Adevărul, doar adevărul

Standard

Adevărul e unul singur şi e veşnic! Zău? Mie asta mi se pare o minciună gogonată.Sau un slogan ieftin, pentru cei săraci în circumvoluţiuni.

Ironia sorţii:  uneori adevărul rămâne veşnic neştiut când moare omul ce a refuzat să-l facă public, alteori el iese la lumină tocmai fiindcă a murit cel ce îl ţinea captiv!

E de preferat o sfântă naivitate care te face să trăieşti toată viaţa ân minciună fiindcă n-ai vrut sau n-ai ştiut să cauţi adevărul?  E o durere sau o consolare să afli adevărul prea târziu, cînd nu mai poţi cere nicio explicaţie celui care ţi l-a ascuns?  Dacă adevărul altuia ucide propriul tău adevăr, care e mai adevărat?…

Cam multe întrebări pentru un adevăr aşa de simplu şi de clar…

 

A existat vreo mincină pe care aţi considerat-o multă vreme un adevăr?

citatcelebru82

Fără cuvinte

Standard

Cândva se obişnuia să se taie panglica la o inaugurare. Azi , ea se feliază. Bănuiesc că şi achiziţionarea de foarfece intră la capitolul investiţii…

(Imaginile n-au nici o tentă politică, nici nu m-am uitat prea bine cine sunt protagoniştii.M-au interesat doar foarfecele.)

 

big_lso_1274

????????????????????????????????????

fodor-si-cindrea

inaugurare-500x332

inaugurare-drum-panaci

inaugurare-pavilion-cnm-astra-13

moment_taiere_panglica

prima1

ribbon-cutting

Voi aţi tăiat vreodată vreo panglică?(oare cordonul ombilical poate fi asimilat ideii de panglică? că m-aş putea şi eu lăuda cu ceva…🙂 )

Gata!!

Standard

Dragă lume,

Doar proverbiala mea modestie (şi faptul că nici nu ştiu cum!) mă opreşte să nu pun în fundal un marş triumfal sau măcar nişte trâmbiţe şi nişte tobe ca să pot să anunţ că gata!, am terminat cursul de radiologie. Şi nu l-am terminat oricum, să bifez că l-am făcut şi atât, ci l-am terminat în glorie. După aproape un an de navetă la Bucureşti, de descoperit meandrele nesuferitului de metrou, de uitat ca_ curca-n crăci la butoanele de la masa de comandă, de repetat tot ce uitasem din anatomia învăţată acum mai bine de trei decenii, de luat notiţe pe caiet, pe carneţel, de orice foaie găsită la îndemână, de înfruntat gândul că niciodata n-o să-i dau de cap afurisitei asteia de radiologii, iată că a venit şi examenul final. Şi nu m-am făcut de ruşine, am terminat cu 9,67! Adică un 9,75 la examenul practic şi un 9,60 la cel scris. Da, tovarăşi, ştiu că era loc şi de mai bine, îmi fac autocritica de rigoare şi promit că data viitoare când mă mai apuc de un curs o să iau zece curat(asta dacă o să mă apuc de cursul Dunării sau măcar al Teleajenului, că mi-e mai la îndemână!🙂  ). Ce să-i faci, perfecţiunea nu-i de mine, dar oricum am ieşit un fel de şef de promoţie, dacă promoţie s-o fi numind asta care nu-i 2+1 gratis…

Aşa că de azi înainte, dacă vă apucă vreun junghi când treceţi prin Văleni, dacă vă fracturaţi vreo unghiuţă sau vreun fir de păr, sau dacă pur şi simplu vreţi să vedeţi ce splendid arătaţi pe dinăuntru, apelaţi cu încredere la serviciile mele, am ţidulă că-s pui de radiolog, nu mai facem treabă de amator! Ei, dacă pe urmă o să căpătaţi o uşoară tentă verzuie, presupuneţi că aţi făcut oarece fotosinteză, nu că v-am dat o doză cam mare de radiaţii. Că dacă şi la prieteni ne mai zgârcim şi ne apucă spiritul de economie…🙂

Mirosuri

Standard

Până acum cunoşteam( şi recunoşteam) bine mirosul începutului de viaţă. Şi al naşterii, dar mai ales al nou-născutului. Puiul de om are o aroma aparte, un parfum minunat de miere, iarbă crudă, lapte proaspăt şi …curat. Bine, poate el, puiul de om , să emane şi nişte mirosuri, mamă-mamă, de-ţi vine să toooot fugi, numa cu nasu-n pamperşi să nu dai.🙂

Acum trebuie să învăţ mirosuri noi:cel de transpiraţie şi sânge al pacienţilor cu traumatisme , cel de transpiraţie şi jeg al celor certaţi cu săpunul, cel de Chanel-uri al duduilor care tornă parfum pe ele cu damigeana, de-ţi usucă mucoasa nazală instantaneu, cel al substanţelor de la maşina de developat… Zilele trecute am descoperi un miros nou, unul pe care n-o să-l pot uita niciodată: mirosul bătrîneţii!

Spre sfârşitul programului a venit un bătrân cu probleme de şold şi de genuchi, probleme absolut normale la vârsta lui. S-a dezbrăcat cu încetinitorul, s-a urcat cu greutate pe masă. Mai mult a durat dezechiparea şi poziţionarea decât radiografierea în sine. L-am lăsat să-si încheie atent nasturii de la cămaşă şi m-am dus să developez filmul. Când eu terminasem, el mai avea de închis doi nasturi. A salutat şi a mulţumit politicos şi a ieşit pe hol, să aştepte rezultatele. În urma lui a rămas un parfum pregnant,de mucegai şi gutui coapte.

Nu, nu mirosea urât, nu genul acela de mucegai înecăcios pe care nu-l suport de vreo trei decenii, de când am astm. Iar bătrânul chiar era foarte curat îmbracat, cu o dungă impecabilă la mânecile camăşii, cu indispensabili noi, cu pantofii fără nici o urmă de noroi. Mi-am dat seama că omul venise îmbracat cu hainele bune, haine care se îmbracă doar la nunţi sau înmormântări (sau pregătite pentru înmormântări!), haine ţinute în odaia bună, acolo unde pe şifonier se pun gutuile să se mai coacă, iar în şifonier se pune naftalină, cat să nu roadă moliile prosoapele pregătite spre a se da la propria înmormântare.

Nu, nu mirosea a moarte. Moartea miroase a frică, a descompunere, a început de uitare. Era doar mirosul bătrâneţii, a neputinţei care se agaţă de decenţă, a bunul simţ împletit cu sărăcia. Şi al triteţii, o tristeţe care m-a urmărit toată ziua, la fel ca mirosul de gutui, naftalină şi mucegai. Poate de-aia nu-mi plac gutuile…

Picătura…chinezească

Standard

Da, mai trăiesc! Şi încerc şi să mai scriu, printre picături.Mai am două săptămâni până la examen şi pe urmă scap de orice grijă, o să şed la gura sobei şi-o să toooot povestim. Dar până atunci, una scurtă . Şi reală, chiar dacă nu pare.

 

Doi oameni oarecare, cam neieşiţi din locul natal, au fost într-o excursie de câteva zile în China. La întoarcere, ca tot omu’ entuziasmat de ce a văzut, nu mai conteneau cu povestitul. Că ce minunat a fost, că ce alea-alea au văzut…

I-a ascultat şeful lor cât i-a ascultat, dar la un momentdat s-a cam săturat de poveşti aşa că le-a tăiat-o scurt:

-Mă, da’ la Huedin aţi fost?

-‘Aide, sefu’, că China-i aşa mare şi n-am stat decât câteva zile, când să ajungem până la Huedin!!….

 

Chiar: a fost cineva la Huedin?🙂

Cum ne îmbogăţim vocabularul

Standard

Sunt expresii care te urmăresc obsesiv până ţi le însuşeşti şi devin ticuri verbale. În urmă cu ceva vreme avusesem în maternitate o pacientă cam sărită de pe fix care ne saluta şi de o sută de ori pe zi cu săru’mâna, servici uşor;şi toot auzind asta până la exasperare , am început să ne salutăm şi noi aşa. Pacienta a plecat de mult, noi am rămas cu salutul. Pe vremea când eram fan al lui Stătică şi al Flăcăricăi din Inimă de ţigan ajunsesem să vorbesc numai cu făi, mămică, de mă enervam singură că nu pot scăpa de ticul ăsta.

Acum, de la băi, am venit cu alt tic. Una dintre asistentele de la baza de tratament vorbea româneşte într-un mod haios, evitând cuvintele de legătură. Fiindcă eu şi soţul aveam ore diferite de proceduri , am rugat-o , dacă se poate, să ne programeze cam la aceeaşi oră. Amabilă, ne-a zis biiine, veniţi doisprezece! Eh, eram numa doi, dar ne-am descurcat…

Una dintre colegele ei o întreba într-o zi dacă s-a tuns, iar ea susţinea că nu, tunsnumaimai!

A trebuit să mă gândesc puţin cum se desparte în cuvinte chestia asta: tuns numai mai, tuns nu, mai, tuns nu, mai-mai…

Dar de la ea m-am ales cu o nouă expresie în palmares. De câte ori ne aşezam pentru procedurile electrice, ne monta electrozii şi zicea: acuma dau intensitatee.Biiine la domnu’? Biiine la doamna? Se simte şi la picioarele?

Să vă spun de câte ori pe zi spun biine la domnu?dau intensitate?….

Noroc că acum lucrez în radiologie, deci e ceva intensitate pe acolo, că altfel cine ştie ce mai înţelegea lumea.

 

Şi tot de la tratament, de la Covasna:

Sala de proceduri elecrice e un fel de labirint de pereţi de rigips şi perdele în loc de uşi. Deci, cît timp stai şi te curentezi  nu vezi, dar auzi tot ce se întâmplă în incintă.

Eu, în separeul meu retras, savurez plăcerea gâdilatului electric în ceafă şi pe articulaţiile scapulo-humerale (ei, era prea prozaic să zic umeri) şi trag cu urechea la conversaţiile din jur. Asistenta strigă un pacient, omul intră şi probabil că o ia spre separeul în care mergea de obicei.

-Nu acolo, domnu, aici, în faţă!

-Mă scuzaţi, eu eram obişnuit în fund.

-Ia mai obşnuiţi-vă şi-n faţă, nu numai în fund!

Ce râs general a urmat după dialogul ăsta, nu vă mai povestesc…