Arta de a muri

Cateva zile o sa fiu cam ocupata. Nu spun asta ca sa arat ce persoana importanta si cu agenda incarcata sunt ci ca sa motivez de ce n-o sa pot fi prea activa in online.

Setea de cunoastere ma indeamna spre noi orizonturi. Hai, ziceti si voi ca luati in serios afirmatia asta ca nici eu nu-s fraiera sa recunosc ca e o oportunitate de a chiulii cateva zile de la serviciu.:))

Deci merg la un curs! E departe de specialitatea mea, e chiar la polul opus caci este despre ingrijiri paliative, despre cum putem alina suferinta celor aflati la capat de drum. Si nu e vorba doar de varstnici , cei care „si-au trait traiul, si-au mancat malaiul” ci si despre copii care nu-si vor sfarsi nici macar copilaria pentru ca o boala marsava le spune „stop!” sau de oameni in deplina maturitate care isi lasa planurile neterminate si visele netraite fiindca o soarta nefasta le-a jucat o festa si a taiat ata mult prea devreme. E poate cea mai grea ramura a medicinei, e maximul de umanitate pe care il putem dovedi cand nu mai putem vindeca ci doar alina dar e si maximul de inumanitate la care esti supus tu, cel care trebuie sa asisti suferinta zi de zi si sa te incarci cu durerile si regretele tuturor.

Dar nu despre ce invat la curs vreau sa va vorbesc. Sunt abia la inceput si daca voi descoperi lucruri ce cred ca v-ar interesa o sa vi le impartasesc. Caci toti, la un moment urat al vietii, putem fi pusi in situatia de a mangaia un muribund drag sau,si mai tragic, sa fim cel care are nevoie de o ultima mangaiere.

Va spun doar niste date statistice. Niste date care mi-au dat de gandit si pe care nu le-am constientizat niciodata pana ce nu le-am vazut scrise mare si crud pe un ecran. Statistica asta pe care o uram uneori e oglinda care ne dezvaluie realitatea pe care refuzam s-o vedem cu ochiul liber.

Si spune ea, statistica, ca doar 4% din batranii peste 75 de ani traiesc in institutii (camine de batrani), Ai fi tentat sa spui ca asta e bine, ca restul isi deapana memoriile alaturi de copii si nepoti in case luminoase, printre lucrurile dragi adunate o viata. Si nu-i asa! Sunt multi cei care isi duc ultimele zile in neajunsuri si singuratate, abandonati si neputinciosi; sunt unii care suna periodic la 112 si solicita ambulanta sau altceva doar ca sa le traca cineva pragul, sa poata schimba o vorba cu cineva…

Tot statistica spune ca mai mult de 50% din acesti batrani mor intr-o unitate spitaliceasca. Si tot intr-o unitate spitaliceasca se consemneaza peste 75% din totalul deceselor din Romania!

Optimistii ar spune ca e bine, ca 75% din cei ce mori au avut o sansa, au ajuns pe mana unui doctor. Ca rezultatul e tot un deces e mana destinului. societatea le-a dat o sansa!

Pesimistii s-ar ingrozi:cum, 75% nu mai ies vii dintr-un spital? DAr hai sa fim corecti, nu e vorba de numarul pacientilor din spitale, nu se reduce la un sfert numarul supravietuitorilor. Vorbim doar de o statistica a deceselor la nivel national.

Realistii ar constata altceva: ca s-au dus vremurile in care omul murea linistit in casa lui, pe perna lui, asistat de cei dragi care sa-i faca trecerea mai lina! Pe cel care moare nu-l mai tine familia de mana, nu-l mai vegheaza flacara unei lumanari, nu-si mai deapana amintiri si nu mai are posibilitatea sa-si spuna ultimele dorinte. Se moare intr-o incinta straina, printre straini, in tiuit de aparate, forfota de lume, ochi indiscreti, atmosfera rece, ostila…

A muri e o arta pentru care trebuie sa te pregatesti din timp. Dar din ce in ce mai mult suntem niste artisti ratati!…