Cum ne îmbogăţim vocabularul

Formatul postării

Sunt expresii care te urmăresc obsesiv până ţi le însuşeşti şi devin ticuri verbale. În urmă cu ceva vreme avusesem în maternitate o pacientă cam sărită de pe fix care ne saluta şi de o sută de ori pe zi cu săru’mâna, servici uşor;şi toot auzind asta până la exasperare , am început să ne salutăm şi noi aşa. Pacienta a plecat de mult, noi am rămas cu salutul. Pe vremea când eram fan al lui Stătică şi al Flăcăricăi din Inimă de ţigan ajunsesem să vorbesc numai cu făi, mămică, de mă enervam singură că nu pot scăpa de ticul ăsta.

Acum, de la băi, am venit cu alt tic. Una dintre asistentele de la baza de tratament vorbea româneşte într-un mod haios, evitând cuvintele de legătură. Fiindcă eu şi soţul aveam ore diferite de proceduri , am rugat-o , dacă se poate, să ne programeze cam la aceeaşi oră. Amabilă, ne-a zis biiine, veniţi doisprezece! Eh, eram numa doi, dar ne-am descurcat…

Una dintre colegele ei o întreba într-o zi dacă s-a tuns, iar ea susţinea că nu, tunsnumaimai!

A trebuit să mă gândesc puţin cum se desparte în cuvinte chestia asta: tuns numai mai, tuns nu, mai, tuns nu, mai-mai…

Dar de la ea m-am ales cu o nouă expresie în palmares. De câte ori ne aşezam pentru procedurile electrice, ne monta electrozii şi zicea: acuma dau intensitatee.Biiine la domnu’? Biiine la doamna? Se simte şi la picioarele?

Să vă spun de câte ori pe zi spun biine la domnu?dau intensitate?….

Noroc că acum lucrez în radiologie, deci e ceva intensitate pe acolo, că altfel cine ştie ce mai înţelegea lumea.

 

Şi tot de la tratament, de la Covasna:

Sala de proceduri elecrice e un fel de labirint de pereţi de rigips şi perdele în loc de uşi. Deci, cît timp stai şi te curentezi  nu vezi, dar auzi tot ce se întâmplă în incintă.

Eu, în separeul meu retras, savurez plăcerea gâdilatului electric în ceafă şi pe articulaţiile scapulo-humerale (ei, era prea prozaic să zic umeri) şi trag cu urechea la conversaţiile din jur. Asistenta strigă un pacient, omul intră şi probabil că o ia spre separeul în care mergea de obicei.

-Nu acolo, domnu, aici, în faţă!

-Mă scuzaţi, eu eram obişnuit în fund.

-Ia mai obşnuiţi-vă şi-n faţă, nu numai în fund!

Ce râs general a urmat după dialogul ăsta, nu vă mai povestesc…

Salutare! Szia!

Formatul postării

Bine v-am găsit, dragilor!

Partea rea a  oricărui lucru bun e că are şi un sfârşit. Aşa şi cu concediul. Fuse şi se duse!…

Deşi n-am fost în nici un loc exotic şi nici măcar în vreo staţiune balneară de top, pot să spun cu mâna pe inimă ( că doar în Staţiunea Inimii am fost!) că m-am bucurat de relaxare maximă. Mă pregătisem psihologic pentru două săptămâni de plictiseală dar n-a fost deloc aşa, nici nu ştiu când a trecut timpul, când a trebuit să-mi strâng bagajul pentru întoarcere am avut senzaţia că abia ce-l înşirasem în dulap.

Iar dovada că m-am deconectat total de la activităţile cotidiene am avut-o la întoarcerea la muncă, când am avut un moment ( şocant!) de ezitare fiindcă mi-am dat seama că uitasem până şi parolele de accesare a programelor de calculator. Aşa că am preferat să pun chestia asta pe seama relaxării maxime, nu pe mielina care începe să mi se cojească de pe neuroni.🙂

hotel-montana-covasna-exterior-300x300-101271N-o să încep să povestesc acum lucruri din concediu, e adevărat că am adunat câteva amintiri nostime, dar e timp pentru ele. O să vă spun doar că vă recomand cu căldură un sejur terapeutic la Covasna, la hotel Montana, chiar dacă nu aveţi (încă!) probleme cardo-circulatorii, dar clima e minunată, oamenii amabili şi serviciile destul de satisfăcătoare, dacă nu sunteţi nişte mofturoşi cu pretenţii. Şi să nu-i credeţi pe cei care încearcă să inoculeze ideea că ungurii din zonă s-ar uita urât la vorbitorii de limbă româna, că nu-i deloc adevărat; şi pentru ei deviza clientul nostru, stăpânul nostru are aceeaşi valoare, ba chiar am sesizat mai multă politeţe şi promtitudine ca pe alte plaiuri mioritice. Iar numărul de steaguri tricolore arborate prin curţi şi prin balcoane e mult mai mare decât prin Ploieşti, de exemplu!

În concluzie, m-am întors cu forţe proaspete, parţial refăcută (în traducere liberă asta înseamnă că am plecat şuie şi înţepenită pe stânga iar acum sunt parţial şuie pe dreapta, dar asta se datorează unei proaspete achiziţii de tengâtită virală pe motiv de consum de apă foarte rece de la dozatorul de la serviciu) şi cu chef de muncă, plus de învăţat, că sunt pe ultima sută de metri înaintea examenului de absolvire a cursului de radiologie.

Şi ca să dovedesc că am învăţat ceva şi în concediu (nu radiologie, Doamne fereşte!):  Szia! Csokollak! Adică La revedere!

Absent motivat

Formatul postării

Ca să nu mai păţesc ca data trecută, cand am fost dată dispărută fără urmă fiindcă am lipsit cam mult de pe blog, de data asta îmi anunţ anticipat absenţa. Gata, mi-a venit şi mie rândul să plec în vacanţă! Unii pleacă în Thailanda, alţii prin Italia sau Bulgaria, eu…p-aci, pe aproape, pe la Covasna. Sau, hai, ca să sune mai exotic sau cosmopolitan, în Ţinutul Secuiesc.Că tot n-am nevoie de paşaport sau viză! Încă…

Vă doresc un sfârşit de vară minunat, să munciţi cu spor şi să vă relaxaţi cu şi mai mult spor. Promit să fac o mofetă şi pentru voi ( aşa sunt unii defecţi, intră de bună voie în camera de gazare!)

Dacă n-o să am acces la internet (ceea ce e foarte probabil) o să ne citim cu bine după 15 septembrie. Poate chiar în limba maghiară.🙂

sezi-bland-si-vezi-ca-s-in-concediu

 

Zi de sărbătoare, mai ales la mare

Formatul postării

Azi mai toată ţara e în chef. Că Măria e Mărie chiar şi fără pălărie!

Urez tuturor celor ce îşi serbează onomastica multă sănătate, bucurii şi bomboane la copii, plus alea-alea…..(a se completa de fiecare pe linia punctată în funcţie de preferinţe şi necesităti)

În mod special am un gând bun către toti marinarii aflaţi în porturi sau pe mări şi oceane. Să-i ocrotească Neptun şi Maria, să aibă vânt bun din pupa şi să-i pupe cine le e drag! Urare valabilă şi pentru cei care au părăsit marea dar au rămas cu amintiri, nostalgii şi…reumatisme!

Sărbă(u)toriţi ferciţi!

la-mulţi-ani-bătrân-marinar

Plagiatorul din Tecuci

Formatul postării

Să zicem că te trezeşte cineva brusc din somn şi te întreabă : spune tot ce ştii despre Tecuci! Ăăăăă…

Eu n-aş putea să însăilez prea multe fraze şi cu siguranţă primul gând m-ar duce la  celebrul muştar. Dar viaţa are grijă să-ţi predea lecţii şi să nu te lase să te îneci în ignoranţă.

Dincolo de faptul că e un orăşel din Moldova, un important nod feroviar şi că se află pe malul Bârladului, că acolo se află o fabrică de conserve, am mai descoperit ieri ceva: că acolo se editează un ziar local, Tecuceanul, unde îşi etala măiestria lirico-intelectuală o oarecare jurnalistă Nina Alina Popa. Mai exact se edita, fiindcă am înţeles că publicaţia s-ar fi închis. Dar celebra jurnalistă locală a continuat să-şi etaleze talentul literar pe facebook, unde e aplaudată de peste 150 de prieteni.

Ce mă interesează pe mine „cariera” acestei duamne? Zău dacă mi-aş fi pierdut vreo secundă din viaţă vorbind despre ea daca n-ar fi avut nesimţirea de a mă copia grosolan şi a-şi însuşi  din articolele mele de pe blog şi a le etala pe facebookul personal ca_creaţii proprii.

Nu e prima dată cănd mi se întâmplă să fiu plagiată, acum vreun an cineva mi-a copiat aproape integral blogul, se obosea să schimbe doar pozele. Dar lumea e mică şi sunt oameni care găsesc repede adevărul. Atunci s-a dat singură de gol fiindcă am primit nişte pingbackuri de la postările ei. S-a rezolvat repede, doar cu bătut obrazul a „ruşinică” şi blogul-pirat a fost şters imediat. Acum am aflat tot din nişte pingbackuri primite de la un blog care făcea dezvăluirea şi o demasca pe marea jurnalisă. Am fost curioasă sa-i fac o vizită( fără flori şi bomboane) dar n-am avut ce vizita, toate postările copiate erau şterse. Noroc cu capturile făcute de cel care a descoperit măgăria asta ieftină şi căruia îi mulţumesc că a luat atitudine, chiar daca scopul a fost doar acela de a o face pe duamnă de… cacao, nu a mă avertiza pe mine să-mi cer drepturile de autor.

Să mor io dacă înţeleg care-i şmerchezu şi satisfacţia de a pretinde că ai scris ceva ce ai preluat cu copy-paste! Şi să te mai pretinzi şi…jurnalist! Halal jurnalism , halal moralitate! Că de talent nu cred că putem vorbi dacă te cobori la a copia nişte texte lejere de blog în loc să creezi nişte capodopere literare! Duamnă Nina Alina Popa, nu crezi că-mi datorezi nişte explicaţii? Eventual şi nişte scuze (atât mie cît şi celor pe care i-ai fraierit ordinar)?

Înţeleg că plagiatul a devenit cotidian, că unii l-au ridicat la rang de artă, că e vremea în care cei lipsiţi de valoare îşi poleiesc mizeria cu lucruri de furat (nici măcar de împrumutat!). Dar mai înţeleg că toate astea trebuie şi plătite cănd ies la iveală, nu? Deci…

Ce credeţi că ar trebui să-i fac eu duamnei? (nu că n-aş şti, dar poate voi aveţi mai multă imaginaţie)

A şti sau a nu şti?Aceasta-i utopia!

Formatul postării

Oamenii mor. Unii mai devreme, alţii mai târziu. Pe unii moartea îi loveşte brusc, cât o batere din gene, altora le dă preaviz cu multă vreme înainte. Dar nu vreau să scriu nici o elegie ,nici o alegorie despre moarte, în definitiv e ceva foarte banal, ni se întâmplă tuturor. Eu altceva vreau să analizez.

Un om a ajuns la medic, i s-au făcut toate testele iar medicul i-a spus sec, statistic: cel mai probabil mai ai de trăit vreo şase luni, cel mai optimist ar fi un răgaz de doi ani! Că aşa spun statisticile! Omul nu s-a pus pe bocit, nici n-a comunicat printr-o oiţă ce fel de fluieraş vrea să i se pună la cap. A adunat familia şi toti colaboratorii, le-a spun ce şanse are, a pus toate lucrurile în ordine ca treaba să poată merge strună şi fără el şi după ce şi-a luat povara asta de pe suflet a plecat în lume să-şi caute leac. În câteva luni era operat, refăcut, urma un tratament experimental care a avut succes. Şi viaţa a mers mai departe, omul e bine-mersi şi azi!

Un om  a ajuns la medic, a fost consultat , iar familiei i s-a spus că nu mai e nimic de făcut, sfârşitul e inevitabil şi aproape. Familia n-a putut să-l împovăreze pe pacient cu ştirea asta, i-a tot spus că va fi bine, că trebuie doar să se mai întremeze puţin ca să poată suporta o operaţie ce i se va face în curând. Şi omul îi ruga în fiecare zi să-l ducă la operaţie fiindcă se simte mai întremat; a murit cu durere în suflet că familia nu i-a acordat o şansă, că sigur operaţia aia l-ar fi salvat.

Un om a ajuns la medic, a fost diagnosticat cu o tumoră malignă. Familia nu i-a spus, l+au convins ca va urma o operaţie banală, în curând se va întoarce sănătos acasă. După operaţie, pe cînd se recupera plin de optimism la terapie intensivă, unul din chirurgii care îl operaseră i-a spus sec ” tumora am scos-o, să sperăm că n-o să apară metastazele prea curând”. Luat pe nepregătite omul a clacat, a făcut o comoţie cerebrală şi este în comă.

O femeie a aflat că are cancer de col uterin. N-a spus nimănui, să nu-şi împovăreze familia. Doar când n-a mai avut încotro şi a trebuit să meargă pentru intervenţie chirurgicală în străinătate i-a spus soţului. Care soţ, şocat şi de veste dar şi de faptul că i s-a ascuns acest lucru până în ultima clipă, a facut un accident vascular. Aşa că femeia a zăcut singură într-un spital , iar soţul ei în alt spital.

Acestea nu-s poveşti, sunt doar câteva întâmplări din viaţa de zi cu zi. Sunt urmări diferite ale deciziei de a-i spune sau nu unui pacient cu o boala severă sau incurabilă în ce stadiu al bolii se află şi ce opţiuni ar avea.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte, au luptat şi au învins+o.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte , au abandonat imediat lupta si au fost înfrânţi.

Ştiu oameni care n-au ştiut că sunt condamnaţi la moarte şi au pierdut o luptă pe care nici n-au început-o.

Nu ştiu pe nimeni care să nu fi ştiut că e condamnat dar să fi câştigat .

Deci?…Sinceritate, speranţe deşarte, adevăr sau ignoranţă?

Dacă aţi avea pe cineva drag cu un diagnostic sumbru, i-aţi spune adevărul? Dar dacă aţi fi voi cel condamnat, aţi vrea să vi se spună?

pe pat de spital

Oare e corect?…

Formatul postării

Nu mi-a făcut nici un rău. Dar nici bine nu mi-a făcut. Nu era cetăţean român. Nici vreo decoraţie naţională n-a primit(poate să i se acorde vreuna post-mortem, dar nu văd să se grăbească cineva să i-o confere). N-a locuit în ţara asta. Nici nu i-a vorbit limba.  Dar cică a iubit-o. A fost căsătorită cu un rege demisionar, deci  nici n-a văzut măcar tronul României. Nu ştiu mai nimic despre ea, decât poveştile emoţionant-siropoase pe care le văd acum pe toate posturile de televiziune.

Acum a murit şi se va declara zi de doliu naţional, cu onoruri militare, alea-alea… Fiindcă a fost Ana de România! Oare e corect?

Nu că aş fi cârcotaşă, că aş avea ceva să-i reproşez, ca n-a mâncat salam cu soia cu mine sau că ar fi trăit dintr-o renta acceptată de la comuniştii cei odioşi, nu că mi-ar fi fost antipatică sau că nu mi-ar fi plăcut cum se îmbrăca. Nu, nimic din toate astea. Doar că nu înţeleg în ce calitate oficială beneficiază regina Ana de Bourbon-Parma de doliu naţional în România!. Fiindcă, oricât de carismatică ar fi fost ea ca persoană, n-a avut nici un statut privilegiat  şi nici o funcţie în statul român.

Şi, urmând acest precedent, o sa fim în doliu naţional şi când va răposa principele Duda?… Nu că n-aş avea alte griji sau că aş avea insomnii date de aceste dileme, vreau doar să ştiu când trebuie să cobor drapelul în bernă. În bernă, nu în Berna, unde a trăit regina…