nu-s din Bucuresti.” „Nici eu nu stiu, dar nu-i problema daca gresim, trenul merge in circuit asa ca, odata si odata, tot aici ajungem daca nu-i bine.” Ce-am mai incurajat-o, biata femeie! Dar m-a crezut si s-a urcat odata cu mine.
In autogara tocmai plecase microbuzul meu. Urmatorul avea plecarea peste o ora. Dar nea-soferul a fost dragut si m-a lasat sa urc si sa pazesc microbuzul si am stat singura pana aproape de ora de plecare, cand s-au mai urcat vreo 4 pasageri. Nici n-am plecat bine din autogara cand am simtit cum ma impunge cineva prin tabla masinii; o duducuta a venit de pe un refugiu si, vazand ca se ingusteaza banda de mers, s-a gandit ca s-ar putea strecura prin pe langa microbuz. Si uite asa si-au altoit vopselele, si-au spart oglinzile si am mai intarziat vreo 20 de minute pana au facut constatarile si intelegerea amiabila. Pe DN1 ploua dar soferul meu n-a coborat sub suta la ora, a depasit tot ce-i iesea in cale iar la un moment dat a facut o manevra de viraj stanga si redresare brusca de am crezut ca sigur ne rasturnam. Asa am descoperit si ce reflexe de supravietuire bune am, intr-o secunda mi-am tras picioarele de sub scaunul din fata sa nu mi le rupa la impact, mi-am tras gluga pe cap si m-am pozitionat lateral, cat sa nu dau cu capul in geam sau sa ma umplu de cioburi pe fata!
In fine, am ajuns cu bine acasa. Ca impresie: metroul bucurestean n-are nimic comun cu „trenul galben fara cai” , e mizerabil, deprimant si prost semnalizat, m-am simtit ca o cartita naroada care a nimerit intr-o galerie de hazna dezafectata. Si o alta constatare: cum se deosebesc bucurestenii navetisti de provincialii aflati in tranzit! Primii sunt cablati, adica tuturor le ies cabluri din urechi!Nici nu stiam ca exista atatea culori de casti, zau. Asa ca data viitoare, ca sa nu miros a prost o sa-mi atarn si eu fire din urechi; doar ca nu m-am hotarat daca sa umblu cu stetoscopul „urecheat” sau sa-mi indes niste fire de-alea groase si matasoase de martisor, sa fie si ceva cu rosu, antideochi!…
Acesta nu este un articol politic. Dar…
Mie nu-mi place de presedintele asta de acum. Cum nu mi-a placut deloc (cahhhh!) nici de ala dinainte. Si probabil ca n-o sa-mi placa nici de cel ce va urma… Si daca tot sunt asa de ciufuta carcotasa si „nici iarba nu-mi place, nici gura nu-mi tace”, cred ca cel mai indicat ar fi sa candidez personal. Pe persoana fizica, evident, nicidecum inregimentata in vreun partid.
Asa ca m-am uitat putin la domeniile in care au excelat presedintii anteriori, sa ma inspir si sa-mi optimizez sarcinile; daca ei au facut ceva care sa le aduca noroc, poate ca merita sa incerc. Fizica nu-i de mine, mi-e la fel de prietena ca si educatia fizica; si nici „ghinion” din meditatii n-am cum sa am. La marinarie ma pricep doar cat sa nu incurc pupa cu prora si tribordul cu babordul (desi varianta cu hais! si cea! mi se parea mai simpla), dar am vazut ca e bine sa te implici in activitati agricole. N-am nici o „nana” in familie, deci am cultivat si eu cum am putut. Si-acu mai e putin si mi se coace graul si nu stiu ce sa fac cu recolta: sa inchiriez un siloz sau sa-mi deschid o brutarie? Sau sa pastrez de vreo coliva?…
A mai fost un presedinte de profesie geolog. Un pic oloaga sunt si eu, doar pietre imi mai trebuiau. Si le-am adunat! Astea sunt cele din care mi-as cam face margele, in rest mai am cateva camioane dar le tin depozitate pe drum, in lipsa de bitum pentru asfaltare.
A mai fost unul specialist hidrotehnic. La apa de ploaie ma pricep si eu (ca doar se vede clar pe blog!) si mentionez ca am si imbunatatiri hidro la casa, respectiv am un hidrofor care ne-a scos din necaz in ultimele doua zile cat a fost magistrala de apa sparta!
In concluzie am cam 50% din preocuparile ce m-ar putea propulsa spre Cotroceni. Parca s-ar intrevedea ceva sanse, cam cat cele de castigat marele premiu la 6/49…Da’ scrie-n stele verzi ca nativii din Pesti anul asta vor da lovitura din punct de vedere al carierei. Deci…ceva alegeri anticipate? 🙂
Mie imi plac documentarele. Mai ales cele medicale. Nu ca m-as pricepe prea tare dar mi se pare fascinant sa descopar modul in care suntem alcatuiti si cum functionam.
Si ce am aflat de la un astfel de documentar: cica emisfera cerebrala stanga (mai exact niste centri de acolo) ar fi implicata in exprimarea vorbita, atunci cand folosim limbaj vocal ea e mai activa, in timp ce emisfera dreapta e mult mai activa atunci cand exprimarea se face prin muzica. Cei care folosesc atat vorbirea cat si cantatul folosesc in egala masura ambele emisfere. Asta stiam, ce nu stiam e cat de utila e meloterapia pentru cei care au suferit un AVC si nu mai pot vorbi deloc sau o fac incoerent daca emisfera stanga este cea lezata. Poate parea caraghios sa incepi sa sa canti „daaa-tiii-mi un paaa-haaaar cu aaaaapaaaaa” dar daca reusesti sa o faci coerent si sa fi inteles, e mare lucru, n-o sa mori de sete cand nici nu te poti deplasa si nici nu poti vorbi.
Am vazut cum oameni care nu puteau lega doua cuvinte cursiv puteau in schimb canta impecabil si reproduce corect acelasi text pe care nu-l puteau recita fara muzica. Iar cei care aveau deja indeletniciri muzicale se recuperau mult mai repede. Asta fiindca emisfera cerebrala dreapta incepea sa preia din atributii si suplinea ceea ce devenise nefunctional in emisfera stanga.
Asa ca mi-am zis: e musai sa incep sa fac vocalize si sa invat sa cant (asa afona cum sunt!); daca intr-o zi emisfera mea cerebrala stanga se defecteaza fiindca s-a impiedicat unul din cei sapte pitici care mi se bat in creier pentru numai sase scaune si n-o sa mai pot vorbi „citet”?
Deci, de maine cate zece minute de cantat in baie (daca nu se crapa oglinda dupa primele trei!) pe perioada anotimului rece, iar de cum inmuguresc pomii cate un sfert de ora de zbierat cantat in fundul gradinii. Poate n-o sa ajung la Vocea Romaniei si nici la Factorul X (prefer oricum cromozomul factorul XY) , ba chiar sa refuze prunii sa mai dea rod (si-asa nu-mi place tuica), dar sigur o sa starpesc toate cartitele din gradina!
Puteti sa-mi recomandati ce piese sa-mi introduc in repertoriu? Ca,daca o sa ingan eu „pasarica, muta-ti cuibul si te du” ori incepe marea migratie, ori incepe epidemia de gripa aviara…
Dupa amiaza geroasa, cald in casa, stomacul pe supra-plin. Sedeam in asternuturi si ma pregateam sa fac ce n-am mai facut demult, adica un somn de frumusete. Ochii se inchisesera deja, doar gura se deschidea cu gratie intre o ragaiala eructatie si-o sforaiala. Si, deodata, alarma: striga nepoata la usa „vine Parintili!
Sar din pat, ma consult cu Sotu’ rapid: ce facem, il primim cu Botezul sau incuiem usa si ne tinem respiratia ca si cum n-am fi acasa? Respiratia poate ca ne-am fi tinut-o, dar cu ragaitul ar fi fost mai greu…Si m-am gandit cu duiosie ca eu n-as umpla pe gerul asta pe ulite ca sa fac un banut cinstit aduc binecuvantarea Domnului in casele oamenilor. Asa ca da, primim cu Botezul!
„Cat sa-i dau?”, intreaba Sotu’, el fiind ministru de finante al casei. „Cat vrei, ca oricum nu-ti da factura sa-ti deduci din impozit. Cred ca vreo 10 lei ajung.”Si arunc repede pilota peste patul vraiste, nu atat pentru impresia artistica, cat sa nu se raceasca asternuturile, sa-mi pot relua leneveala. Apoi fug sa iau cheile si sa deschid intrarea principala, cea de protocol. Sotu’ ramane sa mai omoare niste dragoni in labirint intr-un joc pe calculator si sa pregateasca cotizatia.Nici n-apuc sa bag cheia in broasca si hop!, Parintili intra pe poarta. De obicei intra mai intai in casa verilor mei aflata in aceeasi curte, apoi ne viziteaza pe noi si se mai opreste cateva minute pentru „socializare”; acum decide ca incepe cu noi!
Deschid usa, foisorul de la intrare e cam aglomerat cu mobilierul de gradina pe care il depozitam acolo peste iarna, n-am timp sa-l dau deoparte ca Parintili isi si agata sutana intr-un spatar de scaun. Nu,nu i-a rupt nici o cusatura dar nici nu i-a cazut nimic din buzunare, cat sa-mi faca mizerie. O ia preotul inainte, ca de peste 50 de ani de cand intra in toate casele cunoaste planurile si circuitele mai ca inspectorii de la ISU. Intra in prima camera, una in care se toooot aduna lucrurile de care nu vrem sa ne impiedicam in restul casei. Iese in hol si vede usile intredeschise de la dresing.Da sa le deschida, probabil ca apa sfintita e buna si pentru starpirea moliilor, dar nimerste gresit usa, in loc sa glisese partea mobila, trage de peretele fix.Si renunta. Mai bine, nu simteam nevoia sa-mi stropeasca bocancii cu aiazma…
Intra in forta in sufragerie si e nevoit sa franeze brusc fiindca in mijlocul camerei troneaza aparatul de gimnastica al sotului. Cand il vad imbracat asa in negru si ce voleu are la stropit mai ca-mi vine sa zic ca titulatura locala de „Parintili” e gresita, corect ar fi fost „Parinti Lee”, zici ca-i ninja, nu alta! Asa, Parinte, da-i mai sus cu busuiocu’ ca, uite, colo-n colt e un paianjen mic, ia-l dumneata, sa nu mai scot eu pamatuful!…
Trecem spre holul celalalt si ma astept sa ne intampine Sotu’. De unde! Usa de la dormitor e inchisa, Sotu’…nicaieri! Dar Parintili cunoaste traseul, deschide usa, isi face treaba in timp ce de la baie se aude apa curgand, dovada ca si Sotu’ isi face treaba…
Ne intoarcem in hol, o luam spre bucatarie.In fata usii Parintili se impiedica de papucii mei lasati la intrare. Noroc ca-i usa inchisa, are de ce se sprijini. Zic „pardon!”, el zambeste, „nu-i nimic, se mai intampla” si trece mai departe senin. In fata usii de la bucatarie se impiedica de alta pereche de papuci. (Da, mai, avem casa plina de papuci, asa suntem noi: dam papucii la toata lumea!) Zic iar „pardon!”, omul iar zambeste.Desi bate spre 80 de ani ,Parintili e sprinten, se redreseaza repede si intra in bucatarie. Pitzi dormea pe scaun; cand il vede intrand pe „Ala negru de respira greu” o zbugheste ingrozit dupa soba. Masa din bucatarie se transforma in sens giratoriu, da Parintili o tura, sfinteste microundele si calendarul de perete si iese inapoi pe hol. Eu stau cu sufletul la gura. Mai intai fiindca parintelui i s-a topit gheata de pe bocanci iar gresia din hol e alunecoasa rau (de obicei ii puneam un covoras!) si n-as vrea sa-l vad intins (si dizlocat!) pe jos; si in al doilea rand fiindca Sotu’ n-a aparut, se termina circuitul evlavios si eu n-am numerarul la mine. Ce ma fac? Sa-i spun sa ma treaca pe caiet ca trec saptamana viitoare pe la biserica cu un pomelnic si doua acatiste? Sa zic doar „bogdaproste” si sa ma fac ca ploua? Sau sa-l las sa astepte in hol pana dau eu fuga sa ma scotocesc in poseta? Si nici nu cred ca Parintili umbla cu pioesu’ la el, s-ar putea sa gasesc numai cardul, banii s-au cam dus la colindatori…
Parintili se mai impiedica odata pe piciorul unui fotoliu dar se redreseaza iar, nici cipilica nu i se clinteste. (Ma scuzati, nu stiu cum se numeste piesa vestimentara pe care o poarte preotii pe cap, la mine la serviciu i se spune cashpuleta, dar nu cred ca suna bine in cazul de fata). Zic iar „pardon”.Rasuflu usurata. Chiar usurata-bis, fiindca Parintili a iesit teafar din casa iar in usa e Sotu’ cu banii in mana! Doamne, ajuta!
Mai canta preotul o strofa de slagar si-mi intinde crucea s-o pup. Eu n-o pup, doar ii trimit niste bezele.Nu ca mi-ar fi frica de vreun herpes. stiu ca-i o cruce de argint, nu permite dezvoltarea bacteriilor, plus ca gerul de afara a omorat si mama si puii bacteriilor, dar nu-mi place sa sa ating lucruri prea des vehiculate.
Parintili pleaca sa-si continuie pelerinajul, eu ma intorc sa sterg noroiul din hol. Nu de alta, dar si Sotu’ are obiceiul sa mai alunece pe gresie… Sau nu trebuia sa-l sterg? Ca era un noroi sfintit, o combinatie de aiazma si talpa de bocanc preotesc, de-ala care asigura impamantarea pentru descarcarile de Duh Sfant…
Acu, patrunsa de evlavie, simt nevoie sa va mangai cu duiosie pe frunte si sa zic: Pace tie, cetitorule!Si duhului meu…
O zeama de cuvinte 