In sfarsit!

S-a terminat si vara! Si eu n-a avut nici o zi de concediu…

Dar de maine scot parleala, e ultima tura si plec in vacanta. VACANTAAAAAA!!!!

Fiindca n-am chef sa-l vad pe Mazare cum se joaca de-a faraonul si nici de harmalaia din Ibitza n-am chef, o sa urmez chemarea strabunilor si o sa merg prin locurile de bastina ale inaintasilor mei. Nu, nu plec pe Marte  s-o vizitez pe stra-stra-bunica, ci mai aproape, prin tara lui Stefan cel Mare. Mi-am programat macar o saptamana in Bucovina, n-am mai fost pe acolo de vreo 12 ani si mi-e dor de liniste si de ospitalitate, de albastru de Voronet si de papanasi, de graiul dulce moldovenesc si de poale-n brau.

Sper sa am internet la pensiunea unde avem rezervare (cel putin asa se lauda gazda!) si sa va mai citesc si sa mai scriu. Daca nu…silentio stampa! O sa ma gandesc si la voi cand o sa stau in pridvor si o sa savurez o bere rece cu lamaie. Si o sa fac poze, sa am cu ce va plictisi la intoarcere.

Va doresc un weekend minunat, zile senine, senin in suflet si sa intampinati toamna cu forte proaspete, bronzati si relaxati.

Daca aveti ceva recomandari sa-mi faceti pentru ce as putea vizita prin Bucovina, le astept cu interes. Daca nu, merg pe mana lu’ nashu’, care mi-a pregatit un ditamai ceaslovul de documentare. 🙂

Praf de neuron zbanghiu

Nu te mai vaita ca e viata grea! Daca ar fi fost usoara ai fi dus-o ca pe o scama pe umar, nici n-ai fi simtit-o .

Nu trai cu frica mortii, viata ti-e oricum ipotecata si vei fi executat silit intr-o zi.Ce mare lucru o moarte? Toti fraierii sunt in stare s-o duca!

Ai prea putine zile? Pai nici pe astea nu esti in stare sa le umpli cu trairi, te uiti spre viitor ca curca-n lemne… Ai prea putine nopti? Lasa c-o sa vina una fara sfasit si-o sa te saturi de odihna…

Azi te simti obosit si trist? Cum ar fi daca nu te-ai mai simti deloc, ai fi doar o umbra a propriei neputinte?

Undeva, intre astre, o steluta licareste pentru tine. Cat timp poti sa visezi la ea n-ai de ce sa te plangi.  Si cand n-o sa mai poti sa visezi, la ea vei ajunge. Doar ca atunci n-o sa mai poti nici sa plangi…

 

Sed si cuget! Cuget, deci exist! Exist, deci trebuie sa sed, ca sa cuget! Off, sa mai sed, c-am obosit de atata cugetat…Deci sed! Cugetati voi cat ma odihnesc eu.

Ia-ma, nene!

Azi, convocare la sedinta, la mucicipiu. Plec cu microbuzul, ca ozeneul il am inca in service, i s-a stricat servo-teleportarea…

Primul microbuz il ratez ca a intarziat colega de solidaritate sindicala. Al doilea, desi pleaca de la cap de linie, vine deja plin;cred ca asta a venit cu pasagerii de acasa. Trece timpul, deja vad cum o sa intram cand e sala plina si deranjam un rand de scaune. Trecem la planul B:hai la ocazie! N-am mai mers cu „ia-ma, nene” de multa vreme, nu practic sportul asta evazionist. Dar cum suntem bugetari amarati si taxiul pe o cursa de 40 de kilometri nu ni-l deconteaza nimeni, n-avem de ales.

Nici nu ne apropiem de zona in care stim ca stau „piratii” ca ne si abordeaza un nene, tocmai doua locuri mai are pentru Ploiesti. Ce noroc pe noi! Zic sa urce colega in fata, ca ea e imbracata elegant, in rochie, se asorteaza cu locul mortului.Eu, in bermude, pot sa ma inghesui in spate langa o mamaie si un nepot adolescentin. Si plecam. Muuult aer foarte conditionat de cele doua geamuri deschise.Si daca o sa-mi intepeneasca spondiloza, ce? De-abia o sa umblu mai tantosa… Nu stau chiar rau, cei doi pasageri sunt destul de firavi, nici nu-i ating, stau rezemata lejer de portiera din dreapta. Dupa 10 minute cei doi coboara. Bun, zic eu, acu’ o sa merg ca Gica Boieru’, singura pe bancheta! Sanchi! Ca imediat se urca o cucoana si revin langa portiera mea. Bun si-asa!

Dupa inca vreo 5 minute vad o matahala , 150 de kile-n viu, pe marginea soselei. Doamne, sa nu fie autostopist! Evident ca era, ca doar n-o fi fost vreun prostituat la agatat! Stinge individul tigara si urca duhnind a tutun si feromoni nespalati. Si ma inghesui pe mijlocul banchetei intre cucoana si nenea -sumo. Unii cica ne tragem din maimuta, asta sigur se tragea din mamut. Si-asa triluri de expectoratie tabacica scotea din gat, fix ca un samovar rusesc. Urmatoarele 10 minute am reusit performanta de a fi prima fiinta vertebrata si bipeda anaeroba. Mi-am reciclat aerul din alveolele pulmonare cat s-a putut, pana la ultima molecula de oxigen . Si cum sa fi indraznit sa inspir cu cotul matahalei infipt intre coaste si cu parfumul casa Dihor inundandu-mi narile!

Noroc ca a coborat cucoana de langa mine si m-am redresat langa portiera din stanga. Si uite asa, intr-un drum de 40 de kilometrii  mi-am mutat locul de trei ori pe bancheta din spate! Noroc ca am ajuns la destinatie, altfel deja luam in calcul combinatiile posibile pentru bancheta din fata. Da’ nu-mi scot eu ozeneul de la reparatii! Ete, de-a naibii o sa circul numai pe contrasens si o sa fac sensul giratoriu pe toate inelele lui Saturn pana virez la stanga pentru Casa de Cultura! Si nu o sa iau nici un autostopist, poa’ sa fie el cel mai sexy si cel mai verde-smarald martian!

Cand ati mers ultima oara cu „ia-ma, nene”? Si de ce nu se zice si „ia-ma, tanti”?Iar facem discriminari?

Na, belea!

Batranul meu laptop, ala pe care l-a folosit Noe sa scrie mesaje pe care le trimetea cu porumbeii plecati in cautarea uscatului in vremea Potopului, da semne de oboseala. Ce sa-i mai cer, saracutul de el, si-a facut datoria cat toti veteranii de razboi la un loc.La Razboiul lui Gheorghe Doja si la Razboiul de Independenta ma refer…

De la o vreme face crize de personalitate (ca sa nu zic ca agonizeaza) si imi complica existenta. Dar pana se va indura Mos Craciun, Pestisorul de Aur sau Zana Maseluta sa-mi aduca altul o sa incerc sa nu-l supar, sa-i vorbesc frumos, sa nu-i mai dau pumni, sa nu-l mai las sa se incinga pana creste temperatura in camera cu doua grade. „Calculatoristul” care imi acorda service si consultanta (adica fi-miu) se straduieste sa-l mentina in viata dar nu stiu cate reanimari mai poate suporta.

Dar nu buletinul de sanatate al laptopului meu voiam sa va comunic, ci faptul ca, dupa ultima depanare si schimbare de browser, nu mai vrea sa-mi recunoasca adresa de mail, deci nu pot comenta pe blogurile din afara platformei wordpress. Daca am noroc sa dau un like, tot e bine. Asadar, pana cand voi reusi sa-l aduc pe calea cea buna va rog sa ma iertati pentru lipsa de interactiune pe blogurile voastre. De citit va citesc in continuare cu atentie si va trimit comentariile doar telepatic. Sper, draga SLVC, ca ai primit condoleantele mele pentru viata ta infernala de pe santier(ce sa-i faci, arta cere sacrificii, eu ti-am sugerat de la inceput ca trebuia zidit cineva la temelie pentru spor si trainicie!). Iar tie, draga Mixy, toata compasiunea si intelegerea mea pentru perioada mucoasa prin care treci (desi suspectez acum ca de la tine m-am molipsit cu amigdalita mea).

Tuturor numai ganduri bune si tineti-mi pumnii sa-mi repar rabla  tehnica de varf. Ca, daca nu mi-i tineti, sa vedeti pumni ce-si ia , cat e el de HP venerabil!

Bancomatul

Un afis  la intrarea unei banci:

Va informam ca banca noastra va introduce bancomate noi, ce vor permite clientilor sa efectueza tranzactii fara a se mai da jos din masina. Daca doriti sa utilizati acest serviciu va rugam sa urmati pasii din procedurile de mai jos.Dupa mai multe luni de verificari am elaborat proceduri diferite pentru barbati si femei, pe care va rugam sa le aplicati dupa caz.

Procedura Barbati :

1.- opriti masina in dreptul bancomatului.

2.-coborati geamul portierei.

3.-introduceti cardul in fanta bancomatului si tastati PIN-ul.

4.-tastati suma dorita.

5.-recuperati cardul,  luati chitanta si banii.

6.-ridicati geamul portierei.

7.-continuati-va drumul.

 

Procedura Femei:

1.-opriti masina in dreptul bancomatului.

2.-treceti schimbatorul de viteze in pozitia marsarier si reveniti in dreptul bancomatului; repetati de cate ori este nevoie.

3.-trageti frana de mana si coborati geamul portierei.

4.-cautati poseta; dupa ce o gasiti,goliti tot continutul pe scaunul din dreapta. Localizati si extrageti cardul dintre celelalte lucruri, puneti restul lucrurilor inapoi, in poseta.

5.-avertizati persoana cu care vorbeati pe mobil ca veti reveni si inchideti mobilul.

6.-incercati sa introduceti cardul in fanta bancomatului.

7.-deschideti portiera masinii si aplecati-va daca pozitia in care ati oprit nu va permite sa ajungeti la bancomat.

8.-introduceti cardul in fanta bancomatului.

9.-reintroduceti cardul in pozitia corecta.

10.-cautati in poseta carnetelul in care ati notat PIN-ul, probabil pe ultima pagina.

11.-introduceti PIN-ul.

12.-apasati tasta „Anulare” si introduceti PIN-ul corect.

13.- tastati suma dorita.

14.-verificati-va machiajul in oglinda retrovizoare.

15.-luati banii si chitanta.

16.-goliti din nou poseta si gasiti portofelul cu bani.

17.-notati suma retrasa in carnetel si puneti banii in portofel.

18.-verificati-va inca odata machiajul.

19.-avansati doi metri cu masina; opriti.

20.-dati inapoi pana in dreptul bancomatului.

21.-recuperat cardul din bancomat.

22.-goliti din nou poseta si cautati port-cardul; introduceti cardul in port-card.

23.-faceti semn cu degetul soferului disperat din spatele dumneavoastra.

24.-demarati si continati-va drumul.

25.-sunati persoana cu care vorbeati pe mobil si continuati-va convorbirea.

26.-conduceti masina aproximativ 2-3 kilometri.

27.-deblocati frana de mana.

*******

N-am carnet de sofer si nici n-am astfel de bancomat in oras. Doar am aflat de pe mail ca exista. Multi misogini pe lume, dom’le! Vedea-i-as pe toti astia la coada la farmacie cumparand tampoane si OB-uri! 🙂

Ultimul studiu al medicinei moderne

Am tot citit in ultima vreme tot felul de articole si studii stiintifice. Unele m-au luminat, din altele n-am inteles mai nimic. Bai ,ce destepti sunt unii oameni, cum pun ei tot sub microscop, cum rascolesc prin arhive, cum isi dedica intreaga viata unor descoperiri pentru binele omenirii!

Brusc am avut un sentiment de jena ca eu n-am studiat nimic inedit, nici macar de ce put picioarele (asta se stie de ce, fiindca pornesc din c**, logic!) sau de ce faci matreata doar pe cap si nu si subaxila, ca doar tot par e si ala. Si am decis sa fac si eu munca de documentare. Pe Ebola nu ma bag ca au altii exclusivitate, efectele secunadare ale medicamentelor de fitze nu intereseaza pe nimeni atata timp cat ruleaza reclama la televizor si ambalajul e suficient de lucios, genomul uman l-au deslusit unii pe deplin si sprancenomul uman inca e prea complex sa-i dau eu acu de capat… Si nu mi-a mai ramas decat sa  rasfoiesc registrul de nasteri, ca tot ma impiedicam de el pe birou si sa analizez ceva concret. Cu numele am lamurit-o deja, e inadmisibil sa fii fata lu’ tata Niculaita  Cocardel si sa nu te numesti macar Francesca sau Conqita, ca doar nu degeaba a fost omul umblat prin lume la cules de rosii cauciucate!

Nu stiu care e intervalul optim in care se asambleaza concep copiii dar am zis sa vad care sunt orele preferate in care vin ei pe lume. Asa, sa dau o mana de ajutor astrologilor la calcularea ascendentului! Si sa recomand personalului maternitatilor care sunt orele cele mai indicate pentru pauza de cafea…

Retineti, va rog, ca n-am lins studiat decat registrul pentru ultimele 12 luni, deci studiul poate avea si marja de eroare, nu stiu daca orarul e valabil in toti anii. Dar, la cererea publicului avid de cunoastere, pot sa mai scotocesc prin arhive. Asa ca, daca nu mai puteti dormi de aceasta grija, spuneti, si revin cu un studiu mai amanuntit. 🙂

Surprinzator e ca sunt ore la care prichindeii aproape ca refuza sa-si fac debutul in lume; doar cate trei nasteri s-au petrecut la orele 19, 20 si 24.  Drept sa spun si eu as refuza sa ma nasc la ora 24, sa ma zapaceasca astia cu ora lor de vara si de iarna si sa nu stiu la ce ora sa ma imbat.

Cei mai multi s-au imbulzit sa vada lumina zilei cand chiar era pe deplin lumina, adica la orele 09, 13, 14 si lumina noptii la orele 22. Sa fie vreo corelare cu programul telenovelelor pe care le-au urmarit mamicile lor? Ca parca prea si-a bagat Suleyman coada aici…

Restul nasterilor sunt distribuite relativ uniform de-a lungul celor 24 de ore, parca mai lejer intre 01-05. Pai daca ma nasteam eu la asa ore mici tipam sa ma bage inapoi ca nu mi-am terminat somnul de frumusete si sa ma abordeze mai dupa ora 10, abia atunci sunt disponibila pentru socializare. 🙂

Gata, mi-am facut datoria catre omenire, am studiat si eu ceva important in medicina, acu sa se mai ocupe si savantii aia englezi de leacul pentru cancer si SIDA, ca doar n-o sa le rezolv eu pe toate! Deci, doamnelor, daca va hotarati sa nasteti copii, aveti mari sanse sa va beti cafeaua in tihna si sa va apucati de treaba mai spre pranz, astia mici sunt mai concilianti decat guvernantii nostri in campanie electorala.

Si stiti care e paradoxul studiului meu asupra orelor de nastere? Ca eu nu stiu la ce ora sunt nascuta! Degeaba am tot interogat-o pe mama de mai aveam putin si oscilam intre tortura si hipnoza, sustine ca dupa un travaliu de aproape doua zile habar n-are la ce ora m-a nascut! Aproximeaza ea ca ar fi fost dupa pranz, dar nu baga mana-n foc. Si atunci cum ramane cu astrograma mea?

Vedeti ce rau e ca nimeni n-a studiat orarul nasterilor? Bine ca studiaza toata lumea orarul trenurilor…

Jurnal de ulita mare III

Sub deviza sa ne schimbam parul dar sa ne conservam naravul , am fost la coafor. Pentru mine mersul la coafor e ca mersul la stomatolog, adica nu-mi face placere dar daca-i musai… Nu-mi place barfa pe care o intalnesti in astfel de saloane oricat de selecte ar fi ele; noroc cu tacanitul foarfecei si zumzetul foeonului ca ma mai scuteste de cronica mondena si moderna a urbei! Doar ca , daca stai jumate de ora cu vopseaua in cap, iti raman urechile libere si auzi fara sa vrei tot ce se discuta.

Intra un muciomen, om grizonat, cam la 40 de ani, dar barbat prezentabil, care le cunoastea bine pe cele doua coafeze din salon, si incepe sa se vaite. Nu puteam sa-mi bag degetele in urechi ca ma murdaream de vopsea, asa ca am facut auditie. Parca m-as fi uitat la „Nora pentru mama”, zau! Am dedus ca domnisoarele coafeze ii facusera cunostinta cu o duduie, ca initial relatia mersese bine dar acum aparusera nori in paradis. Nu dau din casa omului, ca nu-i frumos, dar argumentul care m-a socat pe mine si care era unul din reprosurile majore ale individului, era ca tipa se joaca pe telefon. Horror, nu-i asa? Auzi sacrilegiu, sa butonezi telefonul si sa-ti pierzi timpul jucandu-te! Inadmisibil, dom’le! Brusc m-am gandit cu drag la omul de langa mine, care ma suporta invartind mahjoange si impuscand martieni  pana reusesc sa intru in topul jucatorilor…

Plec de la coafor cu lookul intinerit si dau o raita pe „ulita mare” a urbei. Langa parc, in dreptul locului de joaca dar pe trotuar, mergea agale un grup de patru prichindei cu mingiile la subrat. Mi-a atras atentia discuta lor si fiindca tocmai ma setasem pe indiscretii si interceptari, am incetinit pasul cat sa raman in urma si sa-i ascult.

-…si o sa mai reziste pamantul o mie de ani si pe urma vine sfarsitul lumii! zicea unul din ei,un ciutan de vreo 9-10 ani cel mult si care parea liderul grupului.

-Ba nu-i adevarat, cum sa fie sfarsitul lumii? se revolta alt prichindel.

-Ba da, vine sfarsitul lumii si o sa moara toata lumea! intareste atoatestiutorul.

-Si noi?

-Si noi, si copiii nostri!

-Da’ eu n-am copii! se revolta singura fetita din grup.

-Pai atunci o sa ai, fraiero, c-o sa fim oameni mari toti! Si daca nu ma credeti pe mine hai sa-l intrebam pe fratele Ionel, ca el stie cel mai bine!

Si au zbughit-o la fuga traversand strada fara sa se asigure si intrand la biblioteca crestina de peste drum.Probabil „fratele Ionel” avea program de audiente…

Asadar, cand mergeti la coafor mai bine luati-va un telefon si casti sa ascultati muzica, o sa pareti niste femei serioase, nu ca alea care folosesc telefonul ca sa se joace. Iar cand va lasati copiii in parc aveti grija ce „misionari” vin sa-i indoctrineze.

In rest sunt bine, am amigdalita pultacee si febra 39,2 dar coafura rezista. Si sunt mai roscata…

Lacrimeaza cerul, vorba mea-i cam seaca. Iaca!

Valul inserarii cobora peste deal. O ultima raza de soare, sangerie si timida, spinteca norii intruchipand balauri ce scot flacari pe nari. Din padure ieseau aburi ca dintr-o paine abia scoasa din cuptor, ca dintr-un trup incins pierdut intr-o sauna. Iarba era plina de diamante, ramasitele ploii sarutau frunzele insetate ale copacilor. Praful drumului se odihnea naclaios pe fundul baltoacelor, amalgam de lacrimile cerului si trupul faramitat al pamantului. Inserarea venea blanda , racoroasa, umeda ca o sarutare pe o frunte mistuita de doruri. Arsita murise sub ploi…

 

Frate, cand o sa citesti ceva asa idilic pe blogul meu sa stii ca ori cineva m-a substituit in panoul de control, ori mi s-a ars un circuit la cip-ul pe care mi l-au montat stramosii mei, martienii, cu ani si ani in urma! Ca eu, in deplinatatea mea fizica si mentala sigur nu-s! O fi viata poezie dar asa balaceala in metafore si epitete imi da mancarimi pe piele, mai ca-mi provoaca soc anafilactic. Iubesc poezia dar gandesc in proza. O vorba frumos mestesugita e ca o perla intr-o scoica, te incanta si te face sa-i pretuiesti valoarea; o cascada de vorbe preamestesugite pare un sirag de perle false, plasticoase si ieftine, pe care ti-e jena sa le porti in vazul lumii.

Nu pot sa scriu altfel decat vorbesc. Si vorbesc cu vorbe simple, nu le caut cadenta, nu caut figuri de stil. Nu e stilul meu si pace! Uneori ma exprim neacademic, mai stalcesc intentionat cuvinte, alteori scriu in propozitii simple, eliptice de predicat. Sa am eu sufletul rigid? Nu pot sa etalez destul farmec si mister incat sa ramana cititorul pe ganduri si intrebandu-se „ce a vrut sa zica poetul” ?

Da, ma, a plouat! Si m-am bucurat ca a plouat. Da’ nici intr-atat cat sa studiez compozitia chimico-metaforica a baltoacelor din drum. Sunt consumatoare inraita de ciocolata dar sunt alergica la „siropuri”.

Pe la voi a plouat? Cu grindina? Sau cu metafore?…

 

Vise de adolescent

De mai bine de doi ani ma preumblu si eu ca voda prin loboda prin blogosfera asta mare. Inca nu m-am prins cum sta treaba pe aici (nici nu-mi bat prea tare capul, ca nu-i sarcina de serviciu, e doar hobby) si nici nu indraznesc sa-mi zic blogger. N-am castigat premii, n-am castigat bani. Dar am castigat cunostinte, m-am imbogatit sufleteste si mi-am satisfacut placerea (aproape nevoia!) de a scrie si de a comunica. Poate n-am prea mult talent, poate n-am nici stil si sigur n-am nici un loc pe podium. Dar am alte satisfactii.

Bucuria mea cea mai mare e ca unii chiar ma iau in seama, se obosesc sa ma citeasca, ba chiar sa comenteze. Poate chiar sa ma contrazica, sa ma certe, uneori sa ma insulte. Dar se cheama ca nu m-au ignorat! Dincolo de like-uri , pozitii in Zeliste si alte sofisticaturi statistice pe care nu le pricep, eu ma uit la numarul de „urmaritori”, cei care dau follow pentru a afla ca postezi ceva nou. Asta e lucrul cel mai important pentru mine: sa castig atentia pe termen lung a cuiva, sa vrea sa ma citeasca si maine, nu doar sa-mi dea un like in trecere!

Si uitandu-ma zilele acestea pe lista „urmaritorilor” (carora le fac smerita o reverenta) am descoperit un cititor mai… altfel. Mai intai fiindca are doar 12 ani si apoi fiindca are blog! Fratilor, cum e sa ai blog la 12 ani? Mai tineti minte cum erati voi la varsta aia?

Primul gand, cand am facut descoperirea, a fost „la naiba, trebuie sa nu mai injur, ma citesc si copiii!” Apoi m-am gandit cam ce mesaj trimit eu celor foarte tineri daca se ratacesc pe tarlaua mea. Sper ca n-am incitat vreodata la lucruri rele, chiar daca un pic de anarhie imi cam zvacneste prin vene; si sper ca n-am facut geseli gramaticale prea mari cat sa influientez negativ rezultatele sesiunilor viitoare de BAC! 🙂

Asadar am un cititor minor! Si care are si blog pe deasupra! M-am intors in timp la varsta asta, deci la primul sfert al vietii mele si am incercat sa-mi amintesc trairile de atunci. Si ce trairi! Primii fiori ai dragostei fata de un tanar brunet si frumos (in ochii mei!) cu 5 ani mai mare si care mi-a acordat suficienta atentie cat sa ma plimbe odata cu bicicleta in jurul blocului; primele gesturi rebele in razboiul meu cu lumea care-mi impune un standard pe care eu nu voiam sa-l accept; primele versuri stangace, dedicate la inceput mamei, tarii, „conducatorului iubit” 🙂  apoi primaverii, cerului si inimii zburdalnice; primele plecari de acasa, in tabara, si primele senzatii de independenta numai fiindca aveam 5 lei in buzunar… Cred ca e frumoasa viata la 12 ani! Inca nu te mistuie grijile, n-ai angoase, n-ai mari framantari, inca esti ocrotit, indrumat, inca nu ti-ai luat zborul pe cont propriu si cu pericolul de a da cu capul in stalp. Of, de ce ne erau bloguri pe vremea celor 12 ani ai mei! Erau jurnale secrete, biletele si scrisori confidentiale, erau „caietele de amintiri” 🙂 …

Daca vreti sa va amintiti cum e viata la 12 ani si daca vreti sa incurajati (si sfatuiti!) un copil care prefera sa scrie pe blog in loc sa asculte manele si care viseaza in versuri in loc sa rasfoiasa jurnale de moda, poftiti pe la Alexandra.

Mai cunoasteti alti copii care au blog? Hai sa-i popularizam! Ca maine-poimaine ne paste artroza, ne intepenesc degetele (si neuronii!) si sa stim cui predam stafeta.

13! Vine apocalipsa!

Vreti sa vorbim despre canicula? Dati-o naibii, si daca vorbim si daca nu, ea tot asa vine. Mai bine vorbim de apocalipsa, desi e valabil acelasi principiu…

Fiindca „eu vara nu dorm” (in privinta asta se pare ca traiesc o vara permanenta!) stau si butonez telecomanda pe canalele de documentare. Si am vizionat de curand un documentar despre Apocaliptici. Cine-s astia? Pai niste oameni convinsi ca sfarsitul lumii e aproape si care nu vor sa fie luati pe nepregatite. Niste oameni care trateaza apocalipsa  aproape ca pe un hobby, ii dedica timp, bani si antrenamente intense. In America par a fi destul de multi desi cred ca si pe la noi s-au molipsit cativa. Recunosc ca si eu am mereu in camara cateva conserve in plus si am in minte un „plan strategic” de evacuare in caz de calamitate dar sunt departe de a-mi dedica viata confruntarii  cu catastrofa. M-am convins iarna trecuta, dupa cateva ninsori abundente, cum se golesc rafturile magazinelor si cum se inmultesc lipsurile numai pentru ca transporturile sunt paralizate doua zile…

Nu va fac acum capul mare cu apocalipsa, fiecare o vede in mod propriu. Ce m-a surprins a fost modul diferit in care se pregates oamenii pentru ea. Cei mai multi o ignora; sau nici nu cred ca ea  ar fi posibila, ca lor nu li se poate intampla asa ceva. Unii sunt resemnati, stiu ca ea va veni, o asteapta si sunt gata sa mearga la judecata de apoi cu sufletul curat si cu speranta intr-o viata viitoare mai cu noroc. Dar sunt destui care nu vor sa fie victime sigure, cred ca atata timp cat exista o sansa de a se salva ei vor incerca acea sansa. Astia sigur n-au invatat „Miorita” in scoala! 🙂

Documentarul urmarea trei exemple. Mai intai o familie normala, de conditie medie, chiar modesta, dintr-un cartier linistit de periferie de metropola. Totul parea banal in existenta lor doar ca oamenii acumulau in pivnita amenajata special provizii de apa si alimente neperisabile pentru minim sase luni. Convertisera chiar si economiile in metale pretioase ce puteau folosi, la o adica, ca moneda de schimb. Intreaga familie, chiar si copiii, mergeau regulat intr-un poligon si se antrenau la trasul cu arma la tinta ca sa se poata apara daca lucrurile ar scapa de sub control si ar izbucni revolte de strada. Dupa ce si-au expus toata strategia , specialistul (caci exista si un specialist in domeniu care analiza cazurile!) le-a spus ca stau bine la toate capitolele, mai putin la planul de evacuare in caz ca ar trebui sa paraseasca orasul.

Al doilea caz era al unui domn aproape de varsta pensionarii care voia sa-si puna familia la adapost in caz de atac nuclear , asa ca-si investise toata averea intr-un buncar, departe de zonele locuite dar totusi intr-o zona accesibila . Aflat la 6 metr sub pamant, dotat cu sisteme moderne de ventilare si filtrare a aerului, buncarul le folosea in mod constant ca „locuinta de vacanta”Provizii de alimente avea din belsug, mare problema era depozitarea une cantitati mai mari de apa, caci adapostul trebuia sa fie locuit de 12 persoane. Specialistul i-a dat si acestui apocaliptic OK-ul, doar ca i-a recomandat sa-si schimbe jobul, caci fiind agent de vanzari, deci mereu pe drumuri, risca sa nu fie alaturi de familie cand s-ar fi produs cataclismul.

Al trilea caz era al unor familii care se hotarasera sa actioneze in comun. Barbatii, fost soldati in trupe speciale, ii organizase si instruise ca pe o unitate militara. Pusesera banii in comun, cumparasera un teren vast in munti si construisera acolo o adevarata fortareata. Totul era securizat, supravegheat, nimeni nu putea intra in perimetru fara a fi observat. Oamenii isi pregatisera surse alternative de energie, panouri solare, mini-eoliene si chiar niste mini-centrale pe baza de lemn (ca doar erau inconjurati de paduri), acelasi sistem fiind folosit pentru alimentarea masinilor, niste camionete ce aveau un fel de sobe puse in remorca iar de acolo se alimenta motorul. Casa era plina de armament, toti , de la mic la mare, era buni tragatori si se antrenau zilnic. Pentru mai multa siguranta aveau si provizii suplimentare in niste ascunzatori greu de gasit, bine camuflate,protejate de capcane. Specialistul le-a zis ca au facut o treaba excelenta, doar ca domeniul lor, fiind foarte mare, e greu de aparat…

Cand s-a terminat documentarul mai ca-mi venea sa dau fuga in camara si sa numar borcanele de compot si pachetele cu cafea si sa vad cata ceapa si cartofi n-am si m-au cuprins remuscarile pentru stiva de borcane goale din beci…Ce ma fac eu, maica, la Apocalipsa, ca nu pot sa rezist doar cu Tic-Tac ? Daca scap neradiata o sa mor de inanitie, nu ma descurc doar cu doua calorii! Da, da’ macar o sa-mi miroasa gura frumos…

Daca ati sti ca peste fix 666 de ore (zic si eu asa, o cifra care suna sinistru) vine Sfarsitul Lumii , ce ati face?Buna tema de gandire pe canicula asta, nu? 🙂