Zi de sărbătoare, mai ales la mare

Formatul postării

Azi mai toată ţara e în chef. Că Măria e Mărie chiar şi fără pălărie!

Urez tuturor celor ce îşi serbează onomastica multă sănătate, bucurii şi bomboane la copii, plus alea-alea…..(a se completa de fiecare pe linia punctată în funcţie de preferinţe şi necesităti)

În mod special am un gând bun către toti marinarii aflaţi în porturi sau pe mări şi oceane. Să-i ocrotească Neptun şi Maria, să aibă vânt bun din pupa şi să-i pupe cine le e drag! Urare valabilă şi pentru cei care au părăsit marea dar au rămas cu amintiri, nostalgii şi…reumatisme!

Sărbă(u)toriţi ferciţi!

la-mulţi-ani-bătrân-marinar

Plagiatorul din Tecuci

Formatul postării

Să zicem că te trezeşte cineva brusc din somn şi te întreabă : spune tot ce ştii despre Tecuci! Ăăăăă…

Eu n-aş putea să însăilez prea multe fraze şi cu siguranţă primul gând m-ar duce la  celebrul muştar. Dar viaţa are grijă să-ţi predea lecţii şi să nu te lase să te îneci în ignoranţă.

Dincolo de faptul că e un orăşel din Moldova, un important nod feroviar şi că se află pe malul Bârladului, că acolo se află o fabrică de conserve, am mai descoperit ieri ceva: că acolo se editează un ziar local, Tecuceanul, unde îşi etala măiestria lirico-intelectuală o oarecare jurnalistă Nina Alina Popa. Mai exact se edita, fiindcă am înţeles că publicaţia s-ar fi închis. Dar celebra jurnalistă locală a continuat să-şi etaleze talentul literar pe facebook, unde e aplaudată de peste 150 de prieteni.

Ce mă interesează pe mine „cariera” acestei duamne? Zău dacă mi-aş fi pierdut vreo secundă din viaţă vorbind despre ea daca n-ar fi avut nesimţirea de a mă copia grosolan şi a-şi însuşi  din articolele mele de pe blog şi a le etala pe facebookul personal ca_creaţii proprii.

Nu e prima dată cănd mi se întâmplă să fiu plagiată, acum vreun an cineva mi-a copiat aproape integral blogul, se obosea să schimbe doar pozele. Dar lumea e mică şi sunt oameni care găsesc repede adevărul. Atunci s-a dat singură de gol fiindcă am primit nişte pingbackuri de la postările ei. S-a rezolvat repede, doar cu bătut obrazul a „ruşinică” şi blogul-pirat a fost şters imediat. Acum am aflat tot din nişte pingbackuri primite de la un blog care făcea dezvăluirea şi o demasca pe marea jurnalisă. Am fost curioasă sa-i fac o vizită( fără flori şi bomboane) dar n-am avut ce vizita, toate postările copiate erau şterse. Noroc cu capturile făcute de cel care a descoperit măgăria asta ieftină şi căruia îi mulţumesc că a luat atitudine, chiar daca scopul a fost doar acela de a o face pe duamnă de… cacao, nu a mă avertiza pe mine să-mi cer drepturile de autor.

Să mor io dacă înţeleg care-i şmerchezu şi satisfacţia de a pretinde că ai scris ceva ce ai preluat cu copy-paste! Şi să te mai pretinzi şi…jurnalist! Halal jurnalism , halal moralitate! Că de talent nu cred că putem vorbi dacă te cobori la a copia nişte texte lejere de blog în loc să creezi nişte capodopere literare! Duamnă Nina Alina Popa, nu crezi că-mi datorezi nişte explicaţii? Eventual şi nişte scuze (atât mie cît şi celor pe care i-ai fraierit ordinar)?

Înţeleg că plagiatul a devenit cotidian, că unii l-au ridicat la rang de artă, că e vremea în care cei lipsiţi de valoare îşi poleiesc mizeria cu lucruri de furat (nici măcar de împrumutat!). Dar mai înţeleg că toate astea trebuie şi plătite cănd ies la iveală, nu? Deci…

Ce credeţi că ar trebui să-i fac eu duamnei? (nu că n-aş şti, dar poate voi aveţi mai multă imaginaţie)

A şti sau a nu şti?Aceasta-i utopia!

Formatul postării

Oamenii mor. Unii mai devreme, alţii mai târziu. Pe unii moartea îi loveşte brusc, cât o batere din gene, altora le dă preaviz cu multă vreme înainte. Dar nu vreau să scriu nici o elegie ,nici o alegorie despre moarte, în definitiv e ceva foarte banal, ni se întâmplă tuturor. Eu altceva vreau să analizez.

Un om a ajuns la medic, i s-au făcut toate testele iar medicul i-a spus sec, statistic: cel mai probabil mai ai de trăit vreo şase luni, cel mai optimist ar fi un răgaz de doi ani! Că aşa spun statisticile! Omul nu s-a pus pe bocit, nici n-a comunicat printr-o oiţă ce fel de fluieraş vrea să i se pună la cap. A adunat familia şi toti colaboratorii, le-a spun ce şanse are, a pus toate lucrurile în ordine ca treaba să poată merge strună şi fără el şi după ce şi-a luat povara asta de pe suflet a plecat în lume să-şi caute leac. În câteva luni era operat, refăcut, urma un tratament experimental care a avut succes. Şi viaţa a mers mai departe, omul e bine-mersi şi azi!

Un om  a ajuns la medic, a fost consultat , iar familiei i s-a spus că nu mai e nimic de făcut, sfârşitul e inevitabil şi aproape. Familia n-a putut să-l împovăreze pe pacient cu ştirea asta, i-a tot spus că va fi bine, că trebuie doar să se mai întremeze puţin ca să poată suporta o operaţie ce i se va face în curând. Şi omul îi ruga în fiecare zi să-l ducă la operaţie fiindcă se simte mai întremat; a murit cu durere în suflet că familia nu i-a acordat o şansă, că sigur operaţia aia l-ar fi salvat.

Un om a ajuns la medic, a fost diagnosticat cu o tumoră malignă. Familia nu i-a spus, l+au convins ca va urma o operaţie banală, în curând se va întoarce sănătos acasă. După operaţie, pe cînd se recupera plin de optimism la terapie intensivă, unul din chirurgii care îl operaseră i-a spus sec ” tumora am scos-o, să sperăm că n-o să apară metastazele prea curând”. Luat pe nepregătite omul a clacat, a făcut o comoţie cerebrală şi este în comă.

O femeie a aflat că are cancer de col uterin. N-a spus nimănui, să nu-şi împovăreze familia. Doar când n-a mai avut încotro şi a trebuit să meargă pentru intervenţie chirurgicală în străinătate i-a spus soţului. Care soţ, şocat şi de veste dar şi de faptul că i s-a ascuns acest lucru până în ultima clipă, a facut un accident vascular. Aşa că femeia a zăcut singură într-un spital , iar soţul ei în alt spital.

Acestea nu-s poveşti, sunt doar câteva întâmplări din viaţa de zi cu zi. Sunt urmări diferite ale deciziei de a-i spune sau nu unui pacient cu o boala severă sau incurabilă în ce stadiu al bolii se află şi ce opţiuni ar avea.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte, au luptat şi au învins+o.

Ştiu oameni care au aflat că sunt condamnaţi la moarte , au abandonat imediat lupta si au fost înfrânţi.

Ştiu oameni care n-au ştiut că sunt condamnaţi la moarte şi au pierdut o luptă pe care nici n-au început-o.

Nu ştiu pe nimeni care să nu fi ştiut că e condamnat dar să fi câştigat .

Deci?…Sinceritate, speranţe deşarte, adevăr sau ignoranţă?

Dacă aţi avea pe cineva drag cu un diagnostic sumbru, i-aţi spune adevărul? Dar dacă aţi fi voi cel condamnat, aţi vrea să vi se spună?

pe pat de spital

Oare e corect?…

Formatul postării

Nu mi-a făcut nici un rău. Dar nici bine nu mi-a făcut. Nu era cetăţean român. Nici vreo decoraţie naţională n-a primit(poate să i se acorde vreuna post-mortem, dar nu văd să se grăbească cineva să i-o confere). N-a locuit în ţara asta. Nici nu i-a vorbit limba.  Dar cică a iubit-o. A fost căsătorită cu un rege demisionar, deci  nici n-a văzut măcar tronul României. Nu ştiu mai nimic despre ea, decât poveştile emoţionant-siropoase pe care le văd acum pe toate posturile de televiziune.

Acum a murit şi se va declara zi de doliu naţional, cu onoruri militare, alea-alea… Fiindcă a fost Ana de România! Oare e corect?

Nu că aş fi cârcotaşă, că aş avea ceva să-i reproşez, ca n-a mâncat salam cu soia cu mine sau că ar fi trăit dintr-o renta acceptată de la comuniştii cei odioşi, nu că mi-ar fi fost antipatică sau că nu mi-ar fi plăcut cum se îmbrăca. Nu, nimic din toate astea. Doar că nu înţeleg în ce calitate oficială beneficiază regina Ana de Bourbon-Parma de doliu naţional în România!. Fiindcă, oricât de carismatică ar fi fost ea ca persoană, n-a avut nici un statut privilegiat  şi nici o funcţie în statul român.

Şi, urmând acest precedent, o sa fim în doliu naţional şi când va răposa principele Duda?… Nu că n-aş avea alte griji sau că aş avea insomnii date de aceste dileme, vreau doar să ştiu când trebuie să cobor drapelul în bernă. În bernă, nu în Berna, unde a trăit regina…

Folclor contemporan

Formatul postării

Glume cu Hans

Întrebat despre tăcerea sa, Iohannis a refuzat să comenteze.

Un procuror DNA se laudă, cu toate că e considerat de colegi puţin dus,
că deţine o înregistrare în care Iohannis vorbeşte.

La grădiniţă, Iohannis nu era un băieţel retras, ci tăcea împreună cu alt
grup de copii.

Dacă ar fi martor într-un proces, până şi-ar termina Iohannis
depoziţia,infracţiunea judecată s-ar prescrie.

Pe lângă Iohannis, călugării tibetani care au făcut legământul tăcerii
par nişte flecari.

În urma vizitei în Israel, Rareş Bogdan a luat un scurt interviu domnului
Iohannis :
– R B : Domnule preşedinte, am înţeles că aţi fost în Jerusalem. Cum vi s-a
părut ?
– K I : Am studiat oraşul cu foarte mare atenţie. Sunt convins că lucrurile
vor merge pe o direcţie bună.
– R B : Aţi fost şi la Zidul Plângerii ?
– K I : Da, eu de obicei sunt optimist, dar acolo am plâns cu plăcere
alături de cetăţenii români din Israel, care m-au întâmpinat acolo cu
lacrimi în ochi.
– R B: Ce v-a plăcut cel mai mult acolo?
– K I: La zid ? Faptul că puteam să privesc şi să tac fără să fiu criticat.

Surse necredibile ne-au declarat că, odată, Iohannis s-a cherchelit la o
nuntă şi a vorbit neîntrerupt două cuvinte.

Lui Iohannis nu-i place sa fie întrerupt când tace.

Iohannis e poliglot. Tace la fel în toate limbile !

În CV-ul lui scrie: Română – tac excelent scris şi vorbit; Germană – tac
excelent scris şi vorbit; Engleză – tac mediu scris şi vorbit.

Iohannis a fost un copil precoce: a început să tacă de la doi ani.

Când tace Iohannis, timpul stă în loc.

Sloganul lui Iohannis : ” sunt preşedintele concediului făcut pe muteşte”.

Iohannis a fost propus să ia conducerea celebrei Cosa Nostra. Cu el
„Omerta” ar fi asigurată 100%.

Dacă Iohannis ar vorbiîn semne nu s-ar mai mişca deloc.

„Culmea răbdării”: „Să asculţi un discurs al lui Florin Piersic şi să-l
traducă Klaus Iohannis”.

Care sunt atracţiile principale pe care le caută Iohannis în concediu?
Cursurile de comunicare cu peştii.

De când a venit Iohannis la Cotroceni, au apărut două noi expresii
populare. „Tace şi face concediile” şi „Mutu’ înconjoară Pământu'”.

Surse de la Administraţia Prezidenţială ne-au şoptit că dl Iohannis, de
fiecare dată când pleacă în concediu, face rezervare pentru şase camere.
Într-una stă el, pe celelalte le subînchiriază.

Dacă până acum românii au fost obişnuiţi să aleagă răul cel mai mic, de
la mandatul lui Iohannis înainte vor trebui să aleagă concediul cel mai mic.

Iohannis le-a dat o lecţie tuturor primarilor care sunt mereu surprinşi
de tot felul de evenimente: pe el concediul nu-l ia niciodată pe
nepregătite.

Iohannis crede că imnul Rapidului este: „Suntem peste tot în concediu”.

Ce spune Iohannis în ultima zi de vacanţă: Stop! Şi de la capăt!

Iohannis cere Parlamentului să voteze urgent Legea concediului prin
corespondenţă.

Fotbalistul preferat : Adi Mutu.

Atitudinea preferată : Silenzio Fleanca.

Jocul preferat: Bătuta pe loc .

Filmul preferat : Tăcerea mieilor.

Proverbul preferat :”tăcerea e de aur”

(sursa: anonim de pe mail)
de-ce-il-iubesc-copii-pe-klaus-iohannis

Dorel nu-i întotdeauna bărbat

Formatul postării

Instituţia la care cu onor prestez e mai securizată decât Rezerva Federală. În afară de zonele în care circulaţia e liberă şi deschisă oricui, restul e cu acces limitat, intrarea se face pe bază de cartelă. Orice intrare într-o secţie sau chiar porţile ce delimitează incinte diferite, respectiv curtea policlinicii, are sistem de închidere automată şi cititor de cartele. Care cartele le purtam toţi angajaţii atârnate de gât, la un loc cu ecusoanele. Accesul devine liber doar în timpul progamului de vizită.

Vine Persoana dinspre pavilionul central al spitalului către policlinică şi ajunge in dreptul portiţei de pe alee. Flutura cartele prin faţa cititorului. Nimic! Mai bag-un repetir. Nimic! Hai şi-a treia oară, poate-i cu noroc. Nimica-nimicuţa! Se întinde peste poartă, că poate se citeşte mai bine pe partea cealaltă. Nici un efect, portiţa nu se clinteşte. Încearcă si cu Sesam, deschide-te. Putea să încerce şi cu susan, nu doar cu Sesam, că tot degeaba. Mai rămânea să se afişeze un banner mare cu pe aici nu se trece!

Să facă drum întors şi să ocolească prin exteriorul curţii spitalului era exclus. Nici să renunţe nu se putea, era musai să ajungă în Policlinică. Aşa că Persoana se gândeşte la planul Be, adică la soluţia radicală a săritului peste poartă. Poarta nu-i prea înalta, nu cred să aiba un metru, dar poate ca i-ar fi mai uşor peste gard, aşa ca se uită pe unde ar fi gardul mai…vulnerabil. Şi…stupoare! Gardul nu mai e, a rămas doar poarta înfiptă-n mijlocul aleii!

Aşa ca face un pas lateral şi trece pe lângă stâlpul de susţinere al porţii.Şi-şi vede de drum ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cât s-or fi amuzat muncitorii care lucrează pe acoperşul noii clădiri aflate chiar lângă alee, nu vă mai povestesc.🙂

Persoana nu sunt eu, cum poate că v-aţi fi gândit. Dar daca nu ar fi venit în vizită pe la noi, peste cinci minute, când am făcut şi eu drumul, dar în sens invers, pun pariu pe orice că aş fi procedat exact la fel ca ea. Ba, mai că aş jura că as fi sărit poarta fără să ma uit la gard…

Poate că as fi ajuns si vedetă pe youtube, sigur n-ar fi ratat muncitorii ocazia de a arăta lumii şi varianta feminină a lui Dorel!Să-i mulţumesc sau să-i reproşez Persoanei că mi-am ratat clipa de celebritate?

Mă paşte isteria

Formatul postării

Sunt ca Albă ca Zăpada înviată din morţi. Sau, mai exact, ca dezgropată la şapte ani!

După ce că sunt de la ţară, că n-am cont pe nici o reţea de socializare, că n-am mai intrat pe net decât pentru nişte mahjonguri şi că mi-e mintea ocupată numai de kilovolţi, miliamperi şi milisecunde, am descoperit, brusc, că am rupt contactul cu realitatea imediată. Da, ştiu de lovitura de stat a lui  împotriva lui Erdogan, ştiu de atentatul din Germania, de campania electorala din Statele Unite, dar nu ştiu cel mai important lucru al momentului: ce naiba este şi la ce foloseşte Pokemonu’! Ştiu doar ca e isterie naţională şi că e musai să-l căutăm, e dat în urmărire internaţională.

Aşa că am scotocit după el prin grădina. Am găsit trifoi cu patru foi, rahat proaspăt de câine, muşuroaie de cârtiţă, ba chiar şi o furculiţă ruginită, dar Pokemon, ioc! Poate n-o fi crescând în zonă submontană, o fi aclimatizat mai la câmpie, sau, ca şi maidanezii, e întâlnit mai mult în mediul urban, că în rural îl îneacă oamenii de cum face ochi, să nu cumva să se mai înmulţească…Da’ nu mă las, mai răscolesc pe sub frunze până-l găsesc; sper doar să nu mă muşte de deget sau să-mi ramână pe sub unghii…

În urmă cu muuulţi ani, pe când făceam eu muuulţi kilometri pe jos ca să fac recepţia mărfii livrate de barză pe la muncitorii sezonieri din fermele agricole de pe litoral, încercam să transform plictiseala drumului solitar într-o aventură, aşa că îmi facusem un fel de joc din a aduna şuruburi şi piuliţe găsite pe drum, să văd  din care sortiment se pierd mai multe. Întotdeauna câştigau şuruburile! Nu ştiu dacă ele erau cele mai pierdute sau dacă îmi era mie mai greu să depistez piuliţele, care erau mai mici şi mai camuflate printre pietricele, dar aşa era scorul de fiecare dată. Eheiii, să fi avut eu inteligenţa de a inventa atunci Şurubmonul! Deveneam erou naţional, făceam un ban cinstit din drepturile de autor şi deschideam şi primele centre de colectare de fier vechi! Da n-am avut instincte capitaliste, credeam că tot ce-i pe drum e bun al întregului popor. Asta e, o sa mor sarac şi cinstit, ca un alt Iliescu din istorie!…

Acu să nu mai lungesc vorba,mă aflu într-un moment de grea cumpănă  a existenţei mele.M-a izbit Pokemonul ăsta mai ca meteoritul pe dinozaur , care a dispărut fără să-şi dea seama ce i se întâmplă, sau ca trenul pe Anna Karenina , care s-a transformat într-un puzzle storcoşit din prea multă dragoste.

Deci:

Unde găsesc eu Pokemonu’?Şi, dacă-l găsesc, pot să-l iau acasă?Şi, dacă-l iau, se premiază sau se impozitează? Şi dacă nu-l gasesc o să am cumva şapte ani de ghinion, pierd ceva la pensie? Şi dacă-l găsesc şi bag de seamă că are ataşată o centura cu dinamită si striga în pokemoneza Allah Akbar, ce fac, îl mai iau sau o iau la fugă? Şi dacă…

pikachuLămuriţi-mă şi pe mine, mai oameni buni, nu mă lăsati în ignoranţă şi cu Pokemonu’ ne-elucidat! Aşa de tare mă obsedează că am ajuns să cânt Pokemonu, Pokemonu, hai la joc! Se pare că a_ lu’_ Nelu nu mai e la modă. Probabil fiindcă nu-i pe galben…