Uneori, mai rar, asistam la drame pe care le traim in mod colectiv, tresarim de durere si indignare, varsam o lacrima si sfarsim prin a cauta vinovati, a ne elibera de emotie si revolta prin infierare si pedeapsa. Si, odata aplicata o pedeapsa, ne linistim si ne vedem de treaba noastra pana loveste urmatoarea napasta.
Alteori e mult mai complicat, trebuie sa-ti traiesti durerea singur si revolta ramane sa mocneasca in infioratorul ganed ca n-ai o vina sau un vinovat pe care sa-ti versi mania.
In urma cu vreo trei saptamani, cand drama colectiva era in sufletul si in lacrima tuturor, eram de serviciu si am fost chemata de urgenta pana in sectia de pediatrie; atat mi-a strigat o infirmiera, in fuga, din usa: „haideti repede, avem un copilas in stop cardiac!” (se intampla sa ne ajutam intre noi si sa colaboram, nu fiindca ar fi unii mai priceputi si altii nu, ci pentru ca in astfel de cazuri orice mana in plus conteaza, sunt multe de facut si personal putin). Mi-am lasat sectia in grija colegei din maternitate (nu aveam mai nimic in sectie, era liniste) si am fugit.
Primul lucru pe care l-am vazut in hol au fost doi oameni imbratisati, mai bine zis inclestati, si impietriti intr-o durere muta. Am intrat in cabinetul de consultatii si, printre toata lumea care se agita in jurul canapelei, am vazut un ingeras straveziu, blond si bucalat, cu ochii larg deschisi spre cerul care-si deschisese portile sa-l primeasca. Trecuse cam o ora de cand colegele mele tot reanimau, nu voiau sa renunte la masaj si ventilatie, tot sperau intr-o minune. Am vazut imediat ca minunea n-o sa se intample, copilul era deja livid, incepeau sa apara petele cenusii, parafa mortii. Am facut si eu ce am putut, mi-am inlocuit colega epuizata la masaj, am stat cu ochii lipiti pe monitor pandind fiecare modificare a liniei care se incapatana sa curga dreapta, zvacnea doar in ritmul masajului cand inima era presata. Era o pacaleala de care ne agatam cu toti, desi stiam ca-i pacaleala…
Dupa inca vreo 20 de minute s-a decis ca e inutil si s-a declarat ora decesului. M-am dat un pas in spate si m-am uitat la frumusetea de copilas, o fetita cam de sase luni, cu zulufi blonzi, ochi albastri si niste cercelusi cu pietricele roz. Asta mi-a ramas pe retina si pe creier: cerceii roz si ochii albastri fara nici o scanteie de viata!
Atunci mi-au si spus colegele, in cateva cuvinte, ce se intamplase. Copilul nu avusese nici o problema, mama il hranise cu mar ras si biscuiti, se jucase putin cu el, apoi adormise; l-a lasat in patut si a plecat sa-si vada de treburile case si cand s-a intors, dupa vreo jumatate de ora, l-a gasit fara suflare. Nu in alta pozitie, nu cu varsaturi, in nici un fel alfel decat il lasase.Cei de la Ambulanta il gasisera in stop cardio-respirator, venisera tot drumul (cam 20 de kilometri) cu metode de resuscitare, facand masaj in continuu, dar nici monitorul lor nu inregistrase nici o functie vitala prezenta. Apoi au intrat colegele din pediatrie in actiune, cu perfuzii, medicatie si tot ce prevede protocolul. Degeaba…
Nu mai avea rost sa stau, trebuia sa ma intorc in sectia mea. Ultimul lucru pe care l-am auzit cand am iesit din cabinet, a fost vocea doamnei doctor: „cum le spun eu acum parintilor ca nu le-am salvat copilul?”…Off, Doamne, cum??
Am iesit din sectie fara sa am curajul sa-i privesc pe parintii din hol si toata ziua numai la asta m-am gandit: cum poti sa intelegi vreodata ca Dumnezeu ti-a dat un copil sanatos si frumos si apoi ti l-a luat brusc, fara nici un avertisment, fara sa-ti lase timp sa-ti iei ramas bun si fara nici o explicatie medicala?
E al doilea caz de moarte subita a sugarului (cel putin eu asta cred ca este diagnosticul!) pe care il intalnesc si parca tot nu pot accepta ca exista asa ceva.Si daca eu nu pot accepta, cum sa accepte niste parinti devastati de durere?
Astfel de drame trec nestiute, nu le vedem la televizor, nu putem iesi revoltati in strada si nici nu putem cere demisia lui Dumnezeu pentru neglijenta sau abuz in serviciu. Putem doar sa plangem. Singuri si neconsolati.
O zeama de cuvinte 