Arhivele lunare: Martie 2017

Sa daruiesti speranta

Standard

Uneori te trezesti dimineata cu chef de scris; alteori n-ai nici un chef, dar intervine ceva care te duce cu degetul pe tastaura fara sa vrei. Asa am patit eu azi.

Am primit un plic. In plic, 6 felicitari de Paste, inclusiv cu plicuri, gata sa fie trimise celor dragi. Si o scrisoare, cu un scris foarte caligrafic, de om echilibrat si frumos la suflet. Iar la sfarsitul scrisorii o fotografie care m-a lasat fara cuvinte. Adica, pardon, mi-a adus o avalansa de cuvinte pe care n-am cum sa le opresc, trebuie sa le astern  pe tastaura.

Va inchipuiti cum e sa primesti un produs, de orice fel ar fi el, pe care poti sa-l platesti sau sa-l pastrezi fara a achita vreun leut? Chiar daca suma nu e mare (ba e chiar foarte mic, cam cat costa o banala pizza), nu mi s-a mai intamplat ca cineva sa ofere si sa-mi lase latitudinea de a considera ca e o marfa cumparata sau un dar. Iar cand „marfa” e chiar frumoasa si are in spate si o poveste emotionanta si absolut spectaculoasa, n-ai cum sa faci decat o singura alegere: sa incerci sa dai si tu inapoi putin din valoarea pe care ai primit-o!

V-ati imaginat, macar o secunda in viata, cum v-ati descurca fara maini? Nu fara deget opozabil, cu o artroza sau fara o mana, ci fara ambele maini?!? Si nu numai sa va descurcati, ci sa faceti si arta in conditiile astea? Eu am incercat sa-mi imaginez si m-am oprit la simpla imagine ca inca tastez cu un singur deget si consider asta un handicap….

Dar uite ca EI mi-au aratat ca se poate! Si daca vreti sa aflati mai multe despre niste oameni extraordinari pentru care imposibilul nu exista si care au putut sa-si inece neputinta intr-un ocean de culori, ii gasiti aici.Iar daca simtiti deja generozitatea spiritului sarbatorilor pascale, poate ii si ajutati.Merita pe deplin.

Reverente, maestrilor!Si Dumnezeu sa va aduca in viata macar atata culoare cat ati insufletit voi pe panza!

 

http://www.apgp.ro/

Din Cernobâlia, cu dragoste

Standard

Cum, n-ati auzit de Cernobâlia?Ete, auziti acu! Asa se numeste noul meu loc de munca, in comparatie cu Barzodromul pe care l-am parasit(era prea banal sa spun ca lucrez la radiologie, nu? )

N-am mai scris de multa vreme, m-a cuprins un soi de lehamite pe care cu greu reusesc s-o inving. Dar azi simt nevoia sa va povestesc despre cum e la mine, la serviciu. Aparent e anost, nu fac niste chestii nemaipomenite, nu ma simt salvatorul omenirii, nici macar al unui singur om, pe persoana fizica, ca sa citez din clasici.Dar dincolo de activitatea medicala (interesanta, de altfel, fiindca nu-i putin lucru sa vezi un om pe dinauntru!) ma simt un privitor extaziat al unui vitraliu fabulos, in fiecare zi altul. Oamenii nu poposesc prea mult la usa mea si nici n-am ragazul de a-i asculta prea mult (zilnic avem cam 70 de pacienti, va dati seama in ce ritm infernal lucram, parca am fi in transee, in linia intai), dar sunt unii pe care chiar nu poti sa-i treci usor cu vederea, te obseseaza dupa cateva secunde si cateva cuvinte.

Intra o doamna, una din acele persoane de la care n-ai fi socat daca i-ai recolta sange si ai vedea ca ti s-a albastrit recipientul. Are 83 de ani , poarta pantaloni de stofa fina si niste perle cat oul de prepelita; coafura e impecabila, nici un fir de par nu-si permite sa iasa din cocul sofisticat. Are bilet de trimitere pentru o radiografie de hemitorace. Normal, o intreb unde o doare si ce a patit, ma gandesc la un traumatism si trebuie sa stiu ce zona sa expun. „Faceam sudoku, am scapat pixul si, cand m-am aplecat sa-l iau, am simtit un junghi sub coaste, in dreapta”(ar fi fost culmea sa faci sarmale si sa te apleci dupa o foaie de varza murata!) .”Si acum va mai doare?” „Nu, dar vreau sa fiu sigura ca nu-i nimic in neregula”(daca as face eu radiografie pentru fiecare junghi, ar trebui sa nu ma mai dezlipesc de masa radiologica!).

Nu, nu e nimic in neregula, radiografia arata ca tot inventarul osos e intact!

Un batranel bate timid in usa si intra zambind. Am senzatia ca m-a vizitat Einstein, are parul zburlit ca in fotografiile care l-au consacrat. Si el are bilet pentru o radiografie de hemitorace. Ma uit la bilet si cred ca s-a gresit CNP-ul, acolo scrie ca e nascut in 1922. „Cati ani aveti?” „Fac 96!”. deci nu e nici o greseala, omul chiar e aproape centenar…

In invit sa intre in incaperea cu aparatul de radiologie , in timp ce ma urmeaza, o tanti nervoasa ma apostrofeaza:”De ce il luati in fata, nu poate sa stea la rand?”. „Pentru ca are aproape 100 de ani, cred ca merita putina intaietate; promit sa va iau si pe dumneavoatra prima, cand veti ajunge la varsta dumnelui!”

Inauntru, in timp ce il ajut sa-si descheie nasturii, batranelul scoate 20 de lei din buzunar si mi-i intinde tot zambind, „pentru o cafea”. Ii pun banii inapoi in buzunar, „sigur ai mata ceva mai folositor pe ce sa-i cheltui”. Dureaza ceva timp pana il dezbrac, are degetele cam anchilozate si se vede clar ca are si dureri, chiar daca nu se vaita, asa ca avem timp sa conversam putin. „Ce ati patit?” „Am cazut acu o saptamana pe o gramada de pietre”. „Pai si de ce n-ati venit pana acum, cum ati stat asa?” Imi spune ca a crezut ca-i trece, plus ca n-a avut cine sa-l aduca, abia azi a gasit un vecin care sa-l aduca cu masina cei 25 de kilometri. Pe film se vede clar ca are doua coaste fracturate. Ii zic „tataie, ai cazut cu simt de raspundere, am vazut doua coaste rupte.” „Da? Ati vazut si glontul din plaman?”  „Pai de unde ai glontul suvenir?” „Din Crimeea!” „De la nemti , sau de la rusi?” „Apoi cin’ sa stie al cui a fost, ca se tragea din toate partile!” Si zambeste ca de o isprava copilareasca.

La sfarsit, il ajut sa se imbrace. Nasturii sunt multi si degetele intepenite. Vine si colega mea sa-l ajute. Imediat batranul baga mana in buzunar si incearca sa-i ofere si ei niste bani; alti bani, din alt buzunar, dovada ca omul si-i pregatise de acasa, „pe caprarii”, pentru toata lumea. Bineinteles ca si colega il refuza.”Tataie, zii mata, cand te-au imbracat ultima data doua doamne?” Batranul rade poznas si iese vesel, nici n-ai zice ca are coastele rupte. Pe hol se intoarce spre cei care asteptau, ii saluta politicos : „sanatate la toata lumea si multumesc ca m-ati lasat in fata!”

Sunt doar doua cioburi din vitraliul viu ce defileaza zilnic prin Cernobalia. Si cred ca e un privilegiu pentru mine sa-l admir.Si sa invat!