Zambete sub raze X

Cernobalia e un taram fantastic. E un caleidoscop in continua miscare, orice deschidere a usii iti schimba perceptia, iti descopera o alta fata a lumii. Pacientii sunt foarte multi si foarte diversificati, orice contact cu ei iti poate da o lectie de viata, un zambet care sa te ajute sa treci mai usor peste oboseala, sau…o criza de nervi.

Azi vorbesc despre zambete, ele sunt energizantul meu. Si sunt destule, chiar daca in jur e multa suferinta.

Romanii au un simt al umorului instinctiv si spontan, iar limba romana cred ca e limba in care se poate glumi cel mai bine, pana si onomatopeele sau cuvintele monosilabice au inteles multiplu. Exemple:

 

Colegul meu deschide usa salii de asteptare si striga:

-Cutarica, poftiti!

Venerabila doamna isi aseaza basmaluta, scutura poalele fustei si zice:

-Cam poftesc, maica, ca-s vaduva de 12 ani!…

 

Nu stiu de ce intotdeauna Organu’ vine la medic imbracat in uniforma si cu cascheta data pe spate. Asa si Organu’ asta, indoit de spate de o criza de lumbago, care vrea o radiografie de coloana lombara. Il poftesc sa intre, ii arat unde sa se dezbrace, sa-si puna hainele in cuier si sa se aseze culcat pe masa de radiologie; ies in incaperea cu panoul de control, sa reglez aparatul. Cand ma intorc, Organu’ e dezbracat pana la brau, culcat regulamentar, dar cu pistolul in toc, exact pe zona de examinat.

-E musai sa iasa si pistolul in poza? , zic eu.

-O, ma scuzati, am uitat de el. Si se ridica gemand de durere, apoi se chinuie sa scoata arma de la brau. Sta o clipa cu pistolul in mana si se uita in jur nestiind unde l-ar putea pune.

-Dati-mi-l  mie, ca tot am o rafuiala cu niste tovarasi recalcitranti!, spun serioasa si intind mana spre pistol.

In secunda doi a sarit vioi de pe masa, a agatat pistolul in cuier si l-a si acoperit cu vestonul. Probabil ca i-a trecut si criza de lumbago…

 

De cate ori intra pacientul pentru radioscopie, domnul doctor intreaba ce-l supara, sa stie cam ce trebuie investigat mai amanuntit. Iese in hol si striga un nume de pacient. Mai striga odata, ca pacientul e fudul de ureche.  La a treia strigare se adjudeca si raspunde „prezent” un batranel incruntat , nascut morocanos. Intra.

-Ce va supara? intreaba doctorul .

-Of, ca ma supara nemernicii aia de la primarie, c-au sapat un sant pentru conducta de apa si nici apa n-au bagat, nici santu’ nu l-au mai astupat, e tot un noroi pe drum!

Poftim, doctore, de examineaza acum „nemernicii de la primarie”!…

 

Intre cabinetul nostru, unde primim fisele pacientilor si camera cu panoul de control e un mic ghiseu. Ca sa nu mai ocolim prin sala de asteptare, prin „mitingul” de pacienti, dam foile prin acest ghiseu. Pe mine ma doare rau umarul drept si uit mereu sa intind foile cu mana stanga. Asa ca icnesc de durere de cate ori ma chinui sa bag foile noi sub cele vechi, aflate pe masa de dincolo, in fata ghiseului. Doctorul facea o investigatie. Ma aude gemand si ma intreaba:

-Ce-ai, ma, ce te chinui asa?

-Ma chinui sa v-o bag pe-asa-n fund! zic eu referindu-ma la fisa noua si la stiva de fise mai vechi ce trebuiau luate in ordine.

Doctorul, sugubat:

-Bine, ma, baga-mi-o, da’ sa mi-o bagi inceeet, sa nu ma doara!

Nu vreau sa ma gandesc ce si-a imaginat pacientul din pragul usii auzind acest dialog…

 

Suna o colega de la Pediatrie. Raspunde colegul meu la telefon;

-Sunt Icsulica de la Pediatrie,imi faci si mie un copil repede?

-Daca vrei neaparat , iti fac, da’ nu stiu daca pot asa repede!…

 

Suna o colega de la Interne. Tot colegul meu raspunde.

-Sunt Icsuleasca de la Interne, am si eu o pacienta la usa dumneavoastra.

-Asa, si?

-Puteti sa mi-o bagati si mie mai in fata? Ca nu se simte prea bine.

Evident ca i-a bagat-o. Doar de-aia vine femeia la spital, sa se simta bine…

 

Daca sunteti suparat sau in depresie, veniti la noi, in Cernobalia, si-o sa va treaca. ca, vorba aia, daca viata iti da numai lamai, nu te stramba, fa-ti o limonada! 🙂

Din Cernobâlia, cu dragoste

Cum, n-ati auzit de Cernobâlia?Ete, auziti acu! Asa se numeste noul meu loc de munca, in comparatie cu Barzodromul pe care l-am parasit(era prea banal sa spun ca lucrez la radiologie, nu? )

N-am mai scris de multa vreme, m-a cuprins un soi de lehamite pe care cu greu reusesc s-o inving. Dar azi simt nevoia sa va povestesc despre cum e la mine, la serviciu. Aparent e anost, nu fac niste chestii nemaipomenite, nu ma simt salvatorul omenirii, nici macar al unui singur om, pe persoana fizica, ca sa citez din clasici.Dar dincolo de activitatea medicala (interesanta, de altfel, fiindca nu-i putin lucru sa vezi un om pe dinauntru!) ma simt un privitor extaziat al unui vitraliu fabulos, in fiecare zi altul. Oamenii nu poposesc prea mult la usa mea si nici n-am ragazul de a-i asculta prea mult (zilnic avem cam 70 de pacienti, va dati seama in ce ritm infernal lucram, parca am fi in transee, in linia intai), dar sunt unii pe care chiar nu poti sa-i treci usor cu vederea, te obseseaza dupa cateva secunde si cateva cuvinte.

Intra o doamna, una din acele persoane de la care n-ai fi socat daca i-ai recolta sange si ai vedea ca ti s-a albastrit recipientul. Are 83 de ani , poarta pantaloni de stofa fina si niste perle cat oul de prepelita; coafura e impecabila, nici un fir de par nu-si permite sa iasa din cocul sofisticat. Are bilet de trimitere pentru o radiografie de hemitorace. Normal, o intreb unde o doare si ce a patit, ma gandesc la un traumatism si trebuie sa stiu ce zona sa expun. „Faceam sudoku, am scapat pixul si, cand m-am aplecat sa-l iau, am simtit un junghi sub coaste, in dreapta”(ar fi fost culmea sa faci sarmale si sa te apleci dupa o foaie de varza murata!) .”Si acum va mai doare?” „Nu, dar vreau sa fiu sigura ca nu-i nimic in neregula”(daca as face eu radiografie pentru fiecare junghi, ar trebui sa nu ma mai dezlipesc de masa radiologica!).

Nu, nu e nimic in neregula, radiografia arata ca tot inventarul osos e intact!

Un batranel bate timid in usa si intra zambind. Am senzatia ca m-a vizitat Einstein, are parul zburlit ca in fotografiile care l-au consacrat. Si el are bilet pentru o radiografie de hemitorace. Ma uit la bilet si cred ca s-a gresit CNP-ul, acolo scrie ca e nascut in 1922. „Cati ani aveti?” „Fac 96!”. deci nu e nici o greseala, omul chiar e aproape centenar…

In invit sa intre in incaperea cu aparatul de radiologie , in timp ce ma urmeaza, o tanti nervoasa ma apostrofeaza:”De ce il luati in fata, nu poate sa stea la rand?”. „Pentru ca are aproape 100 de ani, cred ca merita putina intaietate; promit sa va iau si pe dumneavoatra prima, cand veti ajunge la varsta dumnelui!”

Inauntru, in timp ce il ajut sa-si descheie nasturii, batranelul scoate 20 de lei din buzunar si mi-i intinde tot zambind, „pentru o cafea”. Ii pun banii inapoi in buzunar, „sigur ai mata ceva mai folositor pe ce sa-i cheltui”. Dureaza ceva timp pana il dezbrac, are degetele cam anchilozate si se vede clar ca are si dureri, chiar daca nu se vaita, asa ca avem timp sa conversam putin. „Ce ati patit?” „Am cazut acu o saptamana pe o gramada de pietre”. „Pai si de ce n-ati venit pana acum, cum ati stat asa?” Imi spune ca a crezut ca-i trece, plus ca n-a avut cine sa-l aduca, abia azi a gasit un vecin care sa-l aduca cu masina cei 25 de kilometri. Pe film se vede clar ca are doua coaste fracturate. Ii zic „tataie, ai cazut cu simt de raspundere, am vazut doua coaste rupte.” „Da? Ati vazut si glontul din plaman?”  „Pai de unde ai glontul suvenir?” „Din Crimeea!” „De la nemti , sau de la rusi?” „Apoi cin’ sa stie al cui a fost, ca se tragea din toate partile!” Si zambeste ca de o isprava copilareasca.

La sfarsit, il ajut sa se imbrace. Nasturii sunt multi si degetele intepenite. Vine si colega mea sa-l ajute. Imediat batranul baga mana in buzunar si incearca sa-i ofere si ei niste bani; alti bani, din alt buzunar, dovada ca omul si-i pregatise de acasa, „pe caprarii”, pentru toata lumea. Bineinteles ca si colega il refuza.”Tataie, zii mata, cand te-au imbracat ultima data doua doamne?” Batranul rade poznas si iese vesel, nici n-ai zice ca are coastele rupte. Pe hol se intoarce spre cei care asteptau, ii saluta politicos : „sanatate la toata lumea si multumesc ca m-ati lasat in fata!”

Sunt doar doua cioburi din vitraliul viu ce defileaza zilnic prin Cernobalia. Si cred ca e un privilegiu pentru mine sa-l admir.Si sa invat!

Stop joc sau reload ?

Oamenii mor. Inclusiv noi. Zilnic părăsesc lumea asta cohorte de necunoscuti. Uneori printre ei sunt si cunoscuţi…

Soarta celor mai mulţi nu ne afecteaza, nici nu ştim de ei, deci nu ne stârneşte nici o emoţie. Nu-s de-ai noştri. Sunt şi dintre cei pe care nu i-am întâlnit niciodată dar pe care ii regretăm, chiar îi jelim, fiindcă existenţa lor ne-a marcat cumva. Să mai amintesc de isteria creată la moartea lui Elvis sau a lui Michael ?

Sunt şi morţi atât de mediatizate încât ajung să însemne mult, să capete valoare de simbol, desi sunt banale. Cum ar fi micul emigrant adus de valurile Mediteranei pe plajă si cosmetizat cât să stoarcă fiecărui european o lacrimă sau un actor cunoscut rapus de un virus oarecare (aviar, porcin sau gripal) si devenit un excelent motiv de marketing în vânzarea de vaccinuri pentru populaţia îngrozită că ar putea paţi la fel…

Şi mai sunt şi morţii noştri, cei apropiaţi, a căror plecare lasă un gol imens, multe amintiri şi multă revoltă.Moartea lor e specială fiindcă ei sunt speciali. Speciali pentru noi, anonimi pentru alţii. O parte din noi se stinge odată cu ei şi începem să murim şi noi, celulă cu celulă, speranţă cu speranţă…

Dar mai există nişte cazuri deosebite, unele care ne fac să ne punem întrebări, să ne îndoim de ce credeam până atunci şi să ne schimbăm optica. Pentru câteva clipe mi s-au intersectat drumurile cu o doamnă relativ tânără, sigur mai tânără ca mine, a cărei poveste mi-a răscolit încă odata gândurile şi logica. În urmă cu ceva vreme femeia fusese victima unui accident rutier grav. A stat timp îndelungat în comă profundă, cu un prognostic subru, mai exact fără nici o şansă de supravieţuire.Doar pentru că era tânără şi cei ce o aveau în grijă îi erau colegi, nu s-au îndurat să o decupleze de la aparatele ce o menţineau în viaţă, o viaţă relativă. Şi când nimeni nu mai spera nimic s-a produs miracolul: femeia s-a trezit din comă, s-a recuperat incredibil , fără sechele, şi acum şi-a reluat locul de muncă în spitalul în care zăcuse aproape fără viaţă! E sănătoasă, veselă şi de un optimism contagios.

M-am gândit şi la alţii trecuţi printr-o astfel de experienţă covârşitoare. Cum ar fi Gabriel Cotabiţă, cel căruia cei mai mulţi deja îi plângeau anticipatul deces sau, în cel mai optimist scenariu, traiul de legumă la care ar fi fost condamnat dacă ar fi supravieţuit. Nu numai că a învins moartea, dar e mai plin de viaţă ca niciodată , şi-a învăţat lecţia şi apreciază enorm darul pe care l-a primt, acea a „doua şansă” pe care puţini o primesc.

Aşa ca eu am o mare dilema : cât de uman sau de logic e să accepţi decuplarea unui om despre care ţi se spune că nu mai are nici o şansă de viaţă de la aparatele care-i fac inima s-ă mai bată şi plamânii să se mai umple de aer?

Cândva credeam că cel mai corect e să nu laşi un muribund să atârne inutil la graniţa lumii de dincolo ,dacă tot ştii că nu se va mai întoarce. Ba, mai uman, mi se parea să accepţi donarea de organe vitale sănatoase ce ar putea salva alte vieti, dacă tu ai pierdut pe cineva drag să dai altcuiva şansa de a salva pe altcineva drag lui, iar moartea să nu devină un gest inutil. Acum nu mai cred aşa. Cine suntem noi să refuzăm cuiva dreptul la un miracol? Poate un medic, oricâte investigaţii ar face el, să -ţi garanteze că nu mai e nici o şansă, absolut niciuna?

Şi dacă ma mai gândesc cum unii îşi permit să-şi cumpere câte şanse vor, cum ar fi David Rockeffeler , care a „reciclat” deja 6 inimi pâna acum, chiar nu mai sunt sigură că acceptul de a dona organele e un lucru bun. Noul card de sănătate ar trebui să conţină date şi despre consimţământul de a-ţi dona organele in caz de moarte cerebrală şi multi ar fi fost tentaţi să şi+l dea (chiar şi eu),noroc că până acum nu s-a obosit nimeni să ne întrebe. Eu sigur nu voi accepta. Şi aşa l-am sfătuit şi pe fiul meu, care nu înţelegea de ce mă împotrivesc. De va avea vreodată ghinionul de a se afla intr-o astfel de situaţie, sigur va fi cineva alături care să decidă acest acord, nu e nevoie să-şi semneze anticipat o posibilă condamnare la moarte. Sunt o fiinţă egoistă? Poate. Dar cred prea mult in acest miracol numit „întoarcere din morţi” sau „a doua şansă”, ca să accept să apăs pe butonul de stop joc când ştiu că în univers există un jucător mult mai bun decât mine, unul care îşi permite chiar şi să schimbe regulile fixe ale jocului.

Voi v-aţi da acceptul pentru decuplarea de la aparatele medicale a  cuiva drag dacă vi s-ar spune că nu mai există nici o speranţă?

Zbor deasupra unui cuib de…berze

Mai, oamenilor mari, nu pot sa va inteleg: daca vreti sa-i invatati pe copiii vostri respectul pentru adevar, de ce ii mintiti de mici? Si cum v-a dat prin minte sa inventati gluma asta proasta cum ca pe ei i-a adus barza? Adica voi n-ati avut nici o contributie in procesul tehnologic, doar ati pregatit un cuib din niste ramurele? Hmmm!…

Nu stiu cine a inventat prostia asta, dar daca as sti, tare i-as spune vreo doua de la obraz. Mai intai ca-i prost! Pentru ca barza e pasare calatoare, deci pe copiii nascuti iarna (cum e si cazul meu) cine i-a adus, ca titulara de contract ciugulea broscute prin delta Nilului, nu livra pachete?! Bine, inteleg, nu puteati sa dati vina pe vrabiuta, oricat de naiv ar fi fost puradelu’ tot s-ar fi prins repede ca-i diferenta de gabarit intre marfa si transportator. Si nici de cioara nu puteati sa ziceti nimic, s-ar fi putut interpreta in sens peiorativ sau discriminatoriu. Dar se putea include in poveste un uliu macar (desi asta mai mult ia decat aduce). Si daca pe la paralela 45 se pune totul in carca berzei, pe copiii din Laponia sau Groenlanda cine-i aduce? Ca berze…ioc! Nu cunosc folclorul nordic, poate ca acolo copiii sunt adusi de reni sau de pinguini, ca sa aiba si ei o pasare responsabila cu cresterea natalitatii.

Oricum ai da-o ,sa implici barza in perpetuarea speciei umane tot o prostie este.  Fiindca unii oameni locuiesc la oras, la bloc si acolo n-am vazut cuiburi de berze. Si ziceti voi daca v-ar placea sa va aduca copilul cineva care mananca broaste si soareci de camp! Va dati seama ce de boli ar putea sa-i transmita? Plus ca ar survola cu pretioasa povara zone mlastinoase si pline de tantari, deci v-ati putea trezi cu un print-mostenitor cu malarie sau igrasie dupa urechi. Eu, una, n-as avea curaj sa-mi las copilul in grija unei aratari cu picioare lungi, aschilopate, ca de manechin anorexic.Si care mai e si analfabeta si recalcitranta, isi face cuib tocmai pe stalpii de inalta tensiune, desi scrie clar: nu va urcati pe stalpi si nu atingeti firele de inalta tensiune!

Ca sa restabilim adevarul istoric trebuie sa precizam ca lungul drum al bebelusului pana ajunge la sanul mamei incepe intr-un loc intunecos si ud, un fel de lac intr-o pestera, si trece printr-un tunel la fel de intunecos; si pana sa vada luminita de la capatul tunelului are de tras cateva ore de chin, ba il strange, ba il lasa, ba il impinge, ba il mai trage inapoi, dupa cum ii permite centura de siguranta. Deci nici vorba de transport pe cale aeriana, e mai degraba un transport subteran. Dar cum sa-i spui unui copil ca l-a adus metroul? Si sa-i argumentezi cu refrenul”atentie, se inchid usile! urmatoarea statie ,Epiziotomia, cu peron pe partea dreapta!”…

Si atunci ce sa-i spunem, ca l-a adus cartita? Daca ar fi asa , pe ulita mea s-ar bate toate recordurile de natalitate la ce orase subterane si colonii de cartite sunt prin gradina. Da’ nu-i nici o nadejde, sunt numai cartite in rezerva si retragere, ca mai toti vecinii mei sunt cel putin sepuagenari.

Asa ca, zau, trebuie sa concediem barza si sa dam nobila misiune de a ne aduce un copil in batatura, altcuiva. Si nu vi se pare ciudat ca unii copii se fac din flori dar ca pe toti ii aduce o pasare(nici macar o pasarica!)? Mai sa fie, ce simbioza intre regnul vegetal si cel animal!Numa’ omul, superiorul piramidei trofice, capul de serie al evolutiei, sade pe margine si se uita, n-are nici un amestec!

De ce am scris postarea asta? Pai, mai intai , sa va dovedesc de cata logica si spirit analitic sunt in stare. Si in al doilea rand fiindca e felul meu de a-mi lua definitiv adio de la berze. Este ultima tura de noapte petrecuta in barzodrom, dupa mai bine de 30 de ani de neonatologie imi voi schimba profilul de activitate si specialitatea medicala. Noul an va fi si un nou inceput. Cum va fi drumul si unde ma va duce, voi vedea. Primul pas e cel mai dificil. Si-l simt greu de regrete, temeri, indoieli, dar si de sperante. Sunt un globtrotter, ce naiba!Cu platfus si fractura de metatarsiene, dar totusi globtrotter. Deci: cu dreptu-nainte, mars!

 

Drame ne-colective

Uneori, mai rar, asistam la drame pe care le traim in mod colectiv, tresarim de durere si indignare, varsam o lacrima si sfarsim prin a cauta vinovati, a ne elibera de emotie si revolta prin infierare si pedeapsa. Si, odata aplicata o pedeapsa, ne linistim si ne vedem de treaba noastra pana loveste urmatoarea napasta.

Alteori e mult mai complicat, trebuie sa-ti traiesti durerea singur si revolta ramane sa mocneasca in infioratorul ganed ca n-ai o vina sau un vinovat pe care sa-ti versi mania.

In urma cu vreo trei saptamani, cand drama colectiva era in sufletul si in lacrima tuturor, eram de serviciu si am fost chemata de urgenta pana in sectia de pediatrie; atat mi-a strigat o infirmiera, in fuga, din usa: „haideti repede, avem un copilas in stop cardiac!” (se intampla sa ne ajutam intre noi si sa colaboram, nu fiindca ar fi unii mai priceputi si altii nu, ci pentru ca in astfel de cazuri orice mana in plus conteaza, sunt multe de facut si personal putin). Mi-am lasat sectia in grija colegei din maternitate (nu aveam mai nimic in sectie, era liniste) si am fugit.

Primul lucru pe care l-am vazut in hol au fost doi oameni imbratisati, mai bine zis inclestati, si impietriti intr-o durere muta. Am intrat in cabinetul de consultatii si, printre toata lumea care se agita in jurul canapelei, am vazut un ingeras straveziu, blond si bucalat, cu ochii larg deschisi spre cerul care-si deschisese portile sa-l primeasca. Trecuse cam o ora de cand colegele mele tot reanimau, nu voiau sa renunte la masaj si ventilatie, tot sperau intr-o minune. Am vazut imediat ca minunea n-o sa se intample, copilul era deja livid, incepeau sa apara petele cenusii,  parafa mortii. Am facut si eu ce am putut, mi-am inlocuit colega epuizata la masaj, am stat cu ochii lipiti pe monitor pandind fiecare modificare a liniei care se incapatana sa curga dreapta, zvacnea doar in ritmul masajului cand inima era presata. Era o pacaleala de care ne agatam cu toti, desi stiam ca-i pacaleala…

Dupa inca vreo 20 de minute s-a decis ca e inutil si s-a declarat ora decesului. M-am dat un pas in spate si m-am uitat la frumusetea de copilas, o fetita cam de sase luni, cu zulufi blonzi, ochi albastri  si niste cercelusi cu pietricele roz. Asta mi-a ramas pe retina si pe creier: cerceii roz si ochii albastri fara nici o scanteie de viata!

Atunci mi-au si spus colegele, in cateva cuvinte, ce se intamplase. Copilul nu avusese nici o problema, mama il hranise cu mar ras si biscuiti, se jucase putin cu el, apoi adormise; l-a lasat in patut si a plecat sa-si vada de treburile case si cand s-a intors, dupa vreo jumatate de ora, l-a gasit fara suflare. Nu in alta pozitie, nu cu varsaturi, in nici un fel alfel decat il lasase.Cei de la Ambulanta il gasisera in stop cardio-respirator, venisera tot drumul (cam 20 de kilometri) cu metode de resuscitare, facand masaj in continuu, dar nici monitorul lor nu inregistrase nici o functie vitala prezenta. Apoi au intrat colegele din pediatrie in actiune, cu perfuzii, medicatie si tot ce prevede protocolul. Degeaba…

Nu mai avea rost sa stau, trebuia sa ma intorc in sectia mea. Ultimul lucru pe care l-am auzit cand am iesit din cabinet, a fost vocea doamnei doctor: „cum le spun eu acum parintilor ca nu le-am salvat copilul?”…Off, Doamne, cum??

Am iesit din sectie fara sa am curajul sa-i privesc pe parintii din hol si toata ziua numai la asta m-am gandit: cum poti sa intelegi vreodata ca Dumnezeu ti-a dat un copil sanatos si frumos si apoi ti l-a luat brusc, fara nici un avertisment, fara sa-ti lase timp sa-ti iei ramas bun si fara nici o explicatie medicala?

E al doilea caz de moarte subita a sugarului (cel putin eu asta cred ca este diagnosticul!) pe care il intalnesc si parca tot nu pot accepta ca exista asa ceva.Si daca eu nu pot accepta, cum sa accepte niste parinti devastati de durere?

Astfel de drame trec nestiute, nu le vedem la televizor, nu putem iesi revoltati in strada si nici nu putem cere demisia lui Dumnezeu pentru neglijenta sau abuz in serviciu. Putem doar sa plangem. Singuri si neconsolati.

Berzele de luna plina

12 trecute fix! E deja maine, cum s-ar zice. Eu, de veghe-n lanul de secara.Pardon, la mine nu se cara nimeni, se aduna. Sau se inmultesc, sau se extrag radical… Nici n-a venit octombrie si deja e frig, a trebuit sa abandonez papucii cu toc, „de duamna” si sa- mi bag picioarele in niste sosete. Tropai maruntel pe loc sa ma incalzesc, imi frec palmele , imi trag delicat mucii si incerc sa scriu ceva cat sa impresionez berzele cu aerul meu de intelectuala cu ochelari pe nas si sa ma lase in pace, sa-si vada linistite de drumul spre tarile calde. (Desi, mai stii, poate se lasa si ele influentate de valul migrationist-islamic si incep s-o ia spre nord in loc de sud, sa ceara azil in Germania!Zboara, puiule, zboara, ca mama Merkel abia te asteapta!)

Promisesem sa va povestesc ce a adus luna noua si eclipsa. Eram sigura ca varcolacii aia de mananca luna o sa ne faca si niste surprize, rar se intampla sa fie liniste la astfel de evenimente astronomice! Pai ce sa ne aduca? Iaca un copilas nascut in drum, in fata primariei, aterizat aproape „in freza” pe asfalt ca mama-sa n-a apucat sa se mai aseze in pozitie regulamentara, a incercat sa faca „din picioare”, ca barbatii, noroc ca a fost tac-su pe faza si l-a prins din zbor, cam cum se prinde mingea la rugby, printe picioarele jucatorilor, la gramada. Si mama si copilul sunt bine, maine se vor externa. Cand a fost intrebata mama de ce n-a sunat mai din vreme la Ambulanta, sa aiba timp sa ajunga in siguranta la spital, a raspuns ca mancase niste friptura de porc si a crezut ca de-aia are crampe, nu ca ar fi de nastere.Vedeti, au dreptate cei care ne indeamna sa devenim vegetarieni, daca manca doar spanac nu mai avea dubii si nastea la maternitate, nu la primarie! 🙂

A doua „surpriza” a fost o mireasa. Adica aproape mireasa, ca n-a mai apucat sa-si puna rochia si coronita, a venit in blugi si cu bebelusul in chiloti.Tanara, la prima nastere, a rezistat eroic durerilor in speranta ca poate va avea ragazul macar sa spuna DA la starea civila si apoi nunta putea sa continue si fara ea. Cat pe-aci sa fie doi in unu: si nunta, si botez! 🙂 Dupa fericitul eveniment, cand n-a mai fost mireasa principalul personaj ci „domnisoara de onoare” de aproape 2,5 kilograme, ne asteptam sa ploua cu nuntasi, sa curga sampania in valuri, sa mananca si gura noastra o felie de cozonac, un fursesc, o aluna, ceva, ca doar era bucurie mare si pregatire asisderea. Lulu! Noroc cu mancarea din traista si sa traiasca sandivisu‘, ca nici macar mirele n-a mai dat pe la spital, cred ca s-au imbatat toti de suparare ca au cheltuit atata si s-a ratat toata nunta. Precum buturuga mica rastoarna carul mare, si copilul mic strica nunta mare! Luni, proaspata mamica (si proaspat ratata mireasa) s-a externat la cerere, desi copilasul era cam micut.Probabil s-a grabit sa ajunga acasa inainte sa se lichideze tot stocul de sarmale…

In rest, a fost liniste.Eclipsa n-am vazut-o fiindca a plouat cu galeata iar apocalipsa s-a amanat (iar!) pana la o data ce va fi anuntata ulterior.

Voi? Ati asistat cumva la vreo nunta? Ca la o nastere in fata primariei ma indoiesc sa va fi invitat cineva…

 

Si totusi ,voi schimba de drum!

Cu ceva vreme in urma, cam acum un an, ma batea gandul sa incerc o reconversie profesionala. Adica sa-mi schimb specializarea si sa ma mut de la maternitate la…morga. Cam ca impiegatul de miscare de peronul garii, adica destul am dat semnalul de sosire, sa-l mai dau si pe cel de plecare. Si sa mai scap de turele de noapte, care incep sa ma marcheze din ce in ce mai tare. Dar cum nu s-a infiintat post pentru noua morga, am ramas si eu neschimbata de profil…

Da’ n-am renuntat la idee. Si-am prins eu din zbor o informatie ca va fi nevoie in viitorul nu prea indepartat de un asistent la serviciul de radilogie. Nevoie va fi, dar specialitatea asta nu prea se mai face de multa vreme, asa ca nici personal calificat nu se gaseste, trebuie scolarizat din vreme. Si ce mi-am zis eu? Baba-baba, da’ inca nu m-am senilizat de tot, as putea sa mai invat ceva nou, ca doar nu-i vorba de operatii pe creier! Asa ca mi-am pus gandul in aplicare si m-am dus cu jalba-n protap la onorata conducere, ca as fi amatoare sa ma specializez eu, daca n-are nimeni ceva impotriva. Si n-a avut! Ba am gasit intelegere si sprijin, asa ca am inaintat deja cererea pentru paticiparea la cursurile de dobandire de competente suplimentare in domeniul radiologie si imagistica medicala. Suna misto, nu? Mai putin misto e ca va trebui sa fac naveta la Bucuresti cam vreo opt luni, ceea ce nu prea era prevazut in planurile mele. Dar asta e, am intrat in hora, trebuie sa joc, nu pot sa fiu neserioasa si sa bat in retragere…

Dar pana ce voi face cursurile oficiale am cerut sa fac un fel de voluntariat la mine la spital, adica sa ma invete colegii mei cam despre ce-i vorba, nu sa ma duc la curs si sa ma uit ca_curca-n craci, ca nu pricep ce predau oamenii aia. Si colegii, oameni cu vechime de 30-40 de ani in domeniu, profesionisti adevarati, m-au acceptat de ucenic!

Cum mi s-a parut, la prima impresie si primul contact cu serviciul de radiologie? Pai, cam ca-n Star Trek! enspemii de butoane, de becuri si leduri, tot felul de afisaje, totul se misca, se regleaza, ba dai click cu degetu’, ba dai click cu picioru’. Of, si eu care ma sperii de orice are mai mult de doua butoane si nu-s in stare nici sa descarc niste fotografii in calculator! Greu, nenica, greu!…Dar am negociat cu „seniorii”, cica pe primii 100 de pacienti ma lasa sa-i iradiez, numai sa nu-i rumenesc prea tare. 🙂

Si uite asa, de vreo luna imi fac ucenicia intr-o specialitate in care nu m-am gandit niciodata ca voi lucra. Dar sunt optimista, nu poate sa fie mai greu decat o reanimare de nou-nascut. Si voi lucra numai in tura de zi, ceea ce imi da sperante ca voi apuca, totusi, pensia. Cat voi fi de priceputa, ramane de vazut. Tura trecuta ma uitam si eu fascinata la o radiografie pe care o studia medicul si colega care o facuse. Si tot ziceau ei acolo ca parca ar fi o fractura veche, ca nu stiu ce linie e usor intrerupta, chestii de-astea complicate. Dupa ce m-am holbat si eu , doar-doar voi descoperi secretul fracturii, am concluzionat: oricat de mult m-as uita mai mult decat chipul lui Isus sau al lui Arsenie Boca , tot nu vad! 🙂 Eh, mai intai sa invat sa FAC radiografiile, apoi sa le si citesc (ceea ce nu-i treaba mea, desigur!).

Asa ca, dragilor, sa-mi tineti pumnii sa deprind meseria asta. Si cand o sa fac prima radiografie, eu singura si numai cu manuta mea, o s-o fac in dublu exemplar, una s-o pastrez amintire. Si s-o pun pe blog, desigur! Sper sa nu fie vreuna cu un cui batut in freza sau cu vreun stiulete-nfipt in…ma rog, in orice orificiu! 🙂

PS. Nu mi-am facut in viata mea un selfie, oare cum ar fi sa mi-l fac pe primul alb-negru si pe interior? 🙂

Ne nastem egali?

Sa nu mai aud prostia aia cu „toti ne nastem egali” sau ca „viata ne da tuturor aceleasi sanse”. Nu, viata pe unii ii gadila si pe altii ii calca in picioare de cum se nasca! Doar in fata mortii suntem egali, dar si acolo unii au o sansa in plus , negociaza mult pana se predau; ca una-i sa mori la 20 de ani de o tumora cerebrala care se poate opera numai in strainatate, pe bani grei, si cei dragi nu reusesc sa adune suma oricat s-ar stradui si alta-i sa te cheme Rochefeller si sa-ti permiti al saselea transplant de cord la aproape 100 de ani. Daca te cheama Rochefeller esti egal cu cine vrei tu, chiar si cu zeii si poti sa ai impertinenta de a te crede nemuritor. Dar nu de rochefelleri  ma freaca pe mine grija, mi-s dragi toti ca sarea-n ochi, noroc ca se mai prabusesc niste avioane si le arata si lor cat de simplu se moare indiferent de grosimea contului din banca…

Ma uit cum intra oamenii in viata. De fapt nu la partea de fiziologie ma refer ci la Sansa, la ceea ce ursitoarele iti pun in patut inca de la nastere. Si nu-mi place deloc ce vad.

Intr-o zi am facut patru externari. Doua erau din acelasi salon, copii nascuti in aceeasi zi, la cateva minute distanta. Copii sanatosi, doua fetite, cu o evolutie normala, gata sa plece acasa. La una a venit nasica sa o scoata din maternitate, conform traditiei, cu un trusou de lucruri noi, cu eticheta pe ele (ceea ce nu-i deloc indicat sa imbraci un nou-nascut sensibil cu lucruri care au stat prin cine stie ce containere si magazii!): rochita de dantele, multe dantele, ciorapei de matase, cipilica flu-flu de dantela cu perlute…Frumoase hainute, nu zic, dar afara era chiar frig si ploaie si copilasul era tot o dantela, nimic sa-i stea lipit de corp si sa-i tina de cald. Dar ma rog, daca asa vrea nasica!… Si nici macar n-au ascultat sfatul meu de a trage „limuzina” in fata usii, sa nu umble cu copilul prin ploaie, au preferat sa-l duca in brate prin toata curtea, pana la parcare, ca pe un trofeu. Le-am urat de bine si de sanatate pentru mica printesa si mi-am vazut de treaba mea.

Cealalta mamica s-a externat tarziu, dupa-amiaza. A scos si ea din sacosa un costumas subtirel si un scutecel la fel de subtire. Nu erau noi dar erau curate, calcate si mirosind a detergent. Mai avea acasa patru copii, probabil ca acelasi trusou il purtasera toti. Dupa ce i-am imbracat copilasul, am condus-o pana la usa fiindca abia isi cara doua sacose. I-am deschis usa cu cartela, am coborat scarile si ma uitat dupa tatic , nasica, bunica, ma rog, cineva care sa ia copilul. „Nu vine nimeni sa ma ia, plec singura”, imi zice mama cu jena in glas. „Pai cu ce pleci, mamico, unde e masina?” „Plec cu ocazia, doamna, ies in fata spitalului si fac cu mana la ocazie”. Am ramas socata. A fost unul din momentele acelea in care nu stiu cum sa reactionez, e mai rau decat daca as primi o palma peste ochi. Am dat s-o cert ca nu mi-a spus din sectie ca n-are cu ce pleca, ca hainutele sunt subtirele, ca nu poate duce singura si bagajele si bebelusul…Am dat sa zic multe si n-am putut sa zic nimic. I-am pus copilasul in brate, i-am urat numai de bine si mi-a fost ciuda ca n-am nici un ban in buzunar sa-i dau pentru un taxi (statia de taxiuri nu-i departe de spital, daca imi zicea de la inceput i-as fi comandat eu unul) , m-am uitat o clipa dupa ea cum pleaca protejandu-si copilasul la piept si…mi-am vazut de treburi.

Seara, la schimbul de tura, ii povestesc colegei cat de impresionata si revoltata am fost de caz si cat de nedrept mi s-a parut sa stea o mamica cu un nou-nascut in poarta spitalului si sa faca cu mana la ocazie. Iar colega mi-a adancit amaraciunea spunandu-mi ca, probabil, nici n-a luat vreo ocazie fiindca n-avea nici un ban , ci a plecat pe jos, cu puiul in brate, cei cativa kilometri pana acasa (locuia in comuna limitrofa). Si-mi mai spune cum in ziua precedenta cealalta mamica o rugase sa-i faca gauri de cercei,  si cum, dupa ce i-a facut, o intrebat-o si pe aceasta mamica daca nu vrea si ea sa-i faca fetitei ei. „Nu, doamna, ca n-am nici un ban, n-am cu ce va plati”. „Dar cine ti-a cerut vreun ban? Spune daca vrei si-i fac si fetei tale, ca e pacat sa o chinui cand va fi mai mare!” Si i-a facut si ei primind in schimb multe multumiri.

Unii pleaca in primul lor drum in viata in dantele si cu limuzina. Altii pleaca in scutec simplu de finet mostenit de la fratii mai mari si purtati in brate, pe jos, cativa kilometri. Oare faptul ca avea si gauri de cercei o fi fost vreo consolare ca a pornit cu stangul in viata?…

Daca e adevarat ca la barza chioara ii face Dumnezeu cuib  pesemne ca Dumnezeu trebuie sa se faca inginer constructor, ca multe cuiburi mai are de construit! Desi as prefera sa se faca oftalmolog si sa mai vindece ochii berzelor…

Intre ipocrizie si escrocherie

Suntem o natiune de ipocriti. Daca in anii saraciei comuniste se mergea pe deviza „sa se dea cate putin, sa ajunga la toata lumea” (asta in cazul cozilor din fata Alimentarelor pustii in care marfa se aducea doar in prag de sarbatori) acum ne inrolam sub o noua deviza: sa ni se dea, ca suntem saraci si ni se cuvine!

Recunosc ca saracia inca bantuie nestingherita Romania, chiar daca unii n-o vad prin parbrizul de Bugatti Veyron sau nu i-au simtit duhoarea din preajma gropilor de gunoi fiindca nici macar nu-si duc singuri gunoiul. Ma lovesc de saracie zilnic si de toate anexele ei: murdarie, boala, analfabetism, indolenta… Dar dincolo de saracia adevarata, cea de care unii chiar nu sunt vinovati, au mostenit-o sau au dobandit-o in clipe de cumpana ale vietii lor, mai e si o saracie doar afisata, cam ca povestea induiosatoare a cersetorului cu mana intinsa, poveste nascocita si exersata indelung cat sa stoarca o lacrima si sa te faca sa cauti maruntul din portofel si sa-l dai plin de compasiune, nestiind ca se va transforma intr-o suma frumusica la sfarsitul zilei si intr-un ranjet de satisfactie a celui care a reusit sa te fraiereasca inca odata. Tu te simti generos iar el obtine un profit si mai generos fara sa investeasca nimic, doar niste povesti lacrimogene…

Pe cersetori ii ignor, treaba cui se lasa pacalit daca da, sau nu, ceva. Dar sunt indignata de cei care, dupa acelasi model, „ca sunt sarac si n-am de unde”, vor de toate, iti striga in fata ca au drepturi, sunt cetateni europeni, dar nu cotizeaza nici macar cu un leu la gramada aia mare care le asigura lor drepturile. Ne vaitam ca merg prost lucrurile in sanatate, ca medicii sunt prost platiti si vor spagi, ca bolnavii trebuie sa-si cumpere singuri medicamente, ca nu sunt suficiente bilete de tratament la pret redus… Doamne, cate nu sunt! Dar cu ce bani sa fie, cand cei mai multi nu stiu cum sa faca sa nu plateasca nimic, sa n-aiba nici un venit declarat si sa mai ceara si ajutoare! Si tocmai ei, cei care nu dau nimic, sunt cei care striga cel mai tare ca nu-i mancarea buna in spital, ca nu vine ambulanta sau chiar elicopterul sa-i duca repede, ca e frig in scoala, ca sunt gropi pe drumuri… Pe unii ii inteleg, chiar n-au mai nimc, deci n-au de unde da. Dar altii…Se mai mira cineva ca in ultimele zile ies la iveala atatea nereguli si matrapazlacuri legate de pensionarile medicale? Pai cati soferi orbi si cati bolnavi inchipuiti mai poate suporta si tara asta? Si daca ai nevoie de un om sa-ti taie lemne sau sa-ti sape un sant, nu gasesti in tot satul, toti sunt ocupati sa-si astepte ajutorul social la carciuma, nu vor sa-si murdareasca mainile Si mai toti absolventii de liceu isi incep „cariera” cu inscriere pentru somaj, nici nu mai cauta altceva, oricum salariul minim pe economie e sub demnitatea si pretentiile lor.

Vine vara si incep sa se intoarca cei plecati la munca in afara. Tot respectul pentru munca lor, n-au plecat de bine si nici nu cred ca taie frunza la caini pe acolo. De cum vin , incep sa dea iama pe la doctori, ba cu lucrari dentare, ba cu boli cronice, ba cu mici interventii chirurgicale. Ca acolo totul e pe bani si e scump, de ce sa nu venim la Romanica noastra (mai ales ca tocmai ne-am luat-o inapoi!), unde totul e moca si saracia poate fi fluturata ca un permis de libera trecere peste tot?! oricum tarifele la noi sunt mici, accesibile oricui, dar nici macar atat nu vor sa plateasca. Au un neg inestetic si vor sa scape de el? „domnu’ doctor, sa-mi taiati si mie buba asta, ca ma doare rau!” „Cum sa nu, uite aici tariful, platese 500 de lei cu chitanta la casierie si se rezolva.’ ‘A, e scump, domnu’ doctor, n-am atatia bani, abia am venit din Spania.” „Pai atunci stai cu negul pe nas ca nu se moare din asta , sau opereaza-te acolo, in Spania, ca poate e mai ieftin…” Si pleaca cetateanul european in satul lui , se duce cu o punga de cafea la primarie, isi ia adeverinta ca n-are venituri, e caz social si a doua zi vine si i-o pune triumfator sub nas doctorului, care trebuie sa-l opereze gratis. Ca daca-i sarac!…

Pe „doamnele” mele din sectie sa nu le intrebi de ce n-au dat pe la medic toata sarcina si nici nu si-au facut vreo analiza, ca inevitabil o sa-ti spuna ca-s amarate, n-au avut bani (desi asta chiar e gratis!), cum n-au nici de pampers sau lapte praf. Dar de tigari si cafelute de la dozator au, cu siguranta! Si cand la dai decontul , la externare, si le arati ca spitalizarea lor si a copilului, a costat cam 3000 (daca nu-s complicatii) se mira foarte tare, ca adica cum, astea nu-s gratis? D-apoi sa le ceri si banii! Unii, din ce in ce mai putini, sunt fraieri si-si platesc toate contributiile si apoi trebuie sa beneficieze toti (sau mai ales cei care nu platesc nimic, ca ei sunt principalii abonati ai spitalelor), ca, de!, asa-i cu solidaritatea!

Am auzit o idee care mi-a placut si pe care o sustin pe deplin (desi nu ma intreaba nimeni si nici n-am cum sa militez pentru ea): sa plateasca fiecare cetatean al Romaniei, indiferent de varsta, cate 10 lei pentru sanatate! Atunci chiar ar fi bani, aproape s-ar dubla bugetul sanatatii! Si nu, n-as scuti-o nici pe „maicuta batrana cu braul de lana” care vinde patrunjel in piata si zice ca n-are bani dar da saptamanal 10 lei pe pomelnicul de la biserica si-i mai da si popii cand vine „cu botezul”!Macar daca i-ar lua si o tensiune de banii astia…

Suntem niste ipocriti! Cheltuim o avere pe chestii care ne distrug sanatatea, ne batem joc de ea cu bunastiinta si-apoi avem pretentia ca „Statul” sa ne faca bine gratis. Cine crede ca sanatatea pica din cer, nu costa, sa si-o caute pe langa icoane, nu sa se intrebe revoltata de ce a nascut un copil mic, prapadit si verde-vinetiu dupa ce nu si-a facut o investigatie timp de noua luni dar nu s-a indurat nici sa lase tuica, nici tigarile…

In concluzie, credeti ca ar fi corect ca fiecare dintre noi, oricat de mic am avea venitul, sa cotizam cu 10 lei pe luna pentru a avea un sistem de sanatate mai bun?

Superacreditat!

Saptamana trecuta v-am spus ca suntem sub asediul comisiei de acreditare a spitalelor. Eu, sincer, n-am avut mari emotii; cat de carcotas sa fie cineva cat sa nu ne acorde cele minim 51 de procente necesare pentru prima acrditare, urmand ca la urmatoarea, peste 5 ani, sa indeplinim 75% din barem? Dar lumea a muncit (unii chiar zi-lumina), s-a straduit si totul a iesit foarte bine.

Asa ca am placerea si mandria (dar nu si meritul!) de a va anunta ca am luat acreditarea cu vreo 98% din barem! Adica, din cele vreo 2000 de puncte din listele de verificare am avut doar vreo 30 de „neconformitati” iar o parte din ele s-au si rezolvat pana la plecarea comisiei. Suntem tari sau nu? Membri comisiei au fost chiar impresionati, ne-au spus ca au vazut foarte putine spitale de nivelul nostru (adica un biet spital orasesnesc, de stat, nu privat) atat de curate, bine organizate si intretinute. Deci se poate, cu bunavointa si bun management, chiar daca banii sunt putini si vremurile destul de tulburi!

Si ca sa nu ziceti ca ma laud degeaba, pun si cateva instantanee din sectia mea. Nu sunt nici cosmetizate, nici macar prea bine ales unghiul de fotografiere findca bateriile aparatului trageau sa moara si m-am grabit, n-am mai stat sa studiez detalii. Spuneti voi daca va place ce vedeti si spuneti si ce nu va place, dati-ne idei sa ne imbunatatim activitatea.

Reanimarea nou-nascuti, un fel de „camera comorilor” pazita cu strasnicie sa nu intre intrusi sau bacterii ucigase:

 

Biberoneria, adica „catering”-ul pacientilor mei. 🙂

Un salon oarecare din maternitate:

Sala de tortura, adica travaliul in care prichindeii fac ultima repetitie pentru intrarea in scena:

Sala de nasteri, „Marea Premiera”! 🙂

Holul sectiei. A se observa ca avem si mascota, adica o barza! Si o superstitie proprie: ca sa-ti mearga bine si sa fii scutit de ghinion trebuie , la intrarea in tura, sa calci cu piciorul drept pe capul sarpelui imprimat in pardoseala. 🙂

Sala de mese.N-avem candelabre de Murano dar nici gandaci de bucatarie. 🙂

Sala pentru vizitatori. Fiind o sectie cu risc crescut , accesul vizitatorilor este restrictionat, dar ei pot vizita pacientele in aceasta incapere:

O trupa de soc(si groaza? 🙂 ): eu si seful meu!

Si piesa de rezistenta: succesul profesional sau „produsul finit” , gata de livrat la domiciliu:

In speranta ca v-am facut o impresie buna, in eventualitatea ca aveti vreun precontract semnat cu barza, nu ne ocoliti, va asteptam cu drag!