Stop joc sau reload ?

Oamenii mor. Inclusiv noi. Zilnic părăsesc lumea asta cohorte de necunoscuti. Uneori printre ei sunt si cunoscuţi…

Soarta celor mai mulţi nu ne afecteaza, nici nu ştim de ei, deci nu ne stârneşte nici o emoţie. Nu-s de-ai noştri. Sunt şi dintre cei pe care nu i-am întâlnit niciodată dar pe care ii regretăm, chiar îi jelim, fiindcă existenţa lor ne-a marcat cumva. Să mai amintesc de isteria creată la moartea lui Elvis sau a lui Michael ?

Sunt şi morţi atât de mediatizate încât ajung să însemne mult, să capete valoare de simbol, desi sunt banale. Cum ar fi micul emigrant adus de valurile Mediteranei pe plajă si cosmetizat cât să stoarcă fiecărui european o lacrimă sau un actor cunoscut rapus de un virus oarecare (aviar, porcin sau gripal) si devenit un excelent motiv de marketing în vânzarea de vaccinuri pentru populaţia îngrozită că ar putea paţi la fel…

Şi mai sunt şi morţii noştri, cei apropiaţi, a căror plecare lasă un gol imens, multe amintiri şi multă revoltă.Moartea lor e specială fiindcă ei sunt speciali. Speciali pentru noi, anonimi pentru alţii. O parte din noi se stinge odată cu ei şi începem să murim şi noi, celulă cu celulă, speranţă cu speranţă…

Dar mai există nişte cazuri deosebite, unele care ne fac să ne punem întrebări, să ne îndoim de ce credeam până atunci şi să ne schimbăm optica. Pentru câteva clipe mi s-au intersectat drumurile cu o doamnă relativ tânără, sigur mai tânără ca mine, a cărei poveste mi-a răscolit încă odata gândurile şi logica. În urmă cu ceva vreme femeia fusese victima unui accident rutier grav. A stat timp îndelungat în comă profundă, cu un prognostic subru, mai exact fără nici o şansă de supravieţuire.Doar pentru că era tânără şi cei ce o aveau în grijă îi erau colegi, nu s-au îndurat să o decupleze de la aparatele ce o menţineau în viaţă, o viaţă relativă. Şi când nimeni nu mai spera nimic s-a produs miracolul: femeia s-a trezit din comă, s-a recuperat incredibil , fără sechele, şi acum şi-a reluat locul de muncă în spitalul în care zăcuse aproape fără viaţă! E sănătoasă, veselă şi de un optimism contagios.

M-am gândit şi la alţii trecuţi printr-o astfel de experienţă covârşitoare. Cum ar fi Gabriel Cotabiţă, cel căruia cei mai mulţi deja îi plângeau anticipatul deces sau, în cel mai optimist scenariu, traiul de legumă la care ar fi fost condamnat dacă ar fi supravieţuit. Nu numai că a învins moartea, dar e mai plin de viaţă ca niciodată , şi-a învăţat lecţia şi apreciază enorm darul pe care l-a primt, acea a „doua şansă” pe care puţini o primesc.

Aşa ca eu am o mare dilema : cât de uman sau de logic e să accepţi decuplarea unui om despre care ţi se spune că nu mai are nici o şansă de viaţă de la aparatele care-i fac inima s-ă mai bată şi plamânii să se mai umple de aer?

Cândva credeam că cel mai corect e să nu laşi un muribund să atârne inutil la graniţa lumii de dincolo ,dacă tot ştii că nu se va mai întoarce. Ba, mai uman, mi se parea să accepţi donarea de organe vitale sănatoase ce ar putea salva alte vieti, dacă tu ai pierdut pe cineva drag să dai altcuiva şansa de a salva pe altcineva drag lui, iar moartea să nu devină un gest inutil. Acum nu mai cred aşa. Cine suntem noi să refuzăm cuiva dreptul la un miracol? Poate un medic, oricâte investigaţii ar face el, să -ţi garanteze că nu mai e nici o şansă, absolut niciuna?

Şi dacă ma mai gândesc cum unii îşi permit să-şi cumpere câte şanse vor, cum ar fi David Rockeffeler , care a „reciclat” deja 6 inimi pâna acum, chiar nu mai sunt sigură că acceptul de a dona organele e un lucru bun. Noul card de sănătate ar trebui să conţină date şi despre consimţământul de a-ţi dona organele in caz de moarte cerebrală şi multi ar fi fost tentaţi să şi+l dea (chiar şi eu),noroc că până acum nu s-a obosit nimeni să ne întrebe. Eu sigur nu voi accepta. Şi aşa l-am sfătuit şi pe fiul meu, care nu înţelegea de ce mă împotrivesc. De va avea vreodată ghinionul de a se afla intr-o astfel de situaţie, sigur va fi cineva alături care să decidă acest acord, nu e nevoie să-şi semneze anticipat o posibilă condamnare la moarte. Sunt o fiinţă egoistă? Poate. Dar cred prea mult in acest miracol numit „întoarcere din morţi” sau „a doua şansă”, ca să accept să apăs pe butonul de stop joc când ştiu că în univers există un jucător mult mai bun decât mine, unul care îşi permite chiar şi să schimbe regulile fixe ale jocului.

Voi v-aţi da acceptul pentru decuplarea de la aparatele medicale a  cuiva drag dacă vi s-ar spune că nu mai există nici o speranţă?

Mai tare ca Chuck Norris

Daca tot e celebru, hai să ne râdem de el!

Romanii se amuza din orice,chiar si din ceea ce nu merita ….

 (primit pe mail)

 Chinezii de la un parc de urși Panda i-au cerut lui Borcea să scrie o carte despre reproducerea în captivitate.
Borcea a luat Bac-ul cu greu, la 26 de ani, fiindcă nu știa decât tabla înmulțirii.
Inima lui Borcea este un organ sexual fiindcă după fiecare preinfarct se mai naște un copil.
După ce o judecătoare a rămas gravidă cu Borcea, el este adus la tribunal cu cătușe și prezervativ.
Borcea susține că nu e deloc imoral să facă un copil cu amanta în timpul căsătoriei pentru că de fapt face un copil cu viitoarea nevastă în timp ce e căsătorit cu fosta amantă.
În adolescență Borcea se masturba ca toți băieții, dar ținea în el.
Cântecul preferat al lui Borcea este „Păsărică, mută-ți cuibul“.
La Evidența Populației s-a înființat un departament special pentru Borcea.
După cazul Borcea, serviciul și-a schimbat denumirea în Evidența Copulației.
Deloc întâmplător, Borcea și-a dat bacul la liceul din Fierbinți.
Borcea a devenit afemeiat când a fost trimis să facă niște copii la Xerox și a greșit accentul.
Apăsat de singurătate în celula sa, Borcea s-a împrietenit cu o păsărică.
Borcea nu face sex pe bani, ci pe pensie alimentară.
Borcea are succes la femei pentru că altceva nu știe să facă.
Valentina Pelinel s-a despărțit de Boureanu ca să se cupleze cu Tăureanu.
Borcea s-a cuplat cu Valentina Pelinel pentru că a vrut să le ofere copiilor săi un model în viață.
Gardienii susțin că n-au simțit-o pe Valentina când a pătruns în celula lui Borcea pentru că manechinele au mers de pisică.
Gardienii care intră în contact cu Borcea au început să meargă la ginecolog.
Sindicatul gardienilor a cerut echipamente noi, cu centuri de castitate.
O avocată curajoasă a stat lângă Borcea cu trompele nelegate.
Congresul Mondial de Medicină a cerut redefinirea noțiunii de „penis captivus“.
Câteva bănci de spermă au falimentat din cauză că Borcea a provocat inflație.
Când i s-a propus să execute pedeapsa la închisoarea de femei, Borcea a întrebat: „Și care-i avantajul?“.
Când Borcea îți arată cucul, vezi barza.
Când se dă stingerea la penitenciar, Borcea se culcă parțial.
Borcea nu se uită la reclamele pentru prezervative fiindcă nu-i plac filmele de groază.
Borcea nu are cum să falimenteze pentru că în caz de nevoie se bazează pe alocații.
Borcea face mulți copii ca să nu mai fie Steaua echipa cu cei mai mulți fani.
Pentru Borcea femeile fără copii sunt virgine.
Pe cartea de vizită a lui Stere Borcea scrie: „Tatăl lui Cristi Borcea“. Există și o variantă pentru mai târziu, cu „Bunicul copiilor lui Cristi Borcea“.
Nu-l întrebați pe Borcea cum a făcut primul milion de euro și primii șapte copii.
Borcea a investit într-o echipă de fotbal și a creat una de handbal.
Celula în care stă închis Borcea se numește celula ou sau zigot.
În perioada cât Borcea își va executa pedeapsa ,penitenciarul se va numi maternitate.
O femeie care a trecut pe lângă închisoarea lui Borcea a rămas gravidă.
S-a cerut sanctificarea lui Cristi Borcea ca sfânt al fertilității.
Duba cu care Borcea a fost dus la închisoare a rămas grea.

Aniversari

Ar putea fi o zi oarecare; nici nu ninge, nici nu plouă, nici nu-i soare, nici nu-i ceaţă. E o zi ca toate zilele. Doar că e ziua unei persoane deosebite şi nu vreau să ratez ocazia de a-i ura tot binele din lume, linişte şi armonie, fericire şi noroc, sănătate, bucurii şi bomboane la copii!

La mulţi ani, dragă Cleo, arakeliană de Bruxelles! Şi…toată lumea să traiască. numai noi să nu murim!

 

PS.  Peste fix 50 de ani o să vă invit la petrecera mea de aniversare a centenarului. Da’ să nu asteptaţi lumânări pe tort şi nici să nu veniţi cu flori, n-am nevoie de jerbe şi coroane. Hai, să ne vedem sănătoşi atunci!Să nu vă pună naiba să îndrăzniţi să lipsiţi, că jar mâncaţi dacă îmi stricaţi petrecerea!!Vă pup!

Tocmai am aflat ca trebuie sa-i spun „La multi ani” inca unei persoane dragi mie (Doamne, toate persoanele speciale sunt nascute azi! Hai ca punem de-n acvariu cu atatia Pesti!).

Draga Renata, iti trimit un gand bun, o imbratisare si toate urarile de bine. Stiu ca esti consumatoare (si cunoscatoare!) de muzica buna, dar eu nu ma pricep, s-ar putea s-o dau rau in bara cu „dedicatia” mea, asta mi s-a parut potrivita acum, pe moment.Sper ca Pasarile Paradisului sa-ti ghideze pasii si paradisul sa nu fie un vis prea indepartat.

La multi si buni ani!

Şiretul

Cred că toată lumea a văzut măcar odată in viaţă la televizor scene proaspete de la locul unui accident rutier. Dincolo de dramatismul situaţiei, pe mine mă intriga un amănunt:  cum de le sar victimelor pantofii din picioare şi rămân aruncaţi in mijlocul străzii? Aş întelege dacă era vorba de niscaiva şlapi, dar ditamai ghetele sau adidaşii?! Acum m-am lămurit!

Ieri, in timpul navetei mele săptămânale la Bucureşti, în lipsă de alte preocupări, m-am uitat mai atent la încălţămintea oamenilor. Şi am constatat că mai bine de jumătate din cei ce poartă încălţări cu şireturi nu şi le leagă. Le poartă aşa, cu şireturile petrecute larg şi introduse pe lateral în ghete, cât să nu se împiedice în ele şi se încaţă băgandu-şi piciorul direct, ca in şoşoni! Apoi cum să nu-ţi sară bocancii din picioare la un impact în forţă dacă nu i-ai asigurat în nici un fel?

Nu-i condamn pentru comoditate, recunosc, nici eu nu-s în stare să-mi leg şireturile. O fi ceva genetic, moştenit de la tata, care spunea glumind că nu-i bine sa porţi şireturi, mai ales dacă mergi undeva la băut, e riscant să te apleci să te încaţi la plecare, rişti să baţi ceva mătănii cu fruntea de pământ. Dar de-asta nici nu port încălţminte cu şiret, prefer fermoar sau „arici.”Bine că n-am trăit pe vremea opincilor, nu ştiu cum m-aş fi descurcat, de opinci cu fermoar n-am auzit! 🙂

Acum mi-am luat nişte botine cu fermoare pe ambele latrale. Dar oricât de lene mi-ar fi, zău ce le trag pe ambele, nu merg cu unul desfăcut. Că doar nu-s botine decapotabile, ce naiba!

În urma acestei uimitoare constatări vă întreb şi pe voi vă legaţi şireturile la încălţăminte sau umblaţi aşa, jumate vraişte? Treaba voastră, am dubii că vă veţi întâlni cu Fat -Frumos care o să vă declare Cenuşăreasa lui numai fiindcă v-a sărit pantoful din picior!

Povestioară de la ţară III

Ştiam că există poveşti cu vânatori, poveşti cu pescari, poveşti cu rabini ; acu am aflat că există şi poveşti cu radiologi. De când mă învârt printre ei, nu numai că mă învaţă meserie, dar îmi mai şi povestesc din păţaniile lor adunate în timp.Vă zic una, care mi s-a părut mai haioasă.

La serviciul de radiologie al unui spital mare vin într-o zi doi gardieni de la penitenciar cu un deţinut.

-Domn doctor, deţinutul acesta a înghiţit o cheie, vrem să ştim unde s-a localizat, dacă e în pericol, că nu vrem să-l plătim de bun.

-Bine, mă, treci la aparat să te pozăm!

Îi fac rodiagrafie, pe imagine se evidenţiază clar unde e poziţionată cheia.

-Nu-i în pericol, o s-o elimine într-o zi sau doua, urmariţi-i scaunul şi o să găsiţi cheia.

No, bine! Peste încă doua zile iar vin gardienii cu deţinutul:

-Domnu doctor, am verificat, n-a eliminat nici o cheie.

-Mai facem o radiografie, să vedem unde s-a înţepenit…

Iar dezbracă deţinutul de cămaşă, iar îl pozează, cheia e tot acolo, aproape că nu s-a clintit.

-Mai urmăriţi-l două zile, trebuie s-o elimine…

Trec încă două zile, deţinutul e adus iar. Acelaşi ritual, iar poză, cheia e cam tot acolo.

-Mai urmăriţi încă două zile, n-are cum sa nu iasă, că n-are simptome de blocaj.

Înjură gardienii, „mama lui de nemernic, iar trebuie să vânzolim kktu’, ce naiba nu alunecă şi cheia aia?!”

După doua zile, deţinutul e iar la uşa. Exasperat, doctorul îi spune unui asistent de la radiologie

-Vezi ce poză îi faci, că dacă mai văd odata cheia aia, fac o criză de nervi. Acu-l operez să o scot!

Intră deţinutul in camera pentru radiografie, îşi dă jos cămaşa şi dă să se aşeze cum era învăţat.

-Dă-ţi jos şi maieul, îi strigă asistentul!

-De ce, că mi-e frig şi până acu mi-au făcut poza aşa, cârcoteşte infractorul.

-Dă, mă, jos maieul ăla odată şi nu mai comenta! Şi, cam nervos, asistentul trage de un colţ de maieu. Şi, ca prin minune, cheia buclucaşă cade pe jos, cu zgomot ca de zurgălăi. Căci cheia nu fusese niciodată înghiţita, ci bine lipită sub maieu. Deţinutul n-avea nici o problemă de sănătate, se plictisea in celulă şi voia să fie scos la plimbare.

Ca buni cetăţeni cu respect pentru drepturile omului nu povestim cam ce cafteală a încasat omul de la gardienii care făcuseră aromoterapie verificându-i fecalele atâtea zile. 🙂

Morala:  dacă răscolesti rahatu’ toată ziua s-ar putea să nu gaseşti nimic preţios, doar să descoperi că cineva a făcut mişto de tine!

Dragoste oarbă

Ieri a plouat cu apă de ploaie, azi plouă cu inimioare.Să vezi, frate ce de-a baltoace de atrii şi ventricule o să se adune pe jos!

Nu ştiu ce faceti voi in ziua asta minunată; eu, vorba vecinului meu, Domn Dudu, fac naşpa-aiurea-cam nasol.

Ştiti expresia aia „capu-curu-au, maseaua”? Ete, fix despre mine era vorba! Da’ acoperişurile alea frumoase din Sibiu, alea maaaaari şi cu nişte ferăstruici mici-mici, poreclite „ochii oraşului”? Ete, fix după modelul meu s-au făcut! Acum să va explic:

Săptamâna trecuta, după naveta mea la Bucureşti şi după ce am stat ca prostu’ aproape 2 ore in autogara Basarabi fiindcă microbuzele lui Chivăran nu circulă după programul afişat, ci după cum apreciaza şoferul rentabilitatea cursei (adică dacă sunt prea puţini călători, zice că n-are masină şi nu pleacă in cursă, lasă să se mai adune şi de la cursa viitoare), m-am pricopsit cu o viroză respiratorie. Febră, frisoane, gâlci, muci, alea-alea. In fine, mi-a trecut, m-am pus repede pe picioare. Că doar trebuia sa ajung joi iar la curs, la Floreasca! Joia asta, după curs, după ce am alergat ca o nebună sa prind microbuzul, de am făcut 13 minute de la Floreasca pîna la Basarabi, aceeasi poveste: nu avem masină! Deci iar am stat aproape 2 ore pe peron. Si iar m-am virusat!

Ieri m-am trezit cu un ochi umflat si rosu, cu pleoapele lipite de secreţii, cu senzaţia de corp străin in ochi. Aratăm ca un ciclop, ce mai! Dar, cum întotdeauna e loc de mai rău, azi m-am trezit cu amândoi la fel de bulbucaţi, lipiţi si roşi. Pentru simetrie, evident!Deci am încropit şi de o conjunctivită infecţioasă care m-a făcut să văd viaţa dintr-o altă perspectivă, una cât o fantă de lumină si fără franjuri fiindcă genele mi-au dispărut cu desăvarşire sub edeme. Ce „frumoasa” am fost şi ce „bestia” am ajuns! 🙂

A dat Soţu’ fuga la farmacie , mi-a luat ceva medicamente şi până mâine, când voi găsi un oftalmolog, mă tratez şi eu cum mă duce capul.Se pare că mă duce bine, deja parcă mi s-a mai limpezit privirea şi lacrimile au început să curgă intermitent, nu in flux continuu, ca până acum.

Şi uite aşa am eu parte de un Valantine’s day mai lacrimogen ca un film indian. Ba Soţu’ chiar a încercat să-mi cânte ceva de dimineaţă, un refren cu „de ce te uiţi la mine cu ochii mici si…plini”. 🙂 E rău, cum vă ziceam, romantismul nu se pupă cu conjunctivita. Dar se putea şi mai rău: să mi se umfle vreo măsea şi să nu pot mânca nici bunătate de savarine pe care le-am primit odată cu tratamentul ocular, ca premiu de consolare! 🙂

M-am uitat in oglindă si, brusc, mi-a venit in minte o poezie care mi se asortează perfect:

Într-un fund de baltă

Patru ochi sclipeşte.

Ce să fie oare?

Cred ca e doi peşte!

Dacă înjumătăţiţi cantitatea de ochi şi de peşte rezultă exact imaginea mea: un Peşti cu doi ochi care sclipeşte într-un fund. Pardon, nu-i fund dar umflăturile alea cam tot a buci seamăna. 🙂

 

Petrecere frumoasa si romantică vă doresc. Şi, vorba poetului, dacă dragoste nu e, faceţi!

Am primit la redacţie (poveşti e-mailate)

. Un tânăr novice şi un călugăr se plimbau prin grădina mânăstirii, citind şi comentând împreună diferite pasaje din Biblie. La un moment dat au simţit nevoia unei ţigări, dar, neştiind dacă încalcă sau nu vreo regulă fumând în timpul studiului, s-au hotărât să-l întrebe pe părintele stareţ. A doua zi, când s-au întâlnit, călugărul fuma liniştit, spre nedumerirea novicelui.
 – Frate – îi spuse acesta – mie stareţul mi-a interzis să fumez; ţie cum ţi-a permis ?
 – Nu ştiu… Tu ce i-ai zis ?
 – I-am cerut să-mi dea voie să fumez în timp ce citesc Biblia.
 – Vezi, aici ai greşit. Eu i-am cerut să-mi dea voie să citesc Biblia în timp ce fumez.
MORALA: Răspunsul pe care-l primeşti depinde de întrebarea pe care o pui. De exemplu, îi poţi spune şefului: “Pot să lucrez la proiectul acesta în concediu?”, dar nu “Pot să mă duc în concediu în timp ce lucrez la acest proiect?”.
 
2. Dracu îşi caută o soţie cuminte şi o caută, o caută… şi nimic. Se gândeşte să apeleze la Dumnezeu:
 – Doamne, ajută-mă şi pe mine s-o găsesc că de ani de zile o caut.
 – Du-te şi pune în cea mai populată zonă de pe Pământ o oglindă şi ia-o de nevastă pe cea care nu se va uita în ea.
 Zis şi făcut. Pune Dracu oglinda şi se însoară.
MORALA 1: Băieţi, nu mai căutaţi fete cuminţi că una a fost şi a luat-o dracu’.
MORALA 2: Fetelor, nu mai fiţi cuminţi că vă ia dracu’.

3. Prima hoardă de huni ajunge în Dacia. Dacii lucrau pământul. Hunii îi întreabă:
 – Unde-i Câmpia Panoniei ?
 Dacii răspund:
 – Într-acolo !
 Trece o hoardă, trece a doua, mai trece una, de la o vreme dacii se satură să tot fie întrerupţi de la muncă şi scriu pe un banner în ce direcţie e Câmpia Panoniei.
MORALA: Hunii care-au ştiut să citească au mers acolo, cei care n-au ştiut au rămas aici.

4. Iepuraşul stătea plictisit în faţa vizuinii. Trece vulpea şi îl întreabă:
 – Dar ce faci tu aicea, iepuraş?
 – Ce să fac şi eu… îmi scriu lucrarea de diplomă.
 – Zău? Şi despre ce scrii tu în lucrarea ta de diplomă?
 – Despre cum se beleşte blana de pe vulpe.
 – Ha, ha, ha, ce tâmpenie ! Şi cine o să creadă aşa ceva?
 – Dacă nu mă crezi, hai cu mine în vizuină să-ţi arăt!
 După numai câteva minute iese iepuraşul cu blana vulpii, o pune la uscat şi se aşază din nou, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Mai trece ceva vreme, vine lupul.
– Ce faci, iepuraş?
– Ce să fac şi eu… îmi scriu lucrarea de diplomă.
– Zău? Şi despre ce scrii tu în lucrarea ta de diplomă?
– Despre cum se beleşte blana de pe lup.
– Ha, ha, ha, ce tâmpenie! Şi cine o să creadă aşa ceva?
– Dacă nu mă crezi, hai cu mine în vizuină să-ţi arăt!
 După numai câteva minute iese iepuraşul din vizuină cu blana lupului, o pune la uscat şi se aşază din nou, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Mai trece ceva vreme, vine ursul:
 – Ce faci, iepuraş?
 – Ce să fac şi eu… îmi scriu lucrarea de diplomă.
 – Zău? Şi despre ce scrii tu în lucrarea ta de diplomă?
 – Despre cum se beleşte blana de pe urs.
 – Ha, ha, ha, ce tâmpenie! Şi cine o să creadă aşa ceva?
 – Dacă nu mă crezi, hai cu mine în vizuină să-ţi arăt!
 După numai câteva minute iese iepuraşul din vizuină cu blana lupului, o pune la uscat şi se aşază din nou, de parcă nu s-a întâmplat nimic. În cele din urmă iese şi leul din vizuină, îşi ia „la revedere” de la iepuraş şi îi spune să-l mai caute dacă îl mai stresează cineva.
MORALA: Nu contează tema pe care o ai la lucrarea de diplomă, contează doar pe cine ai ca îndrumător.
 
5. Sultanul vrea să îşi satisfacă nevestele. Se îmbăiază, se dă cu uleiuri aromatice şi strigă:
 – Eunuc! Adu-mi prima nevastă!
 Fuge eunucul şi o aduce.
 – Eunuc! Adu-mi a doua nevastă!
 Aleargă eunucul şi o aduce şi pe asta.
 – Eunuc! A treia nevastă!
   Iar aleargă eunucul, îi aduce sultanului nevasta cerută şi tot aşa… Pe la a 70-a nevastă, îl strigă sultanul pe eunuc şi… pauză. Se ridică sultanul furios să-l caute şi-l găseşte în camera nevestelor, mort.
MORALA: Nu sexul te omoară, ci alergatul după femei.

6. Într-o zi, un tăietor de lemne îşi scăpă securea în lacul de la marginea pădurii. Omul se puse pe jelit, pentru că-şi pierduse singurul lucru cu care putea să-şi câştige existenţa. Văzând acesta, Dumnezeu apăru lângă apă şi-l întrebă care este cauza disperării sale. Omul îi spune că securea sa a căzut în apă şi nu mai ştie unde e. Atunci Dumnezeu plonjă în lac şi reveni cu o secure din aur masiv.
– Asta e securea ta? – îl întrebă el.
 – Nu – răspunse tăietorul de lemne.
 Dumnezeu intră din nou în apă şi, de data aceasta, se întoarse cu o secure numai din argint.
 – Asta e securea ta? – întrebă el din nou.
 – Nu – răspunse tăietorul de lemne.
 A treia oară Dumnezeu reveni cu o secure din fier şi îl întrebă din nou pe omul de pe mal:
 – Asta e securea ta?
 – Da, asta este – îi răspunse tăietorul de lemne.
 Dumnezeu, mişcat de onestitatea omului, îi făcu cadou toate cele trei securi. Câteva zile mai târziu, tăietorul se plimba pe malul lacului cu nevasta sa. La un moment dat, aceasta se împiedecă şi căzu în apă. Cum omul se puse din nou pe plâns, Dumnezeu apăru, întrebându-l care este necazul.
 – Nevasta mea a căzut în lac – îi răspunse tăietorul de lemne printre suspine.
 Atunci Dumnezeu sări în apă şi apăru cu Penelope Cruz în braţe.
 – Asta e nevasta ta? – întrebă el.
 – Da! – urlă omul.
 Atunci, Dumnezeu, furios, îl luă la şuturi:
 – De ce minţi?
 Tăietorul de lemne începu să explice:
 – Dacă spuneam „nu” la Penelope Cruz, data viitoare mi-o aduceai pe Catherine Zeta-Jones. Şi dacă şi atunci aş fi spus „nu”, a treia oară mi-o aduceai pe navastă-mea. Şi dacă de data asta aş fi spus „da”, mi le făceai cadou pe toate trei, dar eu sunt un om nevoiaş şi n-am de unde să hrănesc trei femei.
MORALA: Bărbaţii mint întotdeauna numai din motive oneste şi logice.
 
7. Directorul de vânzări, directorul de marketing şi directorul general se întorc cu toţii de la o conferinţă. Pe drum, într-un parc, găsesc o lampă fermecată. O freacă şi iată că apare un duh care le zice:
– Vă mulţumesc că m-aţi eliberat. In semn de recunoştinţă, voi îndeplini fiecăruia dintre voi câte o dorinţă.
Directorul de vânzări:
– Eu primul, eu primul ! Vreau să fiu în Bahamas pe un vapor, cu femei frumoase în jur şi fără nici o grijă…
Şi, pffffff… dispăru.
– Acuma eu! – strigă directorul de marketing. Vreau să fiu în Caraibe împreună cu fetele cele mai frumoase din lume, lângă un izvor din care să curgă cocktailuri exotice la nesfârşit…
Şi, pfffff… dispăru şi el.
– Dumneavoastră? – zice duhul către directorul general.
– Aş dori ca ăştia doi să fie peste o oră înapoi în birourile lor.
MORALA: Lasă  întotdeauna şeful să vorbească primul.  

8. O cioară stătea pe o cracă şi nu făcea nimic toată ziulica. Un iepuraş a văzut-o şi a întrebat-o:
 – Pot şi eu să stau ca tine şi să nu fac nimic?
 – Bineînţeles; de ce nu?
Iepuraşul s-a aşezat pe pământ sub cioară şi nu făcea nimic, dar a apărut o vulpe şi l-a mâncat.
MORALA: Ca să poţi să stai şi să nu faci nimic trebuie să fii foarte sus.
 
9. Au fost odată ca niciodată un bărbat perfect şi o femei perfectă care s-au întâlnit, s-au plăcut şi s-au căsătorit. Inutil să mai spunem că viaţa lor în doi era de asemenea perfectă. Într-o seară de Crăciun, în care ningea puternic, această pereche perfectă mergea cu maşina pe o şosea plină de curbe şi, la un moment dat, cei doi au văzut o siluetă care înainta anevoios pe marginea drumului. Era Moş Crăciun cu tolba plină de cadouri. Pentru a nu-i dezamăgi pe copiii cei mulţi care aşteptau cadourile, perechea perfectă l-a invitat pe Moş Crăciun să urce în maşină. Din nefericire, nu după mult timp au avut un accident. Din cei trei a supravieţuit doar unul.
ÎNTREBARE: Cine a supravieţuit ?
Gândiţi-vă mai întâi şi abia apoi uitaţi-vă la răspuns.

RĂSPUNS: Bineînţeles că femeia perfectă. Dintre cele trei personaje, ea este singura care există. Toată lumea ştie că Moş Crăciun nu există, cât despre bărbaţi perfecţi… ce să mai zicem!?!

În continuare, povestea este numai pentru bărbaţi. Femeile nu trebuie să citească mai departe.
Dacă Moş Crăciun şi bărbatul perfect nu există, înseamnă că femeia a condus maşina. Ceea ce explică de ce s-a şi întâmplat accidentul.

Dacă eşti femeie şi ai citit şi restul poveştii, atunci povestea asta are şi o

MORALĂ: Femeile nu fac niciodată ce li se spune!

Va doresc un weekend minunat!

Povestioară de la ţară II

Afli ca eşti gravidă, vei mai mai avea un băieţel iar acasă ai o fetiţă. Te bucuri. Mergi la controale, totul pare în regulă. La începutul ultimului trimestru de sarcină ai hemoragie. Ajungi la spital, faci cezariană de urgenţă. Când ieşi din sala de operaţie ţi se spune ca fătul a murit, era prea mic şi nedezvoltat. Plângi, ţi se rupe sufletul, suporţi greu gândul că nici măcar n-ai apucat să-l vezi, să-ţi iei adio de la el. După patru zile eşti externată. Eşti o lăuză fără nici un copil. Şi iar plângi.

Trec trei luni în care aproape te-ai obişnuit cu gândul că n-a fost să fie. Apoi eşti contactată de maternitate să vii să-ţi iei copilul. Care copil n-a murit, a fost un prematur recuperat cu greu, dar trăieşte. Nu ştii dacă să plângi de revoltă sau de bucurie. Fugi să-ţi iei copilul, să-l strângi in braţe, eşti mamă totuşi.

La spital, după ce faci scandal şi ceri lămuriri  începi să afli veştile proaste: copilaşul  are probleme de mobilitate, de auz, de vedere, a trecut prin niste infecţii intraspitaliceşti care l-au marcat, e foarte sensibil. Oricât de revoltată ai fi , oricât scandal mediatic s-ar face (şi s-a făcut!), e copilul tău şi îl iei acasa. Speri că buna îngrijire şi dragostea de mamă să-l ajute să facă progrese, poate că Dumnezeu o să-i dea un viitor mai bun, chiar dacă a paşit cu stângul în viaţă.

Dar viitorul nu dă semne de bunăvoinţă şi Dumnezeu probabil că are treburi mai importante decât să-ţi vegheze ţie copilul… Bolile curg, imunitatea e varză, copilul ajunge des prin spital. Şi când starea lui se agravează, ajunge la Bucureşti. Aici, alte veşti proaste: ştiţi, copilaşului dumneavoastră ii lipseşte o bucăţică de creier, retardul mental va fi sever toata viaţa şi nici celelalte funcţii vitale nu vor excela, n-o să vadă , n-o să vorbească, n-o să se mişte, n-o să… Doar va respira singur, în rest…

De atunci au trecut vreo 12 ani. Bucata de creier n-a crescut la loc şi nici un miracol nu s-a întâmplat. Mama îşi îngrijeşte cu devotament fiul şi nu mai aşteaptă nimic bun pentru viitor. Îl spală, îl hrăneşte, îl mai plimbă cu scaunul cu rotile, încearcă să gaseasca o cale de comunicare cu el, să-l înţelegă de ce are nevoie. Dar el e o legumă.

Poate e un semn de egoism ca nu pot să mă gândesc la ce simte acest copil. Asta dacă chiar simte ceva in afara nevoilor primare… Mă gândesc însă la ce simte acea mamă. Mai crede în Dumnezeu ? Sau in blesteme ?

Câtă putere îţi trebuie să ai zilnic în faţa ochilor un copil care nici nu realizeaza că tu exişti şi care nici măcar nu trăieşte, doar există?E o cruce de martir.

Povestea ar fi fost alta dacă mamei nu i s-ar fi anunţat decesul copilului şi ea ar fi rămas in maternitate alături de el, să-i asigure un suport în plus, să-i ofere lapte matern , dar mai ales să-i ofere dragoste? Cine ştie…

 

Morala : drumul de la agonie la extaz poate dura o clipă, drumul de la extaz la agonie poate dura o viaţă. Care nici nu mai seamana a viaţă…

Povestioară de la ţară

Aud zilnic poveşti. Unele anecdotice, altele cu tâlc, unele doar te fac sa zâmbeşti, altele te pun pe gânduri. N-am fost eu martoră la ele, doar le-am ascultat de la alţii, dar sunt reale şi merită spuse mai departe. Aşa că m-am gândit să iniţiez o rubrică noua, una cu ce îmi povestesc cei din jurul meu. Şi fiindcă universul în care se întâmplă ele e cel rural-provincial o să intitulez rubrica Povestioară de la ţară.

 

Un sat oarecare. O nuntă oarecare. Lume multă la căminul (foarte) cultural, muzică, veselie, miros de sarmale şi valuri de ţuică şi vin. Toată lumea se distreză, numai mireasa stă bosumflată, zici că-i la priveghi. Şi de ce trece timpul, tot mai supărata e, se uită încruntată spre masa socrilor mici. Toate mesele sunt pline, numai acolo nu stau decât vreo câteva persoane, şi alea fiindcă n-au gasit loc la alte mese, nu că ar fi rude cu socrii. La un momentdat mireasa nu mai poate răbda, se duce furioasă spre părinţii ei şi-şi varsă năduful

-Uite, tată, cum mă faci de râs! Că uite ce de lume a venit dupa socrul mare , chiar dacă a mai făcut două nunţi înainte, numai dupa voi n-a venit mai nimeni, şade masa goală! Că voi n-aţi ştiut să vă duceţi pe la nunţi, nu v-aţi gândit că aveţi şi voi o fată şi o să trebuiască sa invitaţi lume la nunta ei. Că ce or să zică socrii mei când s-o striga darul şi din partea mea nu s-o aduna mai nimic, de parcă aş fi orfană. Că o să râdă lumea de noi…

Soacra mică se ruşineaza şi mai că-i dau lacrimile, socrul mic parcă nici nu aude, se uită in jur ca un spectator oarecare şi nu răspunde. Si nunta merge mai departe.

Vine momentul când se strigă darul.Cu lăutari şi strigături, cum e obiceiul la ţară. Socrul mare face dar frumos, de om pricopsit şi generos. Urări de bine şi aplauze. Socrul mic dăruieşte şi el tinerii cam tot cu aceaşi sumă. Iar urări, iar aplauze. Şi darul curge mai departe, se aduna o sumă frumuşică. Mirele e bucuros, deja calculează că i-au ieşit banii de-o maşina. Dar mireasa e tot botoasă, dacă aduceau şi părinţii ei ceva meseni se adunau şi de-o mobilă nouă, poate şi de-o săptamână de miere pe litoral…

Când toată lumea a terminat de dăruit şi lautarii se pregăteau sa ridice mesenii pentru o sârba săltăreaţă ca să li se mai aşeze desertul, hop şi socrul mic cu o damigeană in braţe! Mireasa e disperată. „Aoleo, cum mă face tata de ruşine iar! Că după ce că n’a venit aproape nimeni după el, uite, mai trânteşte şi o damigeană pe masă, parcă de vinul lui aveam eu nevoie!”

Socrul ia microfonul de la şeful orchestrei, se uită fix in ochii fiică-sii şi zice:

-Fata mea, să ne ierţi dacă te-am făcut de ruşine. Ştiu că ai fi vrut să aducem lume mai multă la nunta ta, aşa ai fi şi meritat. Noi n-am prea fost la nunţi, nu că n-am vrut, dar aşa a fost să fie, nu s-a putut. Dar de câte ori am avut invitaţie la o nuntă şi nu ne-am dus, eu am băgat in damigeana asta banii pe care i-aş fi dat ca dar. Nu ştiu câţi bani s-or fi adunat aici, dar tot ce e, consideră că e darul pe care l-ai fi primit tu azi la nunta ta dacă i-aş fi invitat pe oamenii aceia, aşa cum m-au invitat ei. Şi e păcat să stai morocanoasă la nunta ta şi să te găndeşti la bani în loc să te bucuri şi să te distrezi, nu e bine să-ţi începi căsnicia cu gînd rău şi supărare! Banii vin şi trec, înţelegerea şi voia buna trebuie să rămână.

S-a spart damigeana şi s-au numărat mai mulţi bani decât se număraseră la tot darul adunat de la meseni…

Morala: nu te grăbi să dai cu pietre pâna nu ştii ce are omul în damigeană!

Daca e marti, e Belgia!

Într-o clasă gimnazială din Belgia, flamanzii și valonii se certau și
se băteau într-una.
La un moment dat diriginta, super sătulă de toate chestiile astea, le spune:
– Aranjați băncile pe două rânduri. În stânga vor sta flamanzii, iar
în dreapta valonii.
La care se aude o voce din spate :
– Hauzi, mânca-ți-aș, da’ noi, noi belgienii, noi unde stăm ?! -)))

***

 Cum recunoşti un belgian într-un submarin? E singurul care poartă paraşută.

***

De ce îşi pune belgianul ziarul în frigider? Ca să aibă ştiri proaspete.

***

Î: Cum au rezolvat belgienii problema pedofiliei?!

R: Au mutat majoratul la 6 ani…

***