Folclor contemporan

Glume cu Hans

Întrebat despre tăcerea sa, Iohannis a refuzat să comenteze.

Un procuror DNA se laudă, cu toate că e considerat de colegi puţin dus,
că deţine o înregistrare în care Iohannis vorbeşte.

La grădiniţă, Iohannis nu era un băieţel retras, ci tăcea împreună cu alt
grup de copii.

Dacă ar fi martor într-un proces, până şi-ar termina Iohannis
depoziţia,infracţiunea judecată s-ar prescrie.

Pe lângă Iohannis, călugării tibetani care au făcut legământul tăcerii
par nişte flecari.

În urma vizitei în Israel, Rareş Bogdan a luat un scurt interviu domnului
Iohannis :
– R B : Domnule preşedinte, am înţeles că aţi fost în Jerusalem. Cum vi s-a
părut ?
– K I : Am studiat oraşul cu foarte mare atenţie. Sunt convins că lucrurile
vor merge pe o direcţie bună.
– R B : Aţi fost şi la Zidul Plângerii ?
– K I : Da, eu de obicei sunt optimist, dar acolo am plâns cu plăcere
alături de cetăţenii români din Israel, care m-au întâmpinat acolo cu
lacrimi în ochi.
– R B: Ce v-a plăcut cel mai mult acolo?
– K I: La zid ? Faptul că puteam să privesc şi să tac fără să fiu criticat.

Surse necredibile ne-au declarat că, odată, Iohannis s-a cherchelit la o
nuntă şi a vorbit neîntrerupt două cuvinte.

Lui Iohannis nu-i place sa fie întrerupt când tace.

Iohannis e poliglot. Tace la fel în toate limbile !

În CV-ul lui scrie: Română – tac excelent scris şi vorbit; Germană – tac
excelent scris şi vorbit; Engleză – tac mediu scris şi vorbit.

Iohannis a fost un copil precoce: a început să tacă de la doi ani.

Când tace Iohannis, timpul stă în loc.

Sloganul lui Iohannis : ” sunt preşedintele concediului făcut pe muteşte”.

Iohannis a fost propus să ia conducerea celebrei Cosa Nostra. Cu el
„Omerta” ar fi asigurată 100%.

Dacă Iohannis ar vorbiîn semne nu s-ar mai mişca deloc.

„Culmea răbdării”: „Să asculţi un discurs al lui Florin Piersic şi să-l
traducă Klaus Iohannis”.

Care sunt atracţiile principale pe care le caută Iohannis în concediu?
Cursurile de comunicare cu peştii.

De când a venit Iohannis la Cotroceni, au apărut două noi expresii
populare. „Tace şi face concediile” şi „Mutu’ înconjoară Pământu'”.

Surse de la Administraţia Prezidenţială ne-au şoptit că dl Iohannis, de
fiecare dată când pleacă în concediu, face rezervare pentru şase camere.
Într-una stă el, pe celelalte le subînchiriază.

Dacă până acum românii au fost obişnuiţi să aleagă răul cel mai mic, de
la mandatul lui Iohannis înainte vor trebui să aleagă concediul cel mai mic.

Iohannis le-a dat o lecţie tuturor primarilor care sunt mereu surprinşi
de tot felul de evenimente: pe el concediul nu-l ia niciodată pe
nepregătite.

Iohannis crede că imnul Rapidului este: „Suntem peste tot în concediu”.

Ce spune Iohannis în ultima zi de vacanţă: Stop! Şi de la capăt!

Iohannis cere Parlamentului să voteze urgent Legea concediului prin
corespondenţă.

Fotbalistul preferat : Adi Mutu.

Atitudinea preferată : Silenzio Fleanca.

Jocul preferat: Bătuta pe loc .

Filmul preferat : Tăcerea mieilor.

Proverbul preferat :”tăcerea e de aur”

(sursa: anonim de pe mail)

Dorel nu-i întotdeauna bărbat

Instituţia la care cu onor prestez e mai securizată decât Rezerva Federală. În afară de zonele în care circulaţia e liberă şi deschisă oricui, restul e cu acces limitat, intrarea se face pe bază de cartelă. Orice intrare într-o secţie sau chiar porţile ce delimitează incinte diferite, respectiv curtea policlinicii, are sistem de închidere automată şi cititor de cartele. Care cartele le purtam toţi angajaţii atârnate de gât, la un loc cu ecusoanele. Accesul devine liber doar în timpul progamului de vizită.

Vine Persoana dinspre pavilionul central al spitalului către policlinică şi ajunge in dreptul portiţei de pe alee. Flutura cartele prin faţa cititorului. Nimic! Mai bag-un repetir. Nimic! Hai şi-a treia oară, poate-i cu noroc. Nimica-nimicuţa! Se întinde peste poartă, că poate se citeşte mai bine pe partea cealaltă. Nici un efect, portiţa nu se clinteşte. Încearcă si cu Sesam, deschide-te. Putea să încerce şi cu susan, nu doar cu Sesam, că tot degeaba. Mai rămânea să se afişeze un banner mare cu pe aici nu se trece!

Să facă drum întors şi să ocolească prin exteriorul curţii spitalului era exclus. Nici să renunţe nu se putea, era musai să ajungă în Policlinică. Aşa că Persoana se gândeşte la planul Be, adică la soluţia radicală a săritului peste poartă. Poarta nu-i prea înalta, nu cred să aiba un metru, dar poate ca i-ar fi mai uşor peste gard, aşa ca se uită pe unde ar fi gardul mai…vulnerabil. Şi…stupoare! Gardul nu mai e, a rămas doar poarta înfiptă-n mijlocul aleii!

Aşa ca face un pas lateral şi trece pe lângă stâlpul de susţinere al porţii.Şi-şi vede de drum ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cât s-or fi amuzat muncitorii care lucrează pe acoperşul noii clădiri aflate chiar lângă alee, nu vă mai povestesc. 🙂

Persoana nu sunt eu, cum poate că v-aţi fi gândit. Dar daca nu ar fi venit în vizită pe la noi, peste cinci minute, când am făcut şi eu drumul, dar în sens invers, pun pariu pe orice că aş fi procedat exact la fel ca ea. Ba, mai că aş jura că as fi sărit poarta fără să ma uit la gard…

Poate că as fi ajuns si vedetă pe youtube, sigur n-ar fi ratat muncitorii ocazia de a arăta lumii şi varianta feminină a lui Dorel!Să-i mulţumesc sau să-i reproşez Persoanei că mi-am ratat clipa de celebritate?

Mă paşte isteria

Sunt ca Albă ca Zăpada înviată din morţi. Sau, mai exact, ca dezgropată la şapte ani!

După ce că sunt de la ţară, că n-am cont pe nici o reţea de socializare, că n-am mai intrat pe net decât pentru nişte mahjonguri şi că mi-e mintea ocupată numai de kilovolţi, miliamperi şi milisecunde, am descoperit, brusc, că am rupt contactul cu realitatea imediată. Da, ştiu de lovitura de stat a lui  împotriva lui Erdogan, ştiu de atentatul din Germania, de campania electorala din Statele Unite, dar nu ştiu cel mai important lucru al momentului: ce naiba este şi la ce foloseşte Pokemonu’! Ştiu doar ca e isterie naţională şi că e musai să-l căutăm, e dat în urmărire internaţională.

Aşa că am scotocit după el prin grădina. Am găsit trifoi cu patru foi, rahat proaspăt de câine, muşuroaie de cârtiţă, ba chiar şi o furculiţă ruginită, dar Pokemon, ioc! Poate n-o fi crescând în zonă submontană, o fi aclimatizat mai la câmpie, sau, ca şi maidanezii, e întâlnit mai mult în mediul urban, că în rural îl îneacă oamenii de cum face ochi, să nu cumva să se mai înmulţească…Da’ nu mă las, mai răscolesc pe sub frunze până-l găsesc; sper doar să nu mă muşte de deget sau să-mi ramână pe sub unghii…

În urmă cu muuulţi ani, pe când făceam eu muuulţi kilometri pe jos ca să fac recepţia mărfii livrate de barză pe la muncitorii sezonieri din fermele agricole de pe litoral, încercam să transform plictiseala drumului solitar într-o aventură, aşa că îmi facusem un fel de joc din a aduna şuruburi şi piuliţe găsite pe drum, să văd  din care sortiment se pierd mai multe. Întotdeauna câştigau şuruburile! Nu ştiu dacă ele erau cele mai pierdute sau dacă îmi era mie mai greu să depistez piuliţele, care erau mai mici şi mai camuflate printre pietricele, dar aşa era scorul de fiecare dată. Eheiii, să fi avut eu inteligenţa de a inventa atunci Şurubmonul! Deveneam erou naţional, făceam un ban cinstit din drepturile de autor şi deschideam şi primele centre de colectare de fier vechi! Da n-am avut instincte capitaliste, credeam că tot ce-i pe drum e bun al întregului popor. Asta e, o sa mor sarac şi cinstit, ca un alt Iliescu din istorie!…

Acu să nu mai lungesc vorba,mă aflu într-un moment de grea cumpănă  a existenţei mele.M-a izbit Pokemonul ăsta mai ca meteoritul pe dinozaur , care a dispărut fără să-şi dea seama ce i se întâmplă, sau ca trenul pe Anna Karenina , care s-a transformat într-un puzzle storcoşit din prea multă dragoste.

Deci:

Unde găsesc eu Pokemonu’?Şi, dacă-l găsesc, pot să-l iau acasă?Şi, dacă-l iau, se premiază sau se impozitează? Şi dacă nu-l gasesc o să am cumva şapte ani de ghinion, pierd ceva la pensie? Şi dacă-l găsesc şi bag de seamă că are ataşată o centura cu dinamită si striga în pokemoneza Allah Akbar, ce fac, îl mai iau sau o iau la fugă? Şi dacă…

Lămuriţi-mă şi pe mine, mai oameni buni, nu mă lăsati în ignoranţă şi cu Pokemonu’ ne-elucidat! Aşa de tare mă obsedează că am ajuns să cânt Pokemonu, Pokemonu, hai la joc! Se pare că a_ lu’_ Nelu nu mai e la modă. Probabil fiindcă nu-i pe galben…

Sunt! Scriu!

Nu, n-am murit! Nici nu m-au rapit extraterestrii(desi sunt convinsa ca ma considera „de-a lor” si ma monitorizeaza intens!)! Nici nu sunt in vacanta pe vreo plaja exotica (nici macar la namol , la Techirghiol). Nici nu mi-am fracturat degetelul -tastator, nici neuronul care a ramas „de veghe-n lanul de se _cara”.

Pur si simplu am avut un fel de „silentio stampa” autoimpusa. N-am avut ce spune sau n-am stiut cum. Bine, ar fi fost mai romantic sa ma victimizez, sa spun ce ocupata sunt eu cu_cursurile mele, cu ucenicia in noua specialitate, alea-alea, cat sa storc un suspin de compasiune. Dar nu pot sa mint, recunosc adevarul: am vrut sa ma dau un pas in spate , sa privesc cu usoara detasare (sanchi! asa ceva nu se poate) si sa ma lamuresc daca mai am ce cauta prin vesnicele plaiuri ale blogosferei.

Si nu numai ca n-am mai scris, nici n-am mai prea intrat pe bloguri. Asa ca azi, la o vizita de rutina prin Pravalia virtuala a Renatei (ca prin cea reala n-am avut placerea sa calc pragul; inca!), m-a cuprins un sentiment de rusine crancena. Doamne, nu mi-as fi putut inchipui ca cineva mi-a simtit lipsa, ba s-a si ingrijorat din cauza ei! Adica cineva s-a intrebat sincer daca nu cumva sunt in vreo dificultate, ba unii chiar au incercat sa ma contacteze, iar eu am tacut ca mortu-n papusoi si nici macar n-am fost pe faza sa le multumesc pentru grija! Rusine sa-mi fie! De trei ori rusine!

Si dincolo de faptul ca aceasta grija m-a induiosat profund, mi-a dat si raspunsul la intrebarea care ma determinase sa iau pauza: a scrie sau a nu scrie. Acu e clar, foarte clar: A SCRIE!!!

Deci, de maine sunt din nou pe baricade, deja ma apuc de curatat zarzavatul pentru zeama. Promit sa pun numai ingrediente proaspete, fara chimicale, sa nu torn prea multa sare si, mai ales, sa pun mult suflet si prietenie pentru voi, dragilor.

Renata, Carcotasule, Dragos,si toti cei care v-ati pierdut macar o clipa din viata gandindu-va la mine, va multumesc!

Deci: da, sunt bine si abia acum realizez ce mult mi-ati lipsit!Bine v-am regasit. Si bine ca m-am regasit!…