Daca ne intreaba cineva cum e Romania devenim brusc poeti, incepem sa vorbim de munti, paduri si ape, de cer senin, de colt de rai, de gradina Maicii Domnului, bla-bla-bla…Urla patriotismu-n noi, ne scaldam in metafore si lacrimam de dragul tarisoarei. Asta pret de cinci minute, pana pleaca interlocutorul, ca pe urma ne intoarcem la injuraturi si la aruncatul cu noroi, nu mai dam doi bani pe munti, taiem padurile, secam apele, poluam seninul, devenim atei ce hulesc raiul si expropriem gradina de la Maica Domnului la niste investitori imobiliari…
Eu am vazut Romania altfel. Fara urma de poezie, doar proza scurta si amara. Unde? Pai in Cernobalia mea.
Vine un pacient octogenar pentru o radiografie de bazin. Abia merge, e sprijinit intr-un toiag; nu, nu e un baston din comert, e un bat gros raschetat brutal de crengi, adica un hand-made gasit prin batatura. Il ajut sa se aseze pe masa si-i spun ca trebuie sa desfaca pantalonii grosi de postav (probabil tot tesut in casa in urma cu decenii!) si sa-mi lase soldurile libere. Cu greu desface omul cureaua si-si trage pantalonii. Pe dedesubt are izmene, ca doar e iarna. Cand le vad, zambesc. Prima impresie a fost ca sunt haioase, gen clovn, cu multe pete de culoare. A doua impresie se schimba radical cand imi dau seama ca nu-s imprimeuri colorate, sunt petice. Multe. Si nu toate din acelasi material cu izmenele originale, nici macar cusute cu ata la culoare. Ar fi fost penibil sa ma apuc sa le numar, dar erau multe, foarte multe, cam ca piesele unui mozaic sau ca timbrele lipite unul langa altul pe o scrisoare de demult. Am simtit jena omului, probabil nu se astepta sa fie dezbracat. Dar daca ii era frig, ce era sa faca, sa tremure de fudulie? Asta a avut, asta a imbracat!
Mi-a venit in minte ca exact asa e Romania: o colectie de petice pe care, uneori, mai incercam sa le ascundem sub un postav gros! Si ca asta e preocuparea noastra de baza: carpeala! Petice pe-o haina veche si folosita pana la uzura maxima, petice pe-o sosea plina de gropi, sarme pe-un gard caruia ii cad scandurile, table pe acoperisurile de unde au cazut niste tigle sau abtibilduri colorate pe crapaturile de pe faianta din baie…
In decembrie ’89 aveam un steag cu o stema frumoasa. Am zis ca-i comunista si noi ne dezicem de comunism, asa ca am decupat stema (si cam asta-i tot ce am facut contra comunismului). Am fluturat cu mandrie o gaura pe-un steag si ne-am crezut revolutionari. Revolutia a trecut, noi am ramas cu…gaura! Si gaura s-a facut din ce in ce mai mare, ne uitam prin ea ca printr-un tunel la capatul caruia asteptam o lumina; iar lumina n-a fost vreun luceafar prevestitor de-un viitor maret, s-a transformat intr-o luminita de telefon mobil pe care o fluturam naivi in amintirea avantului revolutionar de altadata. Cam cum flutura o lumanare la capul unui mort…
Apoi ori ne-am rusinat de gaura din steag, ori a inceput sa ne cam traga curentul prin ea (nu stiu care curent si nici dinspre ce parte), asa ca am inceput s-o carpim. Si asta facem de trei decenii, ca doar la asta ne pricepem cel mai bine. Mai e vreun popor care sa aiba un petec de cer sau un petec de pamant? Sau care sa fie rupt in coate, adica in asteptarea unei peticeli?
Romania e frumoasa. Oare n-ar fi mai bine s-o reparam de la zero si apoi s-o lustruim decat s-o tooot acoperim cu petice? Poate n-o sa fim niste printi in straie de matase, dar nici niste clovni peticiti n-as mai vrea sa fim. Suntem saraci? Poate. Dar cu ce irosim pe planuri de doi lei, pe politicieni de doi lei, pe peschesuri pe la inalte porti, pe retrocedari abuzive, pe consilieri fictive, pe bautura, pe daune morale platite pentru servilismul sau prostia unora care nu platesc nimic, niciodata, si pe alte o mie de fleacuri fara valoare, cred ca am putea sa ne rostuim o tara noua. Si NOUA, nu altora.
La ce ati pus ultima data un petic, metaforic vorbind?
O zeama de cuvinte 