Un ochi rade, un ochi…

De-njurat as injura

Da’ mi-e ca n-oi termina

Si-mi adoarme-auditoriu’

Pana termin repertoriu’

Stau sa-mi bata zorii- geam

Si eu de-njurat mai am…

Fir-ar sa fie de amnezie si de graba ca mi-am uitat ochelarii acasa, pe birou! Asa ca sunt ca o cartita pusa brusc in lumina farurilor, noroc ca mai tin minte pe unde sunt literele pe tastatura ca nici nu vad ce naiba scriu. Deci sa ma iertati, boieri dumneavoastra, daca o sa cam mananc litere. Ciudata mai e si vederea oamenilor! n-am nici o problema sa urmaresc cum se zbenguie o musca pe turla bisericii dar nu deslusesc niste litere pe monitor, desi am marit imaginea cat am putut.

Si fiindca, vara voia mea, m-am gandit la ce importanta e vederea o sa va spun, pe scurt o povestioara de acum cativa ani, de cand abia ma angajasem aici.

Lucram de cateva luni, nici nu cunosteam pe toata lumea din spital si cu atat mai putin din pacientii „celebrii” ai spitalului. Celebrii insemnand cei pe care nu-i poti uia si a caror poveste te marcheaza cumva. Intr-o zi vine un nene si ma roaga daca vreau sa-i pun cercei fetitei lui. De principiu nu refuz pe nimeni, prefer sa fac eu manevra asta steril decat sa ajunga pe mana vreunei babe atoatestiutoare care sa inroseasca un ac mare de cusut si sa-i traga copilului doua gauri, una hais si una cea.Adica exact cum am eu amintire de la Tzatza Tudora , de la botez! :))

Si-l intreb pe tatic cate luni are fetita, gandindu-ma ca o fi vreun sugar careia abia acum i-a adus nasica cercei. Omul se fastaceste putin si-mi zice ca are aproape 4 ani .

-Pai si de ce u i-ati pus cercelusi pana aum?

-La inceput n-am putut , ca avea niste probleme de sanatate si am umblat mult prin spitale, apoi asta mica a inceput sa se sperie de halate albe si sa tipe de cate ori se apropia cineva in halat de ea si acum nu vrea nimeni sa-i puna ca-i prea mare. Am incercat la toate doamnele din spital, n-a vrut nimeni…

Cand imi spune de probleme de sanatate ma gandesc la niste boli nasoale, poate ceva usor transmisibil de nu vrea nimeni sa puna mana pe bietul copil. Nici mie nu-mi place sa am de-a face cu un copil de varsta asta, e destul de mic sa nu te intelegi cu el si destul de mare cat sa nu-l poti imobiliza si sa opuna maximul de rezistenta. Il intreb pe tata ce probleme are copilul ca sa stiu daca ma incumet sau nu. Sunt tentata sa zic si eu „pas” , ca restul colegelor.

-Fetita noastra s-a nascut fara un ochi. Nici nu ne-am dat seama in primele zile, ca nu-i deschidea.Dar abia cand sa plecam din maternitate, ca aici e nascuta, au vazut asistentele. Si am umblat printr-o multime de doctori, nu s-a putut face nimic, nu avea globul ocular deloc. I-au tot pus proteze care trebuiau schimbate pe masura ce va creste dar erau proaste, ba cadeau, ba se infectau, asa ca acum sta fara, cu ochisorul gol…

Mi s-a zburlit pielea pe mine. Cunosteam povestea din auzite, ba chiar avusesem de-a face cu o alta membra a familiei, o cumnata, ceva, care nascuse un copil cu multiple malformatii si care decedase imediat dupa nastere. E clar, aveau o gena defecta in neam.

Si-mi mai spune omul, cu multa tristete in glas:

-Noi, acu, n-am vrea sa-i punem cercei, ca numai astia i-ar mai lipsi, dar e disperata, e obsedata de cercei! si in parc daca o ducem nu vrea decat sa mangaie cerceii fetitelor cu care se joaca. Acasa, daca e suparata si plange nu vrea mangaiata, vrea numai sa-i dea maica-sa cerceii ei sa-i tina in mana. Ma doare sufletul cand o vad cum se duce la oglinda si se uita cu un ochisor si-si mangaie urechile ca vrea si ea cercei… Dar n-a vrut nimeni sa ii faca gaurele, le e teama sa n-o sperie prea tare, le e si mila…

Of, ca mila mi-e si mie! Ii spun barbatului ca eu ma incumet dar numai daca o sa poata el s-o tina bine sa nu se agite tare si s-o intep aiurea. Omul e convins ca o s-o tina. Si vine cu micuta.

E un copil perfect normal, chiar frumusica. Doar ca tine un ochi inchis si se agata disperata de gatul tatalui cand ma vede in alb. Ca sa n-o sperii prea tare imi pun peste halatul alb unul bleu, de vizitatori si incep sa vorbesc cu ea. O servesc si cu niste napolitane, ca atata aveam si „socializam” cateva minute. In cele din urma ne apucam de treaba. Tatal o ia in brate vorbindu-i bland si spunandu-i ce printesa frumoasa o sa fie ea cu cercelusi in ureche. Eu ma apropi dinspre partea cu ochiul orb, cat sa ma vada cat mai putin. Fac repede prima gaura. Copilul tipa scurt, strange napolitana in pumn pana o face o pasta lipita de degete. Tatal vorbeste in contiunare si eu, cat pot de repede, ii inchid cercelul. M-au taiat transpiratiile, nu cred ca o sa pot sa i-l pun si pe celalalt; ma gandesc cum va urla cand voi incerca sa ma apropi iar de urechiusa ei.

O lasam putin sa se linisteasca. E crispata, tremura toata dar…nu tipa! Ca sa nu-i prelungesc suferinta repet operatiunea la cealalta ureche. O simt incordata ca un arc si-i vad lacrimile innodate in barba.Are noroc, nu sangereaza mai deloc asa ca-i pun repede si al doilea cercel.

In timp ce eu simt ca ma ia cu lesin tatal o duce in fata unei oglinzi e deasupra chiuvetei. Asa un zambet printre lacrimi n-am vazut in viata mea. Si-a dus fericita mainile la urechi mozolindu-se cu napolitana storcosita si-si intorcea capul intr-o parte si alta probabil neputand sa cuprinda cu un singur ochisor frumusetea ambilor cercei.

Un lucru minor a adus o mare fericire unui copil necajit. Un tata a zambit fericit ca si-a vazut copilul indeplinindu-si o dorinta arzatoare. Si eu am fost fericita pentru u ochisor inlacrimat, doua urechiuse vesele cu cercei si un zambet larg cat tot Universul…

Lumea poate fi frumoasa si privita cu un singur ochi. Mai nasol e cand iti uiti ochelarii de vedere acasa…